Categorie: junglă

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Din vraja nepătrunsului ascuns

Becan, 2019

Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.

Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,

devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.

Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.

Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,

clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.

Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.

Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.

În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.

Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.

În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.

Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.

Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.

Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.

Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.

Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.

Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.

Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.

Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.

Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.

Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.

Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.

Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?

Muzică de drum:

Mi casa es tu casa

San Cristobal de las Casas, 2019

Un fost seminar catolic de la sfârșit de secol 19 a devenit, pentru cinci decenii, locuința unui cuplu de intelectuali europeni, el danez ea elvețiană, el arheolog ea ziaristă pe etnologie și fotografă pasionată de comunitățile maya, pentru protecția cărora a pus suflet și bani.

Frans și Gertrude Blom s-au întâlnit în jungla chapanecă în 1940,

au colaborat în mai multe expediții fiecare pe specialitatea sa, iar apoi, animați de aceleași aspirații, au rămas împreună pentru totdeauna în ținutul unde s-au cunoscut.

Nu e de mirare ca n-au mai vrut să plece de aici, mi-am dat seama de la primul pas în San Cristobal, unde ospitalitatea emoționează prin sinceritate, simplitate și omenie.

Casa lor, de fapt a Jaguarului în dialectul local (Na bolom),

a fost primul loc vizitat în orășelul din inima regiunii Chiapas de care cei doi parteneri s-au îndrăgostit, eu însămi amețită de impresia primirii, în starea de exaltare atinsă atunci când totul în jur zămislește armonie.

În vasta lor locuință, pe lângă încăperile vizitabile, mai funcționează un hotel cu restaurant, o casă de oaspeți și un cabinet medical pentru indienii lacandones nevoiți să vină la oraș la doctor,

un artizanat și birourile asociației culturale care a preluat activitatea și a continuat cercetările științifice ale celor doi profesioniști, totul sub umbrela unei fundații.

Scopul său a rămas neschimbat : protecția mediului, a resurselor naturale și a selvei lacandone, a patrimoniului cultural al acestei ramuri a culturii maya, sprijinul comunității în domeniile medical, educativ, material.

Biroul lui Frans, rămas întocmai din 1963, a primit oaspeți de seamă, printre care Henry Kissinger, François Mitterand și Diego Rivera.

În biblioteca adâncită în liniște, câtiva cititori răsfoiau și consultau materiale din cele nouă mii de volume, manuscrise, hărți ale regiunii disponibile oricând pentru oaspeți.

În sala indienilor lacandones sunt expuse ustensile domestice, instrumente de muzică și ceremonie,

veșminte țesute de ei după metode străvechi, obiecte etnografice.

Frans, dintr-o familie de anticari, venise în Mexic în calitate de colecționar, așa că obiectele de aici n-au fost reunite la întâmplare, ci minuțios selectate.

Din fericire, acesta a fost singurul loc din oraș unde era voie să fotografiezi în interior, în rest era interzis peste tot unde am fost.

Capela proprietății, intimă, adăpostește micul altar, obiecte de artă religioasă și câteva icoane atât de înduioșător de naiv adaptate de către indigeni din austerul europenism hispanic.

Frans s-a ocupat mai mult cu cercetarea, iar administrarea fundației de întrajutorare a băștinașilor, timp de cincizeci de ani, i-a revenit lui Gertrude care a trăit aici pâna în 1993.

Pe măsură ce proprietatea se amplifica, dificultățile financiare deveneau tot mai împovărătoare.

Singura modalitate s-a dovedit deschiderea spre voluntariat, iar vocația de a găzdui străini din toate cele patru zări ca să ajute la funcționarea fundației a devenit primordială,

astfel că au venit aici oameni dedicați să-i protejeze pe inocenții indieni de naivitatea cărora abuza oricine avea interese în această regiune cu un puternic potențial.

Gertrude a iubit cu pasiune jungla maya și a luat hotărârea să-și extindă grădina ca să poată crește arbuști pe cale de dispariție pentru a contribui astfel după puterile ei la reîmpădurirea regiunii Chiapas.

M-a inspirat foarte mult povestea lor,

pasiunea lor comună, dăruirea de sine pentru a apăra acest colț de paradis odată cu sensibilitatea sufletească a celor care-l locuiesc, devotamentul și efortul de a-l prezerva ca să-l putem vedea și noi.

Ziua iguanei

Kabah, 2019

Cea mai nebunească desfășurare de arhitectură Puuc, Palatul lui Codz Pop se întinde pe chiar marginea drumului, dar nu orice drum, ci șoseaua de optsprezece kilometri care, în vechime, lega cetatea de Uxmal.

În secolul 7, când a fost atestată, pe această cale se oficializau schimburile comerciale și se celebrau procesiunile religioase între cele două așezări.

Kabah, aliat ori cetate-satelit a marelui oraș Uxmal, și-a trăit perioada de glorie între secolele 9-10, când au fost ridicate monumentele pe care le vedem azi

pe un sit arheologic de mică întindere. În aria maya, se disting prin folosirea măștii distinctive a zeului Chaac al ploii și al agriculturii, marile nevoi ale regiunii.

Edificiul principal, un palat cu etaj flancat de aripi laterale, se ridică pe un cadrilater săpat cu puțuri și cavități.

Pe fațadă, peste două sute cincizeci de măști reprezentând influentul zeu, celebrat într-o suprapunere de chipuri cu ochi proeminenți și nas lung, ca o trompă, acoperă peretele de sus până jos.

Nasurile lor încovoiate, azi distruse, ar fi creat pesemne un relief cu efect acaparator.

Simbolurile celeste care îi ornează pleoapele, cu imaginea lui Venus, nelipsita planetă a belșugului, la fel și bastoanele încrucișate în romburi care simbolizează cerul și îi deconspiră identitatea astrală.

Decorațiuni, bucăți de piatră, frânturi și cioburi se înghesuie într-un aranjament fantezist,

cu precauția izvorâtă din teama de a nu rămâne vreun locșor neacoperit.

Pop înseamnă în dialectul local maya, unul dintre cele vreo șaptezeci, trompă sau coadă încolăcită, pe care o identificăm desfășurată doveditor pe toată construcția.

Pe altă fațadă, statuia unui războinic numit ,,Stăpânul din Kabah’’ se repetă de patru ori, pentru fiecare punct cardinal.

Pe cadrul ușii sunt sculptate scene de luptă în relief și inscripții care afirmă răspicat că războinicii locali au capturat și ucis un vrăjmaș dintr-o cetate apropiată, ca să nu existe dubii.

O creastă de zid decupată dintr-o singură bucată se înalță semeț și decorativ pe vârful clădirii.

O scară duce la primul etaj, unde se înșiruie șapte porti, din care două duble, despărțite de o coloană.

Deși nu s-au păstrat dovezi scrise, edificiul pare o reședință de rege, cu funcție de reprezentare și nu de locuință.

Masca zeului Chaac urma să o reîntâlnim pe toată Ruta Puuc.

Prezența sa mai invocă și monstrul pământului, dar și zeul cerului, creatorul atotputernic al cărui nume înseamnă literal ,,casa iguanei’’, potrivit cu specificul acestui platou arid.

Nicăieri n-am întâlnit mai multe iguane ca în perimetrul acestui palat care s-a dovedit a le fi adăpost.

Mi-a plăcut mult că peste tot, în Mexic, ceea ce scria în cărți corespundea întru totul realității.

Pretutindeni am avut parte de confirmări fidele și oportune sau poate că doar așa s-a nimerit, ca în acea perioadă să mă sincronizez cu foarte mare precizie unui hazard parafat de zei.

Robinsonii 2.0

Tulum, 2019

Pe Riviera Maya, nisipul e fin ca un praf de aur și algele lacome iau în stăpânire țărmul.

Încă din secolul 6, micul port de pescari Tulum este menționat ca posibilă etapă pentru călători.

Mayașii, care se îndeletniceau pe-atunci cu pescuit, comerț maritim și viață religioasă, au trasformat treptat această neînsemnată așezare bântuită, după spusele lor, de vibrații magice, într-un înalt loc de spiritualitate.

Prin 1200, și-a luat avânt într-o perioadă tulbure marcată de lupta pentru influență între triburi, dar îi pierdem urma la 75 de ani după cucerirea spaniolă, printre ultimele cetăți Maya atestate documentar.

Pe o fâșie de șase kilometri de-a lungul Mării Caraibelor, mărginită de jungla tropicală, dezvoltatori de turism americani, englezi, canadieni au defrișat liziera vegetației de pe țărmul mării ca să construiască hoteluri, baruri, restaurante, magazine etno.

Plaja astfel privatizată și îngustată găzduiește în fiecare seară nunți și petreceri felurite.

Dincolo de ele, începe sălbăticia în care eco-paparazzi se pot delecta cu acrobațiile pelicanilor, grația cormoranilor și vioiciunea păsăretului tropical.

Oamenii vin aici să fugă de civilizație, să se reconecteze la vibrațiile naturii, dar ce te faci când la acest capăt de lume debarcă o puzderie de robinsoni ?

Principala ocupație a clientelei este concentrarea de a intersecta energiile universului : telurice, marine, de aer si foc, supervizate de specialiști acreditați pentru fiecare element în parte, după cum am văzut pe cărți de vizită și prospecte lăsate cu duiumul pe te miri unde.

Urmând aceleași principii de revigorare cu ajutorul elementelor naturii ca în Sedona (Arizona), ca să-ți încarci bateriile, obiectivul principal este să-ți trezești constiința de sine.

Înainte să ajung aici, străbătusem deja multe alte spații unde există șanse mari să-ți regăsești sinele ori să intersectezi energiile universului, înflăcărată de teoriile lui Umberto Eco.

Acum douăzeci de ani, lumea poposea pe această plajă în corturi, iar astăzi designul hotelier respectă modelul pe rotunjime al adăposturilor ancestrale care favorizează receptarea vibrațiilor naturii.

Ca să-și fructifice căutările, oaspeții hotelului au posibilitatea sa-și amenajeze câte un mic altar acolo unde fiecare simte energii.

Atmosfera mistică e întreținută în permanență de guru ori șamani, bioenergeticieni, instructori convingători de tehnici binefăcătoare și tot felul de alți adepți ai disciplinelor care se ocupă cu resuscitarea ritualurilor mayașe ancestrale. Multe vedete și celebrități se dau pe mâna lor ca să-și vină în fire.

În majoritatea hotelurilor amenajate sub formă de campinguri cu bungalouri minimaliste, apa curentă se încălzește de la soare și nu există aer condiționat, televizor și internet. În schimb, m-am bucurat să găsesc în cameră o mică etajeră de carți printre care am recunoscut câteva scurt-listate la Man Booker.

Tot ca măsură ecologică strictă pentru a proteja marea și bariera de corali de impuritățile chimicale de pe piele, înainte de a purcede la scaldat, clientul este rugat să facă duș folosind săpun sau gel bio, pentru ca loțiunea de plajă să nu afecteze natura.

Această etapă din turul mexican mi s-a părut o experiență nostimă pentru o zi-două, din care câteva ceasuri am dedicat sitului arheologic, dar nu am simțit vreo energie. Pesemne nu eram pregătită.

Au fost alte locuri în Mexic unde am intersectat vibrații, dar fără să fi știut dinainte că există și se manifestă în vreun fel. Le simți și gata.

Lectură de drum:

Eleanor Catton, The Luminaries

Palme d’Or

Elche, 2016

În anonimatul unui ținut dedicat mai mult agriculturii, la doar șaizeci de kilometri de Murcia, Elche invită să te scufunzi în oceanul unui parc natural de palmieri strămutat cu precizie din Africa și desemnat cel mai mare din Europa.

Grație transferului peisagistic desăvârșit de la un continent la altul, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Adaptarea acestor ierburi gigantice aduse pe sol european s-a înfăptuit de-a lungul multor secole.

Istoria grădinii povestește cum palmierii au fost plantați de către fenicienii care încărcau cutiile de curmale pe vapoare și le trimiteau în largul mării să-i aprovizioneze pe marinari.

Mai târziu, arabii care au ocupat Spania între 711-1492 au amplificat plantația și au îngrijit-o după regulile artei.

Se pare că azi cuprinde mai mult de două sute de mii de palmieri răspândiți pe o suprafață de treisprezece mii de metri pătrați, cu un sistem de irigații sofisticat.

Din varietatea celor o mie de specii de palmieri, majoritatea curmali, produsele lor își găsesc utilitatea pe tot parcursul anului.

Palmierii femelă permit recoltarea curmalelor toamna, iar frunzele celor masculini, datorită fiabilității, folosesc în artizanat și la procesiunile religioase de Florii, dar numai după ce, în prealabil, se țin o perioadă la întuneric ca să se albească.

Mă așteptam să văd numai palmieri, dar amploarea bolții pe care ei o formează, umbroasă, păstrând umiditatea optimă, favorizează și evoluția altor vegetale.

În parcele delimitate de bazine și canale fine, se dezvoltă, ca la ele acasă, și alte specii de arbuști și plante, agrume, grenadieri, măslini, smochini, cactuși.

L-am vizitat în toiul iernii și m-am desfătat în microclimatul care garantează, prin hățișul tropical, o temperatură cu două-trei grade mai ridicată comparativ cu norma regiunii.

În centrul parcului destul de labirintic se ascunde, cum e și firesc, o oază, o grădină rafinată care se numește Huerta del Curo, în memoria unui preot care și-a consacrat toată viața ca să o îngrijească.

Aici s-a păstrat o compoziție de specii rare, o varietate rară de curmali, cactuși aclimatizați din Mexic, plante tropicale unice în Europa.

Regii și împărații care au vizitat grădina și-au oferit numele câte unei plante semețe.

Palmierul imperial a fost dedicat reginei Elisabeta de Austria, Sissi, care a vizitat Elche în 1894.

Palmierul cu șase trunchiuri a împlinit vârsta de 167 de ani, iar unicitatea sa i-a atribuit statutul de monument al naturii.

Lectură de drum:

Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire

Verzi și uscate

Zanzibar, 2018

De la hotel la ferma de mirodenii unde ne aștepta Ray, Tariq conduce cât poate de încet, pentru că-i place să vorbească. Prelegerile lui, în engleză, se dovedesc mult peste nivelul postului de șofer pe care-l ocupa, pesemne ca îndeletnicire temporară, vocația sa fiind neîndoios academică.

M-am hazardat să-l întreb despre influențele lingvistice occidentale în swahili, iar răspunsul lui, care conținea și exemplele adecvate, mi-a luat piuitul.

Așa am înțeles de ce localnicii se așteaptă, la numai câteva zile de când aterizezi, să începi să o rupi pe swahili, o limbă foarte simpatică, formată din combinația dintre vocabularul băștinașilor est-africani și cel al negustorilor veniți de peste tot.

Nu știu dacă vizita acelei plantații de mirodenii, fructe și condimente ar fi avut aceeași noimă cu un alt ghid.

De obicei, persoana care mă însoțește într-un loc necunoscut și nebănuit îmi influențează percepția. Ray, ghidul desemnat de agenție pentru acea incursiune, de formație profesor, făcea parte, și mai mult decât Tariq, dintre cei profund însuflețiți de vocația didactică. L-am păstrat pe Ray și pentru circuitul în Stone Town, două zile mai târziu.

Întreaga insulă, recunoscută drept cel mai mare producător mondial de scorțișoară și cuișoare, e o fermă imensă, împărțită în parcele. Sătenii lucrează care în turism, care în agricultură. Vegetația crește spontan, nimic nu e plantat și nici udat. Ploile din lunile martie-aprilie-mai asigură toată cantitatea de apă necesară. Am văzut cafea, păstai verzi crocante de vanilie,

avocado, banane galbene și roșii,

țeposul jackfruit,

oropsitul durian, piper rosu și negru,

mango, papaya, lămâi verzi,

cocotieri, tamarind, singuraticul ananas, câte unul pe fiecare tulpină,

cardamom, ginger, aloe vera, frunze de curry, de lipstick, ale cărui fructe, considerate sulimanuri, au virtuți coloristice.

Asistentul lui Ray s-a ocupat de toate aspectele practice ale demonstrației.

Fiecare parte componentă a unei plante, recoltată într-un moment precis, își are utilitatea ei, însă localnicii nu le cunosc pe toate în detaliu și nu le consumă de capul lor.

Când apar diverse afecțiuni, merg la vraciul din sat ca să le prescrie leacul potrivit, cum ar fi, din câte-mi aduc aminte, rădăcina de scorțișoară pentru răceli.

M-am ales și cu sugestii culinare : avocado cu miere și scorțișoară de mic dejun, ginger, cardamom și miere subțiate cu apă, de sete și energie, iar câteva eșantioane din fructe de sezon am degustat la plecare.

Pe circuit sunt amenajate mici tarabe de la care am cumpărat cafea cu ginger și mango, flaconașe cu parfum de iasomie și ylang-ylang, drapându-mă în miresme pentru următoarea oprire, la Băile persane.

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

Stele în lumina dimineții

Zanzibar, 2018

La ora prânzului, când cerul e albastru și aerul e străveziu, vreau să fiu și la umbră și în lumină.

20180222_125644

Băile persane de la Kidichi au o importanță mai mult sentimentală, ca o bijuterie. Arhitectura est-africană, discretă, supusă influențelor, deconspiră un farmec intim.

DSCN0043

Aproape de zona hotelieră, descopăr deliciile unui refugiu secret, retras de țărmul oceanului. Pe șoseaua principală care străbate insula, o construcție neobișnuită iese în evidență, izolată de pâlcurile de arbori de mango. Deși zăpușeala orei de prânz te descuraja să te dai jos din mașină, provocarea era prea mare ca să rezist.

DSCN0046

Ray, ghidul care ne însoțise la o fermă de mirodenii, a fost încântat să ne mai arate încă o minunăție a insulei sale.

DSCN0039

Pătrundem în rămășițele unui conac de vânătoare construit în 1832 de către sultanul Sayyd pentru soția sa Sheharzade, fiica șahului persan, înainte de a se căsători cu ea.

DSCN0048

Din splendoarea conacului, s-au păstrat doar încăperile băilor.

20180222_125201

Suita princiară avea obiceiul să poposească aici după vânătoare, în arșița amiezei, însă vietățile care populau insula în acele vremuri au dispărut treptat. Poezia locului a rămas.

20180222_125405

Pereții, zugrăviți în alb, sunt de un minimalism odihnitor. Singurele ornamente abia le percepi, mai mult le bănuiești sub forma unor desene stilizate cu flori, frunze, păsări reliefate în stucatură, de inspirație persană.

DSCN0045

Deși neîntreținut, aproape uitat, interiorul e primitor. Umezeala a rămas afară. O ușoară briză pătrunde prin tot soiul de firide.

DSCN0044

Tavanul este decupat pe alocuri în formă de stele, ca lumina diurnă să pătrundă moderat și să dea impresia unei seri romantice. Eu așa mi-am închipuit.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, Mourir pour Zanzibar

Ca o duminică de Paști

Uxmal, 2019

În peninsula Yucatan, la Uxmal, am petrecut câteva ore,

DSCN4785

într-o amiază caniculară,

DSCN4718

printre vestigiile mayașe încărcate de o energie neobișnuită.

DSCN4744

Între secolele 7-10, aici a fost o cetate înfloritoare,

DSCN4728

abandonată, apoi, în mod inexplicabil.

DSCN4724

La sfârșitul secolului 10, nu mai rămăsese nici țipenie.

DSCN4769

Jungla joasă și impenetrabilă a fost defrișată doar în incinta construcțiilor.

DSCN4781

Din marginea sitului, zărești doar liziera de unde te poți scufunda în hătișul vegetației.

DSCN4759

Orașul a fost edificat sub patronajul unui cuplu divin: Chaac, zeul apei și Venus, planeta ploii și a vântului.

DSCN4733

Pentru ploaie și prosperitate, era nevoie de ofrande din belșug.

DSCN4734

Stilul Puuc, caracterizat de fațade lungi împodobile liniar cu figurile geometrizate ale zeilor, îl văd reprodus pe toate obiectele comerciale din artizanatul maya,

DSCN4726

confecționate de actuala comunitate mayașă, care își păstrează tradițiile, dialectul și demnitatea.

DSCN4741

Numele Puuc se referă la acest ansamblu de coline și la stilul construcțiilor, mai cu seamă la decorațiunile sculptate la orizontală pe clădiri.

DSCN4773

În templul din vârful piramidei se afla Poarta zoomorfă, cea mai bogat decorată.

DSCN4738

Recunosc reprezentări de figuri masculine și jaguarul omniprezent.

DSCN4789

În ritualurile comunității, zeul ploii era cel mai invocat, din cauza climei secetoase.

DSCN4755

Se presupune că acesta a fost motivul abandonului cetății.

DSCN4730

Locuitorii s-au deplasat, mai târziu, optzeci de kilometri spre nord, la Merida, într-o zonă mai fertilă.

DSCN4725

Intrăm pe urmele unui mic grup de localnici.

DSCN4706

Studiez cu nesaț costumația tradițională a unei doamne. Pătrundem mai întâi într-o curte de primire, numită Cadrilaterul păsărilor. Aici se ivește, masivă, misterioasă, rotunjită la bază, ca un pachebot în oceanul junglei, piramida vrăjitorului.

DSCN4708

Cele trei etaje au fost construite în epoci diferite. Pe fațadă, un monstru cu gura larg deschisă dă acces spre misterul celeilalte lumi.

DSCN4736

Curtea calugărițelor este un ansamblu pătrat, cu multe intrări aliniate de-a lungul pereților, ca în niște chilii.

DSCN4751

Îmi evocă o grandioasă mănăstire spaniolă. Cele patru laturi reprezintă punctele cardinale, iar elevația clădirii reprezintă ierarhia socială.

DSCN4739

Decorațiuni de șerpi și bufnițe ornează porticurile. Bufnița e simbolul lumii nocturne, iar șarpele simbolul energiei vitale și al conexiunii între cer și pământ.

DSCN4721

Terenul jocului de pelotă este clar delimitat de poarta aliniată cu inelele de piatră sculptată și ocupă spațiul pe direcția nord-sud dintre cele două palate ale conducătorilor.

DSCN4756

Jaguarii sunt în preajmă, le ghicesc pașii tăcuți.

DSCN4748

Șerpii cu pene veghează intrările.

DSCN4757

Cele mai des întâlnite forme geometrice sunt romburile care decorează din belșug multe fațade.

DSCN4745

Casa țestoaselor este un mic palat armonios ornat de motive cu toate aceste vietăți.

DSCN4771

Palatul guvernatorului se presupune că a fost locuința lui Senor Chaak, dar servea și ca sediu administrativ.

DSCN4731

El a comandat această locuință când era la apogeul puterii.

DSCN4780

Orientarea clădirii este decalată, comparativ cu restul ansamblului urbanistic, dintr-un motiv bine întemeiat.

DSCN4754

Șeful comunității dorea să vadă, prin ușa de intrare principală, răsăritul planetei Venus. În ziua în care aceasta se afla la apogeul tranzitului ajungea exact deasupra tronului regal, străjuit de doi jaguari.

DSCN4788

Așa a socotit el să se integreze în echilibrul cosmic, conectându-se la tranzitul venusian, planeta frumuseții, a iubirii și a prosperității.

DSCN4740

Palatul e decorat cu măști împodobite cu cercei care formează linii oblice. Tot ansamblul se configurează într-un șarpe gigantic de-a lungul clădirii.

DSCN4750

Marea piramidă o vei găsi în spatele palatului, având în vârf templul papagalilor.

DSCN4792

Aici au fost amplasate trei măști cu înțelesuri controversate, din gura cărora iese câte un cap omenesc cu atribute solare.

DSCN4774

De aici avem o panoramă vastă. Îmi imaginez câte vestigii, nedescoperite încă, ascunde jungla.

DSCN4720

Îmi plăcea să-i ascult pe furiș pe mexicani cum comentează ceea ce văd. Vorbesc cu duioșie despre patrimonul lor, nu-l consideră obiectiv turistic, ci o parte a sufletului.

Lectură de drum:

Octavio Paz, Labirintul singurătății