Zanzibar, 2018
La ora prânzului, când cerul e albastru și aerul e străveziu, vreau să fiu și la umbră și în lumină.
Băile persane de la Kidichi au o importanță mai mult sentimentală, ca o bijuterie. Arhitectura est-africană, discretă, supusă influențelor, deconspiră un farmec intim.
Aproape de zona hotelieră, descopăr deliciile unui refugiu secret, retras de țărmul oceanului. Pe șoseaua principală care străbate insula, o construcție neobișnuită iese în evidență, izolată de pâlcurile de arbori de mango. Deși zăpușeala orei de prânz te descuraja să te dai jos din mașină, provocarea era prea mare ca să rezist.
Ray, ghidul care ne însoțise la o fermă de mirodenii, a fost încântat să ne mai arate încă o minunăție a insulei sale.
Pătrundem în rămășițele unui conac de vânătoare construit în 1832 de către sultanul Sayyd pentru soția sa Sheharzade, fiica șahului persan, înainte de a se căsători cu ea.
Din splendoarea conacului, s-au păstrat doar încăperile băilor.
Suita princiară avea obiceiul să poposească aici după vânătoare, în arșița amiezei, însă vietățile care populau insula în acele vremuri au dispărut treptat. Poezia locului a rămas.
Pereții, zugrăviți în alb, sunt de un minimalism odihnitor. Singurele ornamente abia le percepi, mai mult le bănuiești sub forma unor desene stilizate cu flori, frunze, păsări reliefate în stucatură, de inspirație persană.
Deși neîntreținut, aproape uitat, interiorul e primitor. Umezeala a rămas afară. O ușoară briză pătrunde prin tot soiul de firide.
Tavanul este decupat pe alocuri în formă de stele, ca lumina diurnă să pătrundă moderat și să dea impresia unei seri romantice. Eu așa mi-am închipuit.
Lectură de drum:
Gérard de Villiers, Mourir pour Zanzibar
ore de drum 