Zanzibar sunset

Stone Town, 2018

Vorbești swahili ?

E cea mai frecventă întrebare pe care o auzi de cum descinzi în Stone Town, orașul istoric, vechea cetate zanzibarită.

Localnicii se țin scai de tine, te opresc pe stradă și, dacă tu nu vorbești swahili, hakuna matata, ei vorbesc o engleză fluentă.

Însă, în cele din urmă vei constata că, pole pole (încet), chiar ajungi să știi un pic de swahili, tot învățând câte un cuvânt-două de la fiecare cetățean care te abordează la tot pasul prin cartierul istoric, în caz că nu ești însoțit de un ghid local.

Pentru a profita de colțișoarele ascunse, am rezervat un tur de jumătate de zi prin centrul vechi cu ghidul pe care-l apreciasem deja la vizita unei ferme de mirodenii, cu două zile înainte.

Ray era profesor și presta aceste servicii pentru agenția de turism tanzaniană prin care am rezervat întregul circuit.

A fost ghidul perfect: competent, educat, discret, instruit, cultivat, onest. Am apreciat că, în cele două tururi, n-a făcut nici cea mai vagă aluzie comercială.

Zanzibarul a fost dintotdeauna unul din cele mai însemnate porturi pe căile comerciale dintre Oceanul Indian și Marea Arabiei, spațiu maritim socotit, încă din antichitate, unul dintre cele mai aglomerate din lume.

Pirați, comercianți, exploratori, gură-cască, aventurieri își făceau drum pe apele îmbietoare spre Zanzibar.

Am stat de pe-o zi pe alta în centrul istoric al insulei mirodeniilor, locuit de secole întregi de o populație amestecată, venită din toate zonele mărginite de Oceanul Indian.

În centru, te rătăcești ușor prin medina (cartier medieval) în care proprietarii prăvăliilor stau pe prag și se uită plictisiți la turiști.

Acum două secole, aici era multă bogăție, îmi dau seama privind vechile case de negustori cu balcon, adevarate conace. Tot centrul vechi este înscris în Patrimoniul UNESCO.

Arhitectura edificiilor îmbină elemente arabe, indiene, europene și africane, toate diverse și atrăgătoare. Majoritatea au un magazin la parter, dotat cu o bancuță din piatră, ca mușteriii să stea la taclale după pofta inimii.

Porțile din lemn sculptat sunt elementul cel mai charismatic al design-ului urban zanzibarit.

Poți număra în jur de cinci sute doar în Stone Town. Unele porți sunt mai vechi decât casele înseși.

Poarta era simbolul situației materiale și a poziției sociale a proprietarului. Cu cât mai opulente, cu atât mai respectabile. Cele mai vechi sunt cele arabe, ornate cu versete din Coran, spre deosebire de porțile indiene, mai exuberant decorate floral.

Unele au aplicate pe suprafața lemnului niște protuberanțe metalice ca să-i împiedice pe elefanți să împingă în poartă să o strice, pe timpul când elefanții umblau nestingheriți pe ulițe.

Zidurile falnice ale vechiului fort de pe țărmul mării erau menite să apere cetatea de pirați. Este prima structură defensivă construită de armata din Oman, în 1698, dată când au smuls cu greu insula din mâna portughezilor. Azi, fortul servește ca spațiu cinematografic pentru festivalul de film din Zanzibar.

Palace Museum este un ansamblu de clădiri, reconstrucția unui palat ca-n povești care prezintă viața ultimului sultan, din 1828 pâna în 1886, plină de episoade romantice.

Haremul, sala tronului, apartamentele private și numeroase tablouri de familie ne dau o idee asupra traiului în palat.

Umbra unui capitol sumbru din istoria orașului nu poate fi trecută cu vederea, din cauza reputației sale de capitală a negoțului cu sclavi din estul Africii.

Aici a funcționat unul dintre ultimele târguri de sclavi din lume.

Catedrala anglicană, prima construită în Africa de est, datează din 1870, fiind edificată exact pe locul fostului târg de sclavi.

Altarul se află pe locul copacului de care erau legați scalvii, ca să fie biciuiți cu nuiele de urzici.

Celulele se află acum sub catedrală, iar două dintre ele pot fi vizitate. În câte o cămăruță minusculă, cu umiditate insuportabilă, pe întuneric, erau înghesuiți între 60-65 de oameni așteptând să fie scoși la licitație în târg.

Sclavii aduși aici erau răpiți de la țară, din zone îndepărtate de ocean, unde oamenii erau creduli și genuini, unde-și vedeau de treaba lor, muncind pamântul. Erau apoi vânduți prin Arabia, Persia, insulele Mauritius și Réunion unor proprietari europeni de plantații. Conform estimărilor, se tranzacționau între zece mii si cincizeci de mii de sclavi pe an. Înăuntru se respiră cu greutate chiar și când celulele sunt goale.

Piața comercială a orașului e un mare spectacol.

Munți întregi de marfă sub formă de condimente, fructe, legume, sticle, haine, șlapi, tenisi, recipiente din plastic, găini vii, telefoane mobile. Totul repartizat atât în hale acoperite, cât și pe aleile labirintice din jur.

În hale nu am putut rezista decât două minute, cu mare efort. Pe folii din plastic întinse pe jos, la 36 de grade, zăceau toate soiurile de pești de pe litoralul Oceanului Indian. Nu exista vreun sistem de ținut produsele la rece.

Cea mai populară distracție din oraș este contemplarea apusului pe ocean, la lăsarea serii.

Numai că urbanizarea medievală n-a avut ca prioritate un astfel de divertisment și nu există promenadă cu vedere amplă, ci doar niște golfulețe minuscule, la care ai acces pe o alee cu buruienile bătătorite de pașii trecătorilor, unde ne înghesuim cu toții și socializăm, vrând-nevrând.

Turiștii cu dare de mână se pot instala pe terasa celor câteva hoteluri cu vedere, fără să fie inoportunați de băștinași.

Fiindcă insula este majoritar musulmană, se recomandă o ținută vestimantară decentă, pe stradă și la obiectivele turistice, dar nu neapărat și la restaurante, unde sunt obiceiuri occidentale.