Mustair, 2016
Răspântiile sunt sortite unor întâlniri de neocolit, iar vocația uneia dintre cele mai izolate provincii elvețiene, aflată la hotarul cu Italia, a fost dintotdeauna să-i facă pe călători să poposească și să schimbe informații de care depindeau sorți politici.
Mai cu seamă atunci când condițiile atmosferice blocau circulația, drumeții se opreau în camere amenajate în mănăstirea de la Mustair, împărtășind planuri și socoteli.
Cele câteva orașe din acest sector lingvistic sunt legate de restul Elveției printr-o trecătoare la 2149 metri. Episcopul de Chur a întemeiat abația ca urmare a dispoziției date de împăratul Carol cel Mare în 785.
Pământurile din împrejurimi, o porțiune din podișul muntos, apele, fie lacuri sau porțiuni de râuri, aparțin deopotrivă mănăstirii benedictine.
Suveranul nu s-a orientat spre acest ținut doar din convingeri religioase, ci și din motive politice și militare, vizând controlul circulației în sudul Alpilor.
Numele localității Mustair vine din latinul Monasterium pentru că, în secolul 8 când s-au așezat calugării, comunicarea se realiza în limba retoromană, care se vorbește și azi în această regiune, a patra limbă a Elveției, cu structura lexicală de bază nealterată.
Cabanele, de o cochetarie discretă tipic elvețiană, neschimbate de câteva sute de ani, se numesc alpenrosli și se răzlețesc pe întinderea domoală a văii.
Dupa ce, de șapte ori pe zi, rosteau texte de rugăciune, calugărițele se implicau în muncile agricole, la strângerea fânului și recoltarea grâului. ,,Ora et labora” – ruga și munca era deviza lor.
Pe timpul iernii, țeseau paturi, covoare și carpete ornamentale. Pe măsură ce așezarea s-a dezvoltat, tot ele au preluat și educarea copiilor din sat.
Nu e de mirare că locuitorii din această regiune au rămas devotați credinței catolice datorită ajutorului pe care l-au primit timp de secole, rezistând în fața presiunilor exercitate de reformă.
De pe sub bolțile gotice au ieșit la iveală fragmente de pictură carolingiană, a căror unicitate a determinat înscrierea abației în patrimoniul mondial UNESCO.
De o parte și de alta a bisericii se află coridoare ducând spre chiliile călugărițelor și spre dependințele unde erau găzduiți călătorii în Evul Mediu, de o parte femeile, de cealaltă bărbații, cu posibilitatea reunirii lor în spațiul bisericii.
Cea mai estică așezare din Elveția, împădurită, înflorită, înmiresmată, merită o oprire. Excursioniștii trec de obicei pe jos granița cu Italia și continuă traseele de drumeție montană care se intersectează în acest loc spre culmi grandioase sau spre văi liniștite.
Lectură de drum:
Gérard de Villiers, La filière suisse
Până la ora 17, străzile erau împânzite de turiștii coborâți din zecile de autocare staționate pe unde se nimerea.
ore de drum 