expoziții – Pagina 6

Filosofia bunului gust

Langres, 2018

Au pornit din această urbe, ambițioși pe drumul cunoașterii, filosoful iluminist Denis Diderot, autorul primei Enciclopedii,

și fotograful Girault de Prangey, pasionat călător care a oferit lumii primele imagini din Orient la început de secol 19.

Tolănit pe culmea unui deal, lesne de parcurs, orășelul își desfășoară străzile sinuoase și cei patru kilometri de metereze ale castelului, pe care se intercalează șase turnuri și șapte porți majestuoase.

Între secolele 14 și 17, fortăreața a jucat un rol defensiv major. Astăzi, de pe promenada circulară poți cuprinde cu privirea întinderea vastă de unde izvorăsc Sena și Marna.

Secretul cel mai bine păstrat al ținutului este faimoasa brânză regională Langres,

fabricată după metode ancestrale pe o arie restrânsă, doar în două ferme din apropiere, care își împart piața mondială și dețin drepturi exclusive asupra procesului de fabricație.

De obicei, francezii servesc platoul cu brânzeturi la sfârșitul ospățului, dar acest sortiment de brânză eu îl prefer cât mai nefermentat, servit în uvertura cinei, acompaniat de o cupă de șampanie.

Reperele istorice sunt complexe pentru că așezarea s-a distins ca o notabilă cetate galo-romană, creștină în virtutea faptului că Sf.Didier a fost martirizat aici pentru a-și fi apărat cu fervoare credința, în secolul 3.

Dar nu e nevoie să știi foarte multe ca să admiri turnurile și porțile, restaurate și reabilitate de mai multe ori începând cu secolul 19.

Orașul vechi, deodată înviorat spre seară, monumental, cu palate și conace în stil renascentist din secolele 16-18 decorate cu nișe, destăinuie sentimentul profund religios al locuitorilor.

Urbanizarea medievală am constatat-o cu surprindere vrând să trec de pe o stradă pe alta.

Fiind o regiune ploioasă, au construit printre case niște, culoare strâmte acoperite prin care să te strecori, facând legătura între străzi.

Stada principală poartă numele cetățeanului său de onoare, iluministul Diderot.

Aici se află clădirile cu rol istoric: licee, școli, teatru, capele, printre care impozantul Colegiu al iezuiților pe care l-au absolvit toți cei care și-au dorit să ajungă departe.

Lui Diderot îi este dedicat un muzeu aflat într-un mic conac renovat recent, în stil minimalist contemporan, în apropiere de locul unde se presupune că s-ar fi aflat casa natală.

Light designul meșteșugit îmi stârnește reverii iluministe.

Am vizitat și muzeul municipal, nu foarte mare dar cu obiecte rafinate,

edificat pe un sit unde s-a descoperit un somptuos mozaic înfățișându-l pe Bachus. Un motiv în plus să mă las amețită de farmecul unor tablouri de mari maeștri expuse în secțiunea de pictură.

Catedrala de la 1150 domină o piațetă pătrată foarte armonioasă și aflu că este dedicată unui sfânt originar din Cappadochia, Saint-Mammes, care le predica sălbăticiunilor.

Când soldații lui Aurelian l-au găsit și au vrut să-l martirizeze, animalele l-au apărat.

Catedrala a primit de la Constantinopol relicvele sfântului, printre care și capul său, ceea ce creștinii consideră mai important în săvârșirea de miracole.

Tot aici se află și statuia unei călugărițe din oraș care, în 1641, a emigrat în Canada și a înființat la Montreal primul spital.

Am tras la Hostellerie du Cheval Blanc, un han istoric de la 1793 care, parțial, ocupă o fostă abație.

Unele camere, foste chilii monahale, păstrează arhitectura cu bolțile de origine, însă vestigiile abațiale se pot admira fără opreliști luând cina pe terasă. Ceremonialul primirii oaspeților la hotel, servirea cinei și a micului dejun prilejuiesc încântătoare farafâstâcuri.

Forever Young

Vicenza, 2016

Orgoliul aristocratic al vicentinilor putea fi satisfăcut doar dacă locuința lor era proiectată de un arhitect în vogă.

Palatele înșiruite pe bulevarde confirmă, surprinzător și intimidant, grandoarea și precizia discursului urban.

Întreg orașul este monument UNESCO și fiecare fragment decorativ poate fi punctul de plecare al unor întregi teorii istorice, filosofice, literare, artistice.

Am venit aici să fac cunoștință cu Andrea Palladio, arhitect italian de secol 16, maestrul clasicismului.

Traseul oficial Palladio cuprinde cele douăzeci și cinci de lucrări executate în perioada 1550-1580.

Nu-mi rămâne decât să parcurg principalele artere ca să privesc palatele în stil clasic la care precursorul starhitecților de azi a lucrat în cei treizeci de ani dedicați acestui loc.

Vicenza în care a descins el număra doar câteva impunătoare biserici de prin anii 1200-1300.

Pe la jumătatea anilor 1400, debutează o lungă etapă de reconstrucție a urbei, rămasă neschimbată până în prezent.

Pe masură ce peisajul s-a transformat, toți burghezii și-au dărâmat casele și, la întrecere unii cu alții, și-au comandat palate.

Fiecărei comenzi, Palladio i-a reintrepretat și individualizat cerințele, adaptându-se la nevoile și pretențiile clientului, dar atent să mențină în ansamblu unitatea stilului. Multe proiecte n-a mai apucat să le înfăptuiască personal, însă discipolii săi le-au respectat întocmai punând în practică fidel desenele maestrului.

Îmi place să intru în muzee de artă la prima oră, când nu e lume, așa că am început cu Palazzo Chiericati, palat orășenesc și vilă rezidențială realizată în 1550.

În spațiul unde funcționează, din 1855, pinacoteca, am întâlnit o doamnă care mi-a spus nestingherită povestea ei.

Pe atunci, făcem poze fără intenția de a le arăta vreodată cuiva și nici nu mă străduiam prea mult să țin minte neapărat ceva. Acum mă bucur să pot identifica impresiile care s-au păstrat și parcă nu eu am ales imaginile pe care le-am fotografiat, ci ele m-au ales pe mine, cele care doreau ardent să fie împărtășite.

Muzeul civic este o poartă spre istorie, de la atestarea așezării ca municipiu roman în 49 î.Hr. Citadinii, cu gusturi temeinice în materie de artă, au prefigurat de la început o solidă tradiție culturală demonstrată, când ridic privirea, de fresce de la 1500 și decorații în relief.

Primul teatru acoperit din epoca modernă, Teatrul Olimpic, integrat în incinta vechiului castel din 1200 este ultima operă a lui Palladio, începută în 1580 și terminată, mai de voie, mai de nevoie, în 1885, când a trebuit să fie gata în regim de urgență pentru vizita principelui.

Așa că echipa a improvizat la repezeală decorul, folosind lemn, carton, stucatură, în jurul celor treisprezece rânduri de scaune care simulează ambianța sub cerul liber din teatrele clasice. Deși inițial cu titlu provizoriu, decorul a fost păstrat din superstiție, în virtutea faptului că premiera a avut un mare succes.

Amenajările imitând marmura, prevăzute pentru o singură seară, au supraviețuit miraculos bombardamentelor din al doilea război mondial și nu au fost puse niciodată în pericol de vreun incident.

Clădirea cu valoare de simbol este basilica pe care am vizitat-o la sfârșitul turului. Pe fundamentul vechilor fabrici comunale, în 1450 s-a început construcția ei, iar la finalizare au contribuit generații întregi de constructori. La etaj se aliniază coloane dorice și ionice, iar balustrada cu douăzeci și trei de statui surmontează terasa.

Sălile clădirii oferă spații pentru evenimente culturale internaționale. De pe terasă, zăresc turnul înalt de optzeci și doi de metri, început în secolul 12. Din păcate, târgul săptămânal, așa cum se organizează în orașele italiene, ocupase deja tot centrul ascunzând monumentele.

Loggia del Capitano am admirat-o de pe terasa basilicii care, de fapt, o și precedase cu douăzeci de ani. La origine, a fost construită ca sediu și locuință a reprezentantului Veneției. Cele patru coloane masive, ca și balconul, urmau să fie amplificate.

Întreaga lume a preluat din stilul său arcade, balconașe, coloane, unul dintre exemplele cele mai prestigioase fiind celebrissima Casă Albă.

Lectură de drum :

Andrea Palladio, I quattro libri dell’architettura

Cea mai fericită fată din lume

În atâtea și atâtea zile de vineri i-am adresat, intenționat sau nu, un mic semn de venerație celei care se bucură de o considerabilă putere și influență în galeria zeităților greco-romane.

Am nădăjduit să mă învețe cele mai infailibile metode de seducție,

să mi le confirme pe cele deja știute,

DSCN7859

să-i împărtășesc secrete extravagante

20210713_164128

și am hărțuit-o prin muzee,

în cărți

și pe cer.

Cititorii în stele deslușiseră odinioară,

în Mesopotamia,

că interacțiunea ei fastă cu alte astre ne dăruiește forță, înflăcărare, elan, entuziasm, dorințe.

DSCN7182

Am petrecut mult timp cu Afrodita/Venus, chiar dacă, uneori, conversația se lega cam greu,

mai ales dacă se nimerea ca ea să aterizeze prea de departe, din preistorie.

Însă cele care parcurg cale lungă au povești de neînchipuit.

Planturoasa de la Lespugue, din sudul Franței,

a străbătut douăzeci și șase de mii de ani.

DSCN3916

Printre admiratorii ei declarați se numărau Picasso și Giacometti, cărora le-a fost muză.

Mai aproape de vremurile noastre, grecii și romanii luau foarte în serios auspiciile ei în subiecte amoroase și o căutau tot timpul pentru povețe, sprijin, favoruri.

20170503_160706

Mergeau la ea împovărați sub greutatea ofrandelor ca să-i atragă bunăvoința în virtutea cultului pe care îl respectau neclintit, slăvind-o ca guru, coach, trend-setter, influencer, egerie.

Într-una dintre cele mai cochete reprezentări, cea din muzeul din Pythagoreio, Samos, o surprindem pe insulara Afrodită punându-și sandalele într-un fermecător echilibru coregrafic.

20170620_122430

Fragilitatea e arma ei secretă.

DSCN8828

Amorul nebunesc și nebunatic al oamenilor era iscat și întreținut de ea.

În istoria artei europene, Afrodita a fost prima reprezentare a unui nud feminin, sub forma unei serii de sculpturi realizate de atenianul Praxiteles în secolul 4 î.Hr., influențând pentru totdeauna imaginea standard din arta occidentală, de la Tizian, Renoir până la Dali,

DSCN8827

care s-a hârjonit adeseori cu ea și n-a ezitat să o cam ia peste picior, oare nu i-o fi îndeplinit vreun hatâr ?,

DSCN8829

iar farmecul ei a marcat profund estetica occidentală și convingerea că dragostea învinge totul.

DSCN8856

Doar Artemis cu minijupa care-i permite să alerge nestingherită poate să rivalizeze cu Afrodita la grație, o grație castă, însă mult mai de temut. Dar despre ea vorbim altă dată.

20161223_144026

Lectură de drum : Lawrence Durrell, Reflections on a Marine Venus

Muzică de drum : https://www.youtube.com/watch?v=V-ft8zw5AKI

Je t’aime, moi non plus

Cairo, Luxor, Abu Simbel, 2018

Dedesubturile relațiilor amoroase ale faraonilor au fost întoarse pe toate fețele de către egiptologi, iar eu am încercat să deslușesc în priviri și gesturi, cu ajutorul cărților citite înainte și după călătoria în Egipt, pasiunea, dorința, nerăbdarea, tristețea, încrederea, speranțele.

Faraonul nu ducea lipsă de companie. Demoazele grațioase, drapate minimal în veșminte fine apar în basoreliefurile sculptate în temple,

în grupurile statuare din exterior, în postările murale din străfundurile monumentelor funerare, pe elemente de mobilier,

pe partea interioară a sarcofagelor,

în scene de natură să-i inspire pe mai-mari în lumea de apoi.

Îl vedem adeseori alături de marea soție regală,

de cel puțin trei soții principale, secundare, de concubine, favorite, fiice și soții de notabili, fiice de căpatenii străine trimise la curte în scopuri diplomatice, care-l ajutau să profite în modul cel mai rafinat posibil de plăcerile simțurilor.

Din prevedere, demnitarii cu soții frumoase se fereau să le scoată în lume.

Haremul era o puternică instituție regală care deținea proprietăți și beneficia de serviciile unui personal numeros de scribi, funcționari și slujitori.

Să nu ne închipuim că fermecătoarele doamne din harem stăteau cu mâinile-n sân așteptând vizita stăpânului lor.

Ele se îndeletniceau cu tot felul de treburi utile, fiecare la ce se pricepea, țeseau intrigi, urzeau comploturi, aprindeau gelozii.

Pe lângă alte nimicuri domestice, nu șovăiau să recurgă la tot felul de șiretlicuri ca să ajungă cât mai în preajma faraonului atât în cotidianul pământesc, cât și dincolo.

Se pare că Ramses II a beneficiat de serviciile celui mai amplu harem, care-i fusese dăruit de tatăl său încă de la vârsta de zece ani.

Mai la bătrânețe, trei dintre fiicele sale i-au devenit soții, deși incestul era condamnat, însă legislația îl scutea pe faraon de respectarea oricărei reguli pentru că avea statut de zeu.

Cu toate acestea, Nefertari, principala lui soție, căreia i-a ridicat un templu, se bucura de onoruri speciale.

Silueta ei sveltă, în rochii străvezii de in alb, împodobită cu bijuterii, sfidează timpul.

Caut, prin muzeul din Cairo, unul dintre cuplurile unite printr-o rară complicitate, Akhenaton și Nefertiti, răsfățații egiptologilor.

Deși apar nedespărțiți în nenumărate basoreliefuri, fidelitatea faraonului este discutabilă.

Una dintre trimisele diplomației străine, fiica unui suveran din Mitanni (sud-estul Anatoliei) a reușit să-l seducă pe Akhenaton.

S-au găsit înscrisuri doveditoare ca frumoasei Kiye i-au fost atribuite, ca proprietăți, trei capele în două sanctuare și un domeniu viticol.

Într-o reprezentare unde îl slăvesc pe zeul Aton, tânara este conturată în aceeași proporție ca Akhenaton, indiciu al importanței pe care o avea.

Unii egiptologi susțin că ea l-ar fi adus pe lume pe însuși Tutankhamon.

Unul dintre rolurile reginei era să-l slujească pe zeu, adică pe faraon, prin intreținerea energiei sale creatoare.

În primul mileniu (î.Hr.), în majoritatea templelor se oficia mitul originar al demiurgului,

complex cultual bazat pe un ceremonial îndeplinit de către o preoteasă care, atunci când regina se eschiva, putea fi o membră a haremului, ,,divină adoratoare’’ a zeului-Soare, numită ,,mâna zeului’’, în rolul sacerdotal de arhetip al erosului feminin.

Pentru această titulatură, concurența era îndârjită, iar canditatele se întreceau să aducă ofrande zeilor.

De la pământ la cer, la cel de-al nouălea, par ele să spună, calea nu e așa de lungă.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon (1966)

Apoi s-au născut legende

Cairo, 2018

Explorând cotloanele vechiului Cairo, am dat și peste rămășițe ale civilizației mameluce, pentru care merită să te abați de pe traseul turistic convențional.

DSCN2499

Mamelucii erau sclavi provenind de pe țărmul nordic al mării Negre, din Caucaz și Asia Centrală.

DSCN2468

Cu timpul, s-au eliberat și au devenit garda apropiată a sultanului, înainte să-l asasineze, în 1250, ca să preia atât de râvnita putere, pe care au păstrat-o aproape trei secole.

DSCN2479

Au fost alungați de otomani abia în 1517, după ce se stabiliseră deja în aria vechiului cartier islamic. Celebrele case El-Suhaymi, trei locuințe lipite una de alta, este o mărturie a acestui stil.

20181203_111338

Prima, cea mai veche, din 1648, a aparținut unui profesor universitar, următoarea unui bijutier și ultima unui croitor celebru, un fel de Christian Dior cairot. În general, casele tradiționale aveau trei etaje și adăposteau familia lărgită a proprietarului, adică toate soțiile, fiecare cu apartamentul ei. Partea rezervată exclusiv femeilor, la etaj, avea pe fațadă un panou din lemn lucrat cu model dantelat, astfel încât ele să se poată uita în curte fără să fie văzute din exterior.

DSCN2517

Am vizitat pe îndelete complexul El-Ghuri, o altă reședință celebră. Sultanul mameluc El-Ghuri a construit o moschee madrasa (cu școală), un mausoleu și o wakala (conac) la început de secol 16. Mai întâi intrăm într-o curte interioară cu vedere de ansamblu asupra decorațiilor sculptate ca o dantelă.

DSCN2465

La parter se află salonul de vară, cea mai răcoroasă parte a casei.

DSCN2473

Plafonul din lemn e decorat somptuos, cu motive florale și cu versete din Coran.

DSCN2477

Podeaua este o compoziție din marmură de toate culorile, cu diverse modele orientale.

DSCN2478

Toată decorațiunea originală a fost perfect renovată, însă lumina capricioasă de decembrie, când puternicul soare egiptean luminează pe orizontală, amestecă iluzia cu realitatea.

DSCN2481

La etaj putem ieși pe una din terase, unde avem o imagine asupra străzii principale din souk. Înainte de zece dimineața e încă liniște.

20181203_100422

Clădirea era un adevărat labirint cu holuri, scări secrete, coridoare de trecere când acoperite, când sub cerul liber, cu patios și balconașe.

DSCN2480

Toate au fațada sculptată cu farafâstâcuri de nedescris. Palatul a servit de caravanserai, han unde trăgeau negustorii cu tot cu mărfuri. Curtea interioară este un patio cu arcade unde se înșiruie numeroase cămăruțe.

20181203_094224

Acum sunt buticuri și ateliere de artizani. Mausoleul formează cu moscheea din față unul dintre peisajele urbane cele mai cunoscute ale cartierului islamic cairot.

DSCN2483

Curtea interioară e dominată de grandoarea mausoleului. Ca să intri, treci de un grilaj realizat în timpurile de început ale construcției.

DSCN2470

Rămășițele sultanului nu se află în mausoleu pentru că el a fost ucis în Siria, iar corpul său a dispărut. Aici odihnesc doar soția și fiii sultanului. Pe pereți, de jur împrejur, văd inscripții în stil sufic.

DSCN2471

Mirhabul are un decor cu nuanțe de albastru, culoarea plină de conotații filosofice a cerului și infinitului. Mă gândesc la adorația egiptenilor pentru turcoaze, piatra pe care o luau cu ei în lumea nevăzută.

DSCN2475

În stânga mihrabului se află dulapul unde se păstrau coranele pentru serviciul religios. În sala de lectură a credincioșilor, cupola e lucrată din lemn de cedru din Liban. Tavanul e cizelat de un artist renumit.

DSCN2469

Mausoleul găzduiește, în perioada Ramadanului, spectacole de muzică clasică tradițională, cânturi religioase, muzică sufică și specialități de tambur nubian.

DSCN2474

În madrasa, vedem camera unde a funcționat școala religioasă, în care acum sunt primiți copii săraci ca să fie ajutați la lecții. Luminoasă și senină.

Lectură de drum :

The Mamluks: The History and Legacy of the Medieval Slave Soldiers Who Established a Dynasty in Egypt, Charles River Editors

Albă ca zăpada

Sevilla, 2018

Abia în 2016 s-a deschis pentru public Palacio de las Duenas, reședința Casei de Alba, ilustră familie nobiliară spaniolă.

Identific cu greu intrarea, printre numeroasele edificii imaculate sclipind în lumina de ianuarie în contrast cu verdele intens al vegetației andaluze.

Palatul gotic-renascentist cu influențe în stil plateresc și mudejar construit în secolele 15-16 a preluat numele mănăstirii de călugărițe care, prin tradiție, asigurau serviciile religioase ale reginelor și aristocratelor de rang înalt.

Urmașă a acestora, Cayetana de Alba, ducesa descendentă a regelui catolic al Scoției, Angliei și Irlandei, James Stuart, a locuit în palat toată viața, până în 2014.

Înaintașii ei pasionați de călătorii au contribuit la realizarea unei admirabile colecții de obiecte de artă din toată lumea, parțial expuse.

Doar câteva încăperi și grădinile pot fi vizitate, pentru că reședința este încă locuită.

Înaintez și descopăr că palatul este compus din mai multe clădiri separate prin patios, grădini cu flori și aranjamente de havuzuri.

Inițial proprietatea era imensă, dar, pe măsură ce timpurile se schimbau, a cedat părți din grădini unor instituții religioase din vecinătate.

În spațiul de primire de la intrare intuiesc fostul manej dincolo de care se pătrunde tot mai adânc în intimitatea portocalilor și palmierilor.

Mă desfăt îndelung cu aerul înmiresmat și înfloriturile fără seamăn în miez de iarnă și nu mă trage ața deloc să intru în palat, într-atât de frumos e afară.

Și, într-adevăr, interioarele arată așa cum mi-am închipuit, previzibil concepute pentru a cuprinde una dintre cele mai mari colecții de obiecte de artă, mobilier vechi și antichități din Spania.

Tapiseriile de Flandra din secolul 16 și tablourile prețioase de maeștri olandezi sunt usor de anticipat știind că unul dintre ducii de Alba a fost guvernator al Țărilor de Jos.

Însă cele mai valoroase lucrări din pinacotecă au fost duse la Madrid, la palatul Liria, care aparține tot casei de Alba.

Chiar și în lipsa atâtor prețiozități, sau poate tocmai de aceea, palatul mi s-a părut mai degrabă un ascunziș, un refugiu care, ca toate castelele din Spania, se dovedește gazda ideală a iluziilor deșarte.

Jogging

Paris, 2021

Bonjour, Madame ! îmi răspunde jandarmul deschizând larg poarta din fier forjat a grădinii Luxemburg. Unul dintre ritualurile mele pariziene este jumătatea de oră de alergare dimineața la răsăritul soarelui, în grădina publică a Senatului francez, parc sulptural, botanic, floral, muzeal, livadă de pomi fructiferi, spațiu de activități sportive, sală de lectură, zi și noapte păzit de jandarmii din garda republicană.

Intru dinspre cafeneaua le Rostand, iar faunul dănțuitor din 1850 îmi dă binețe exuberant.

Încep cu exerciții de încălzire în fața unor tufișuri bogate, apoi o zbughesc să dau ocol parcului în direcția intrării în Senat.

Imediat ce trec de fântâna Mariei de Medicis, ies de pe aleea exterioară, prea aproape de mașini, și o iau pe poteca dintre boscheți.

În fața Senatului, mă delectez cu florile din grădinița lor. Și, ca să profit de toate aranjamentele horticole, mă îndrept spre heleșteul cu fântâna arteziană.

Aici pot îmbrățișa cu privirea palatul

unde regina de origine italiană s-a mutat după ce soțul ei Henri IV a fost asasinat.

După dispariția ei, reședința a trecut de la o generație la alta, iar dintre faimoșii săi locatari să nu-l uităm pe Napoleon Bonaparte.

Ajung la colțul palatului și cotesc la stânga, intrând pe aleea mea fermecată, care mărginește muzeul.

Când e înnorat și când plouă, se aprind luminile, iar frunzișul strălucește.

Trec pe lângă fântâna cu bustul pictorului Eugène Delacroix, ușor de recunoscut după inseparabila sa eșarfă, un mare aventurier care a călătorit cu nesaț în Orient, l-a iubit și l-a pictat.

În preajma fântânii încetinesc, pentru că e un spațiu magic, ca și cum pictorul ar păstra încă vibrațiile orientalismului care l-a bântuit. Conturul aleii mă poartă până lângă muzeu, unde trebuie să fac un ocol incomod pentru că aici au construit recent o clădire complet nelalocul ei blocând pasajul. Mă încadrez din nou pe traseul clasic unde aleargă cei mai mulți, dar după câțiva pași mă adâncesc spre interiorul parcului, unde nu aleargă nimeni, ca să dau ocol rondourilor de flori și statui.

Cea a Libertății e una dintre preferate, iar aici vegetația se schimbă și ajung pe alt continent. Și desenul grădinii s-a modificat, a pierdut din rigoare și a devenit mai prietenos. Printre copacii stufoși, îl zăresc pe Beethoven și mă gândesc Daniel Barenboim.

Puțin mai departe e și Verlaine și mă gândesc la decadență.

Trec pe lângă o clădire aparținând asociației apicultorilor, bănuiesc că Senatul produce și miere.

Un pic mai departe, m-am distrat să-i văd pe Baudelaire

și pe Sainte-Beuve, care au polemizat cu înverșunare, așezați aproape cot la cot.

Mă pomenesc în secțiunea de parc englezesc. Așa de repede ? Îmi dau seama unde mă aflu după scenografia scaunelor și mă gândesc la Ionesco. E vorba despre spectacolul asfințitului, deloc absurd, vizibil doar din acest perimetru. Și mă gândesc la secvența din Miracolo a Milano, când necăjiții își organizau și ei vederea apusului pe un teren viran.

Parizienii din cartier nu ezită să se prezinte din vreme, cu eleganță, ca să-și ocupe un loc bun.

Teii abia se scuturaseră, dar parfumul încă persistă, mai ales după ploaie.

Pe toată suprafața parcului se întindea, înainte de revoluția franceză, domeniul monastic din ordinul Cartusian (Chartreuse). Din livada lor s-a păstrat doar o parcelă pe care Senatul Franței a continuat să planteze sortimente variate de meri, peri, pruni, piersici, zmeură și mure. Cât mă uit la pomișori, îmi trag sufletul fiindcă terenul urcă ușor în pantă.

Imediat după gradină, începe spațiul de tranziție spre zona oficială, așa că o cotesc înapoi în istoria Franței. Aici nimeresc în cercul celor douăzeci de regine, sfinte și femei ilustre reprezentate sculptural între 1843 și 1846, admirate pentru devotamentul și smerenia lor.

Mă îndrept spre ieșire, pe o alee cu vegetația lăsată dinadins în legea ei,

dar nu înainte de a trece să-l revăd pe cavalerul meu preferat, actorul grec care declamă din 1868.

Sau să mai fac o tură ? Voi ați obosit ? îmi place să alerg în locuri unde, privind, uit de oboseală, iar această grădină îmi e pe placul inimii, nu-mi vine să mai plec. Văd mai departe o statuie grațioasă pe care n-am pozat-o.

Acum mă îndrept finalmente spre bambușii de unde îmi refac provizia de energie și gata turul.

A plus !

Muzică de drum:

Cel mai iubit dintre pământeni

Tesalonic, 2016

Când intru într-un local ori spațiu de cumpărături din Turcia, îl observ mai întâi pe el, elegant, seducător, îmbrăcat cu un dezinvolt rafinament aristocratic, cu privirea care vede dincolo de aparențe scrutând depărtările.

Uneori ocupă un mic ungher amenajat ca un altar, obiect al unei venerații pline de afecțiune.

La Tesalonic, orașul lui natal, pașii m-au purtat spre casa unde a locuit până la 18 ani, proprietate familială din 1878,

imobil impecabil renovat și întreținut, împărțit între odăile muzeului și Consulatul general al Turciei.

Încă de la Istanbul unde am vizitat, cu mulți ani în urmă, palatul Dolmabahçe, îmi dorisem să aflu cum arată locul de unde a plecat eroul carismatic știind că, de foarte aproape, un alt personaj cutezător a pornit să cucerească lumea.

Primul indiciu de istorie emoțională este rodiul plantat de tatăl său în grădina cu vegetație mediteraneană, arbore tradițional, simbolic în Imperiului Otoman.

Cele câteva încăperi sunt amenajate ca în copilăria sa,

iar mobilierul de epocă și vitrinele încărcate cu lucruri personale sunt completate de fotografii din momente importante ale vieții

și de exponate originale aduse de la muzee din Ankara și Istanbul.

Fără alți vizitatori, simt că întreaga vibrație a obiectelor adunate laolaltă se revarsă numai asupra mea.

Întemeietorul Turciei moderne se trage dintr-o familie modestă de funcționari onești și credincioși, a crescut și s-a format în Tesalonicul cosmopolit,

centru conflictual în care naționaliștii greci și bulgari puneau paie pe focul politicii iar musulmanii se zbăteau necăjiți să scape de marginalizarea pe plan economic.

Tensiunile mocneau între comunitățile Imperiului.

Adolescentul retras din fire petrecea multă vreme adâncit în studiu.

Francofon și francofil ca mulți tineri studioși de la începutul anilor 1900, îi citea în original pe Montesquieu, Voltaire, Diderot.

Deși a locuit în multe reședințe aflate pe cele mai frumoase meleaguri turcești, a purtat pretutindeni în suflet casa părintească,

iar toate aceste obiecte prețioase care i-au aparținut s-au reintegrat firesc în decorul care le-a zămislit odată cu aspirațiile sale.

La Palatul Dolmabahçe, unde și-a petrecut ultimele zile înainte de a se stinge prematur la 10 noiembrie 1938,

cele 156 de pendule vor rămâne blocate la ora fatidică, 9.05. Fără el, timpul nu mai avea putere să meargă mai departe.

Lectură de drum:

Andrew Mango, Ataturk

Cusută cu ață albă

Paris, 2018

Vreme de douăzeci de ani, lumea modei a clocotit de curiozitate să afle chipul lui Martin Margiela.

Era ultima decadă a mileniului, când se cheltuiau bugete astronomice în publicitate și promovare, iar designerii se dădeau peste cap ca să atragă atenția.

Singurul creator ajuns faimos fără să-și arate vreodată chipul a fost omagiat în 2018, prin două expoziții simultane la Palais Galliera și Arts-Décoratifs, unde au fost prezentate piese care au scandalizat și au revoluționat moda.

Imediat după ce a absolvit Academia de Modă din Anvers în grupul ,,celor șase’’, toți ajunși celebri, a plecat la Paris.

Ca să deschidă atelierul, pornind de la zero, singura posibilitate a fost să recupereze elemente de mobilier aruncate în stradă.

Le-a vopsit în alb sau, dacă erau prea deteriorate, le-a acoperit cu huse albe din bumbac.

În anii 1990-2000, hainele se vindeau după vizibilitatea siglei, emblemă a reușitei financiare, și prea puțin după calitatea materialului sau a execuției.

Sfidând logomania, decide să-și reprezinte cu discreție eticheta sub forma a patru puncte cusute cu ață albă pe spatele hainelor.

Colecția de debut s-a înfăptuit în 1988 prin reciclarea unor articole de îmbrăcăminte aruncate, cumpărate de la mâna a doua prin târguri sau de la Armata Salvării.

Primele sale prezentari au intrat în istoria modei. Podiumul a fost instalat, sfidător, în spații neconvenționale cum ar fi Armata Salvării, o parcare subterană, o stație de metrou dezafectată, un teren viran, sub podul Alexandre III.

Invitațiile erau scrise de mână pe hârtii și cartoane improvizate, cu pixuri și carioce cum se nimerea.

În lipsa unui light design sofisticat, a trebuit să improvizeze. În stația de metrou a rezolvat aranjând pe rampe sute de lumânări de biserică. În lipsa unor manechine profesionale, de asemenea.

La prezentarea organizată în parcarea subterană, au defilat manechine alese dintre banale trecătoare de pe stradă. Nu toate erau rupte din soare așa că, în virtutea anonimatului la care el însuși se supune, fetele defilează cu un ciorap tras pe față ca spărgătorii de bănci.

Tot ca investiție minimă, a lansat ideea de a purta șireturi de pantofi în chip de coliere. Tot atunci, manechinele, în loc să-și facă unghille cu ojă, și-au înmuiat vârful degetelor într-o cutie cu vopsea roz.

Neavând stilist, și-au lăsat părul în dezordine, ca o replică la coafurile exagerate și costisitoare. Până la urmă, ne dăm seama că aparențele contează mai mult sau mai puțin, dar în mod cert înșeală.

La defileul amenajat pe un teren viran, altă revelație sau chiar revoluție. Când au fost aduse hainele, arătau atât de atrăgător în husele de plastic, încât a hotărât ca manechinele să le îmbrace cu huse cu tot.

Colecțiile sale se bucurau de un succes fulminant, dar vizionarul creator refuza înverșunat să stea de vorbă cu ziariștii, ocolea evenimentele publice și se ferea să fie fotografiat.

Câțiva ani mai târziu, când era deja copiat, la prezentarea de sub podul Alexandre III, manechinele purtau coliere și cercei de gheață colorată care se topeau pe hainele albe în timpul defilării și lăsau pete, schimbându-le culoarea.

În cadrul aceleiași colecții, decide să rotească linia hainelor ca să fie purtate invers, pe orizontală, pe baza faptului că multe croiuri sunt în trompe-l’œil. Ca un fel de semn distinctiv, pe fuste a imprimat urma fierului de călcat ca să pară arse. Niciodată nu știm unde se termină înscenarea și unde începe realitatea.

La adăpostul anonimatului care îl protejează și îi dă echilibru, spune el, își pune în practică orice fantezie, așa cum ar fi pulovărul suprarealist din șosete uzate.

Călcâiul se potriveste perfect la cot și la umeri. Într-o siluetă, explică autorul, cele mai importante elemente sunt umerii și încălțămintea, pentru că umerii definesc atitudinea, iar încălțămintea condiționează stilul mișcării, ceea ce captează atenția. La defileele lui, mersul manechinelor e diferit de cel standard, pentru că e mersul natural.

După zece sezoane (cinci ani), toată moda a început să se schimbe și să o ia în direcția lui. Primul stand pe care l-am văzut, la Bon Marché, arăta ca un laborator, cu vânzători prevenitori îmbrăcați în halate albe, antrenați să facă față uluirii mușteriilor și gata să explice toate năzbâtiile expuse.

După toate aceste isprăvi care au generat, în peste douăzeci de ani, dezbateri înflăcărate, a demonstrat că are forța de caracter să nu-și arate chipul, în epoca în care expunerea era o condiție a reușitei.

Inspirația și îndrăzneala vine din tot ce acumulează citind și călătorind tot timpul, declară el într-un interviu. Apoi, dacă ai răgazul să asamblezi totul, rezultatele pot fi surprinzătoare. Între timp, s-a retras din modă în favoarea artelor plastice, iar imaginea lui nu mai e un secret.

Glissando

Cuenca, 2017

De câte ori vizitez o expoziție de artă contemporană amenajată într-o biserică, îmi place să mă strecor în spatele panourilor de acroșaj ca să mă uit în partea din afara spațiului expozițional, deși înălțimea lor e calculată astfel încât să poată fi observate optim ornamentele arhitecturale.

Întotdeauna am impresia că acele inofensive paravane ascund ceva de ochii profanilor, așa cum pe reversul panourilor unui retablu figurează picturi în completarea imaginilor principale.

Și, de fiecare dată, găsesc același lucru.

Proust nu s-a încumetat, în eseul sau din 1905, să formuleze principii la fel de radicale ca Nietzsche, dar a încercat să nu se lase mai prejos. Atunci când decreta dispariția catedralelor, un profetic eseu despre viitorul religiei în modernitate, sentința lui a trezit spaime.

Nu numai ca n-au pierit, dar bisericile, multe în noua lor formă de sanctuare ale artei contemporane, sunt mai inspiratoare ca oricând.

Pasarela istorică San Pablo, un delicat monument din 1902, leagă cele două cartiere despărțite de un adânc defileu și mă conduce direct la mănăstirea San Pablo, azi hotel.

Alături, biserica aparținătoare a devenit Spațiul expozițional Torner.

Însemnele credinței s-au estompat, dar vedem alternativa creației artistice sub forma unui nou tip de sacralitate care preschimbă lumea occidentală.

Kandisnky, Malevici, Klein au declarat dimensiunea artei care tinde către sacru chiar și numai prin întrebările constante asupra marilor mistere umane pe tema căutării absolutului și a infinitului.

Interogațiile lor îmi influențează privirea, iar vizitarea unei expoziții într-un așezământ religios devine tot o formă de credință, pentru că pătrund în acel loc având certitudinea că voi afla ceva. La fel cum e clipa când deschid o carte.

Lectură de drum:

Hermann Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă