Categorie: Artă

De drum mă țin

Paris, 2016

Cine e Beat și de ce n-am știut niciodată cu adevărat, dar m-am străduit să aflu la Centre Pompidou într-o expoziție care a trasat rătăcirile acelei generații unice.

E drept că am ieșit de acolo mai amețită decât am intrat, sub influența inspirației debordante a protagoniștilor cu aură de vedete.

,,I’am beaten down’’, sună declarația care i-a mișcat pe cei trei fondatori, Jack Kerouak, Allan Ginsberg, William Borroughs, reuniți pe campusul universității Columbia în 1943.

După ce se mută în Manhattan, în semn de protest față de burghezia de pe coasta de vest, încep să frecventeze tot felul de marginali aflați la strâmtoare

si, în acest context, au preluat, cu statut programatic, o biată vaicăreală a unuia dintre ei, dând, totodată, de înțeles că și bătaia ritmurilor din concertele de jazz sau beatitudinea spre care năzuiau ar fi putut să determine numele generației lor pe cale să se piarda în lumea largă.

Privesc pagini bătute la mașină cu desene în orginal, acuarele, pictură, grafică, fotografii cu grupul de amici care se definesc drept Beat, grup permeabil în care unul vine altul pleacă și toți călătoresc necontenit,

ca și cum numai pe drum ar putea deveni ceea ce-și doresc, departe de constrângerile comunității care-i obligă să se conformeze.

Pribegia și exilul îi definesc artistic și spulberă imaginea consacrată a autorului la masa de scris, iar temele pe care le abordează în genuri diferite (poetic, în proză, autoreferential și eseistic),

cum ar fi căutarea spiritualității, moravuri, libertinaj, jazz, buddhism, politică, se intersectează și se amestecă.

În acei ani postbelici, în sărăcie și mizerie, lumea își regăsea cu greu echilibrul iar cei mai sensibili, artiștii neadaptați, nu și-l găseau câtuși de puțin în locul de baștină, așa că porneau la drum.

După ce au bătut, cu chiu cu vai, Americile, au debarcat la Paris, într-un hotel de pe malul Senei, în arondismentul șase, azi cel mai scump din capitala Franței în materie de imobiliar.

Ca orice călător pasionat, fac poze, le transformă în colaje, meșteresc, improvizează, într-un fel de alternativă la creație, atunci când inspirația se revarsa pe tot ce e la îndemână, culoare, sunet, cuvânt.

Arta de a trăi pe drum, de a se opri la voia întâmplării, de a poposi oriunde, oricât de mult, să compună poeme, să scrie, să picteze, să se piardă și să se regăsească, au dus-o la perfecțiune.

Libertatea ca mod de viață fără opreliști presupune în cazul lor alcoolul, consumul de droguri și plante halucinogene, ca aproape toți artiștii în epoca austerității postbelice. Din Amazonia și Peru până în Maroc, nimic nu le-a scăpat.

Tenișii lui Jack Kerouak purtați cât s-a aflat ,,pe drum’’,

expuși într-o vitrină cu o parte din ținuta sa vestimentară, i-am privit ca pe o mărturie a fragilității unei persoane care a căutat un loc unde să fie în acord cu sine, într-o perioadă tulbure în care era greu să ai alte opțiuni decât majoritatea. Nu căutăm cu toții un acasă care să ni se potrivească ?

Singing Posters de Allen Ruppersberg acoperă doi pereți întregi în galeria de la etajul 5 și, privind afișele de format mic încadrate pe pereți, mă întreb cum ar fi arătat înstrăinarea lor în contextul tehnologiei de azi, cu spontaneitatea comunicării atât de potrivită unui mod lor de viață nomad.

Acestui fel de comunicare instantanee din mers anticipată de ei, combinată cu lirismul subînțeles exprimat cu delicatețe îi răspunde un public de calitate, dar de nișă.

Astazi, Beat Generation, ca atâtea alte generații neînțelese, a obținut notorietatea cuvenită, pentru că istoria se repetă, fiecare epocă își are exclușii ei, elitiști și marginali, care se străduiesc să inoveze, să dea peste cap toate regulile, ca dizidenți și refugiați dintr-un mediu social într-altul.

Dar ei au ales să schimbe peisajul și continentele, să rămână cu încăpățânare pe drum și pe drumuri sfidând convențiile.

Dar cred că oricine își poate găsi adăpost, măcar sezonier, în creațiile lor.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

La Grande Belezza

Lecce, 2019

Am plonjat cutezătoare în scenografia barocă unde m-au întâmpinat îngerași rotofei, figuri cu expresii mirate, zâmbete poznașe încremenite în piatră.

Ghicesc că am nimerit într-o capitală a privirii, unde totul e la vedere și cărțile se joacă pe față.

Nu e nimic de ascuns, fapt care mă descumpănește un pic, pentru că nu am de căutat subînțelesuri și nici de dezlegat mistere.

Înconjurat de pacifice livezi de măslini din toate părțile, Lecce e animat de energii împietrite în imagini din care se hrănesc lacom turiștii.

Centrul istoric, cu toate monumentele strânse în interiorul unui zid din secolul 16 din care se văd încă rare vestigii, e ca o imensă scenă, de unde citadinii au dat bir cu fugiții ca să se refugieze în cartierele noi de la periferie.

Palatele transformate în prozaice b&b, parterele clădirilor de patrimoniu devenite butice de suveniruri și-au devoalat secretele și, pregătite să primească masele, își pun sufletul pe tavă.

Am ajuns în Lecce fără să știu dinainte prea multe detalii și fără să am vreo conexiune specială cu ținutul,

însă disponibilă din prima clipă să aflu cât mai multe despre tot ce a însemnat devenirea sa.

Cel mai mult m-au uimit, pe traseele monumentale, trimiterile la tumultul invaziilor și al schimbărilor de putere și oglindirea lor în impetuosul decor urban.

Foarte rar am întâlnit succesiuni politice atât de rapide, oarecum pașnice și tot atâtea împăciuitoare resemnări, ca o punere în scenă de vodevil.

Istoria e o farsă, par să-mi confime personajele încremenite pe fațade care ne scrutează de câteva secole cu aluzii viclene.

Vocația comercială ghicesc că orașul și a dobândit-o în calitate de fostă colonie grecească, iar ca urbe romană cunoaște înflorirea sub Hadrian, care, conform obiceiului împărătesc și gustului artistic, o dotează numaidecât cu un teatru și o conexiune cu portul.

Ar fi greu să ghicesc semnificațiile vreunui chip fără să-i cunosc istoria și influențele, pentru că, observ, aici tot timpul s-a nimerit câte cineva care să le strice socotelile, așa că s-au obișnuit ușor și cu stăpânirea bizantină timp de cinci secole, dar au avut de suferit ca victimă a invaziei și jafurilor practicate de ostrogoți, lombarzi, slavi, huni și sarazini.

După cucerirea normandă în secolul 11, urmează o perioadă svaba și angevină, și, ca tot restul regiunii Puglia, se transformă treptat într-un nod comercial important în secolul 15 sub tutela regatului aragonez de Napoli care îi conferă privilegii.

Pitit în interiorul uscatului, e ferit de ambiția turcilor, dar se bucură totodată de rețeaua de schimburi comerciale ale Adriaticii.

În curând, va fi asaltat de floarea negustorimii genoveze, florentine, venețiene care vom vedea în detaliu cum s-a manifestat.

A mai rămas cineva să nu fi trecut pe aici ?

Nu putea lipsi din peisaj amenințarea otomană, care face o tentativă de cucerire în ciuda fortului și brâului de metereze din dotare.

Victoria navala de la Lepante din 1571 va stăvili o perioadă atacurile survenite din Orient și va inaugura o perioadă norocoasă pentru oraș,

care se grăbește să se împopoțoneze urbanistic cu somptuoasele palate baroce pe care le vedem azi.

Doar epidemia de ciumă din 1656 va pune capăt vârstei de aur a elanului edilitar.

La începutul anilor 1800, avântul religios se domolește din cauza suprimării ordinelor religioase prin voința lui Napoleon

și încep să fie construite la periferie noi cartiere în stil neoclasic și neogotic.

Religia nu și-a mai regăsit de atunci puterea și influența de odinioară, dar bisericile, în Lecce, sunt cele mai vizitate obiective.

Vă voi oferi un tur amănunțit cât de curând.

Doar îngerii au aripi

Angers, 2019

Bine și rău, îngeri și demoni se înfruntă de când lumea și pământul, în fulgerătoare sau îndelungi încleștări, uimitor și miraculos reprezentate în tapiseria Apocalipsei de la castelul din Angers.

Inspirată de cea de-a Patra Evanghelie, sinteză a elenismului și iudaismului plăsmuită de Sf. Ioan în insula Patmos, o regăsim într-o vastă sală construită special după configurația ruloului, cu o lungime de o sută treizeci de metri și o înălțime de cinci metri, ca să o adăpostească în incinta castelului, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La prima oră, sala e goală și îi asigură privitorului auspiciile pentru înțelegerea cuvenită.

Tablourile reprezintă desfășurătorul ultimei cărți din Noul Testament scrisă de Apostolul Ioan. Un pictor din Bruges a realizat cartoanele, iar țesătura, cea mai veche piesă de acest gen, a fost executată la Paris în atelierele celor mai pricepuți artizani vreme de zece ani începând din 1373, la comanda lui Ludovic I, duce de Anjou.

În timpul celor aproape șapte secole traversate până la noi a pierdut câteva scene, iar ultima dată a fost văzută în integralitatea ei la celebrarea unui mariaj princiar, după care a trecut printr-o sumedenie de peripeții ca să fie recuperată parțial, ca prin minune, în secolul 19.

În timpul revoluției franceze, tapiseria a fost tăiată în bucăți și reciclată, unele scene au devenit covoare, altele au acoperit iarna portocalii ca să nu înghețe, au servit la astuparea unor crăpături în clădiri avariate și au protejat de frig căluții în grajduri.

Din fericire, țesătura era confecționată numai din lână și așa a reușit să supraviețuiască deoarece, în anii revoluției, tapiseriile medievale au fost distruse în scopul însușirii firelor de aur și argint din compoziție.

Bucățile care s-au păstrat au fost redescoperite în 1848, puse la adăpost și înapoiate catedralei în 1870.

Cea mai veche tapiserie franceză păstrată până azi și cea mai veche tapiserie medievală din lume rămasă aproape întreagă își datorează existența regelui René, care-și avea curtea la Angers, și, prin urmare, a donat-o catedralei Saint-Maurice care o desfășura în procesiuni la marile sărbători religioase.

Ca să trezească speranța credincioșilor zguduiți de violența persecuțiilor, autorul, Apostolul Ioan, prezintă sub forma unor viziuni profetice victoria lui Iisus și triumful bisericii.

Cele șaptezeci și șase de tablouri (sau șaptezeci și cinci după unele surse, pentru că nu le-am numărat la fața locului) din cele nouăzeci inițiale, formează un ansamblu istoric, cu textul biblic corespunzând fiecarei scene menționat în fața imaginii.

Învingătorul pe un cal alb, dragonul care se luptă cu slujitorii Domnului, marea prostituată pe ape,

căderea Babilonului invadat de demoni, cuvântul lui Dumneazeu care schimbă fiarele, Sf.Ioan cu îngerul, noul Ierusalim, Îngerul cu cartea, Sf.Ioan când mănâncă cartea,

cele șapte biserici din Asia Mică, fiecare temă este un întreg univers de explorat.

Lectură de drum:

Jean-Yves Leloup, L’Evangile de Jean

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

De ars gazul

Azerbaidjan, 2023

I love you !, îmi declară franc un domn, pe țărmul Caspicei, în zorii primei dimineți la Baku, atunci când îi răspund la întrebarea din ce țară vin. De unde până unde ? mă uit eu întrebător. Și continuă, la fel de entuziast: ,,Romania, Bulgaria, Czech Republic, all together Soviet Union”. Începe bine.

Lecturile îmi inspiră simpatii sau antipatii geografice, dar, de data aceasta, a fost de-ajuns doar un capitol din cartea A la conquête du Caucase de Eric Hoesli, jurnalist și profesor elvețian, ca să pornesc întru descoperirea unui ținut cu desăvârșire nou.

Cartea mi-a sălășluit în minte luni în sir, astfel că drumul se suprapune paginilor care mă călăuzesc în scurgerea întâmplărilor.

Din 1872 încoace, înverșunarea și energiile înflăcărate din jurul exploatărilor petroliere au plăsmuit un profil special acestei părți de lume.

Baku este unul dintre cele mai poetice orașe pe care le-am văzut vreodată,

sau poate toamna îl face să pară așa, ori poate bunăstarea îi facilitează dezinvoltura de a fi oricum dorește călătorul.

Atestată în 1191, după un cutremur devastator, capitala a fost reconstruită din temelii și, ca urmare, începe să fie disputată din două direcții, Iran și Mongolia, mai târziu Rusia.

Șahul Khalil-Allah, în domnia sa dintre 1417-1465, aduce prosperitatea, însă, atunci când Petru cel Mare, în 1723, a pus stăpânire pe oraș, populația era de numai zece mii de locuitori din cauza lipsei de apă potabilă.

Situația s-a schimbat radical în 1872, când a demarat industria petrolieră.

Antreprenori și muncitori din tot impreriul rus au dat fuga să-și încerce norocul, iar populația a crescut cu 1200% în mai puțin de treizeci de ani.

Un canal s-a construit ca să aducă apă din munte în capitală. În 1905, Baku producea 50% din petrolul mondial și nu vă mirați ca din acest moment încep mari belele.

Conflicte, intrigi, jocuri de putere, legile junglei domină peisajul concurențial din branșă.

Prosperitatea atinge cote de neînchipuit și atrage o lume cosmopolită,

doar că situația politică se degradează între 1905 și 1917 când au loc o serie de conflicte soldate cu masacre între armeni și azeri.

În 1918 se declară republica independentă și democrată azeră, însă numai pentru douăzeci și trei de luni, pentru că, în 1920, rușii ocupă Baku.

Multor musulmani li s-a rusificat numele, iar majoritatea a rămas rusificată și după 1991, când au avut posibilitatea să aleagă.

Comunitatea rusă e considerabilă, dovadă cele trei sute șaizeci de școli rusești funcționale acum în teritoriu.

Pe stradă, se aud ambele limbi în proporție egală, însă, când intru la restaurant, muzeu, sau oriunde au călătorii treabă, mă întâmpină întotdeauna pe rusește.

Dar toată lumea devine mult mai prietenoasă când aude de România, fapt care, spre deosebire de occident, îți aureolează modesta calitate de turist și chiar te îndreptățește la mici răsfățuri.

Am interacționat îndeosebi cu ghizi din agențiile de turism însoțitori în excursii și cu supraveghetorii de săli din muzee și situri, comunicativi și degajați.

Custozii sălilor din muzee însoțesc pas cu pas vizitatorul, uneori chiar obligatoriu, iar discursul lor e fără cusur.

Între turismul de masă și personalul care veghează în singurătatea muzeelor goale, diferența de nivel cultural e incomensurabilă.

La primele conversații, mă lăudam cu experiențele mele turcești, însă, când vine vorba despre similitudinile dintre ei și turci, toți interlocutorii mei sar ca arși, subliniind cu vehemență că, în afară de limba alcătuită pe jumătate din cuvinte de origine turcă, n-au nimic în comun, în nici un caz religia musulmană.

În plus, ca să fie sigur ca nu fac vreo confuzie, un ghid subliniază că se înrudesc mai mult cu armenii decât cu turcii,

argumentând cu numărul mare de familii mixte azero-armenești și, într-adevăr, dacă ne uităm la atitudine și comportament, la sfârșitul sejurului m-am convins că avea dreptate.

Clădirile înalte din beton și sticlă construite în ultimii zece ani aparțin, majoritatea, marilor concerne petroliere, altele sunt hoteluri de lux printre care Ritz-Carlton, fost până recent Trump Tower, altele sunt doar banale locuințe de lux și creează un contrast armonios cu edificiile de pe timpuri.

Sub regimul comunist, toate palatele industriașilor, construite cu arhitecți veniți din Polonia, au fost confiscate și împărțite în apartamente repartizate oamenilor muncii de la orașe și sate.

Din moschei și biserici s-a ales praful.

Abia în 1991, din cenușa imperiului s-a întrupat o țară proaspătă și pusă pe fapte mari, iar după anii 2000, industria petrolieră a luat avânt.

Cea mai bogată dintre cele cincisprezece republici foste sovietice este prima dintre ele pe care o vizitez.

Până să ajung aici, n-am știut că există oameni atât de fericiți,

tot timpul zâmbitori, binevoitori și serviabili. Călătorul, oricât de îngândurat, se molipsește de seninătatea celor din jur.

În cele opt zile petrecute în Azerbaidjan n-am auzit un singur cuvânt de ecologie, de salvarea planetei sau de economisirea resurselor, ca și cum aș fi făcut o călătorie înapoi în vârsta inocenței.

Lectură de drum:

Eric Hoesli, A la conquête du Caucase

În domul liniștit

Paris, 2021

Vreme îndelungată am tot dat târcoale Centrului Spiritual și Cultural Ortodox Rus, așteptând să se ivească prilejul de a găsi domul și sala de expoziții deschise simultan.

Ansamblul se înalță la loc de cinste, pe un teren de patru mii două sute de metri pătrați, râvnit și disputat la un concurs de proiecte la Primăria Parisului atât de Canada cât și de Arabia Saudită, datorită poziției sale privilegiate pe cheiurile Senei, înscrise în Patrimoniul mondial UNESCO.

Îmi trezise curiozitatea încă din stadiul înflăcăratei campanii de presă iscată în jurul protagoniștilor.

Un moment contemplativ e sporit atunci când, de la fereastra unei clădiri plăsmuită de un mare arhitect, o pot privi pe a altuia, la fel de valoros. Iată-le, la Paris, una lângă alta, muzeul Quai Branly al lui Jean Nouvel și centrul rus al lui Jean-Michel Wilmotte.

Despre acesta din urmă nu știam prea multe, doar că, pe vremea președintelui Mitterand, a decorat apartamentele primei doamne de la palatul Elysée.

Stilul edificiului este bizantin rus, dar materialele de construcție și tehnologia sunt franceze. Complexul e alcătuit din patru clădiri a căror fațadă e construită în piatră de Burgundia dispusă în straturi. Între ele, catedrala Sfânta Treime consacrată în 2016, a obținut, conform condițiilor înscrise în proiect, statutul de capelă a diplomaților și teritoriu rusesc cu tot spațiul din jur, pentru a preveni o eventuală acțiune juridică în vedea confiscării, în virtutea unui precedent judiciar de acum o sută de ani.

Cele cinci cupole acoperite cu foiță de aur mat se zăresc de la distanță, albe când e soare și galbene când e înnorat, patru de dimensiuni egale și una mai mare, închinate lui Iisus și celor patru evangheliști. Au fost fabricate la Vannes cu echipamente de tehnologie avansată pe un șantier specializat în ambarcațiuni de competiție.

Alături de catedrală, complexul mai include o casă parohială, săli de expoziție, muzeu, săli de cursuri, auditorium, birouri administrative, librărie. Un mic univers ortodox pentru cei aproximatic cinci sute de mii de credincioși ruși din Franța, sau poate ceva mai mulți acum, și pentru pasionații de cultură rusească.

Pe lista mea de lecturi în așteptare se află și Rodinka lui Lou-Andreas Salomé, pe care, mă gândesc privind prin biserică, sper să o pot citi înainte de a călători în Rusia ca să înțeleg mai bine ce văd.

Icoanele din interiorul domului par valoroase, cred că și sunt în virtutea faptului că intră sub jurisdicția Exarhatului Patriarhal al Europei de vest și Arhiepiscopiei parohiilor vest-europene.

Însă, în mod neașteptat, la fel de sacru am perceput și spațiul exterior bisericii, ca pe un loc predestinat să-l facă pe drumeț să se simtă fericit în oprirea sa, poate prin calitatea tihnei care domnea în scurta plimbare printre clădiri și în expoziția pe tema adaptărilor teatrale după scrierile lui Bulgakov.

În ziua aceea, fiind duminică, o luasem încă de dimineață cu muzeele și văzusem deja vreo câteva expoziții, lăsând biserica la sfârșitul programului. Din întâmplare, s-a dovedit o strategie perfectă ca să fie pus în evidență contrastul dintre icoanele rusești și arta religioasă occidentală, ca și cum aș fi avut abia în acea clipă revelația că adevaratul loc al icoanelor nu e în muzee, ci în biserici, aliniate pe iconostase și agățate pe coloanele din naos în tremurătoarea sclipire a lumânărilor. Prin fața cadrelor aurite și argintate care adăposteau icoanele se perindau credincioși, sărutându-le cu dor înlăcrimat de casă.

Chipurile sfinților, senine și împăcate în lumina soarelui mângâietor de amurg, îndeamnă imaginația să se lase în voia credinței. Câteva luni mai târziu, planurile de a mă închina la aceste icoane la ele acasă se năruiau. Pentru o vreme.

Film de drum:

Yuriy Kara, Mâine a fost războiul (1987)

Mi casa es tu casa

San Cristobal de las Casas, 2019

Un fost seminar catolic de la sfârșit de secol 19 a devenit, pentru cinci decenii, locuința unui cuplu de intelectuali europeni, el danez ea elvețiană, el arheolog ea ziaristă pe etnologie și fotografă pasionată de comunitățile maya, pentru protecția cărora a pus suflet și bani.

Frans și Gertrude Blom s-au întâlnit în jungla chapanecă în 1940,

au colaborat în mai multe expediții fiecare pe specialitatea sa, iar apoi, animați de aceleași aspirații, au rămas împreună pentru totdeauna în ținutul unde s-au cunoscut.

Nu e de mirare ca n-au mai vrut să plece de aici, mi-am dat seama de la primul pas în San Cristobal, unde ospitalitatea emoționează prin sinceritate, simplitate și omenie.

Casa lor, de fapt a Jaguarului în dialectul local (Na bolom),

a fost primul loc vizitat în orășelul din inima regiunii Chiapas de care cei doi parteneri s-au îndrăgostit, eu însămi amețită de impresia primirii, în starea de exaltare atinsă atunci când totul în jur zămislește armonie.

În vasta lor locuință, pe lângă încăperile vizitabile, mai funcționează un hotel cu restaurant, o casă de oaspeți și un cabinet medical pentru indienii lacandones nevoiți să vină la oraș la doctor,

un artizanat și birourile asociației culturale care a preluat activitatea și a continuat cercetările științifice ale celor doi profesioniști, totul sub umbrela unei fundații.

Scopul său a rămas neschimbat : protecția mediului, a resurselor naturale și a selvei lacandone, a patrimoniului cultural al acestei ramuri a culturii maya, sprijinul comunității în domeniile medical, educativ, material.

Biroul lui Frans, rămas întocmai din 1963, a primit oaspeți de seamă, printre care Henry Kissinger, François Mitterand și Diego Rivera.

În biblioteca adâncită în liniște, câtiva cititori răsfoiau și consultau materiale din cele nouă mii de volume, manuscrise, hărți ale regiunii disponibile oricând pentru oaspeți.

În sala indienilor lacandones sunt expuse ustensile domestice, instrumente de muzică și ceremonie,

veșminte țesute de ei după metode străvechi, obiecte etnografice.

Frans, dintr-o familie de anticari, venise în Mexic în calitate de colecționar, așa că obiectele de aici n-au fost reunite la întâmplare, ci minuțios selectate.

Din fericire, acesta a fost singurul loc din oraș unde era voie să fotografiezi în interior, în rest era interzis peste tot unde am fost.

Capela proprietății, intimă, adăpostește micul altar, obiecte de artă religioasă și câteva icoane atât de înduioșător de naiv adaptate de către indigeni din austerul europenism hispanic.

Frans s-a ocupat mai mult cu cercetarea, iar administrarea fundației de întrajutorare a băștinașilor, timp de cincizeci de ani, i-a revenit lui Gertrude care a trăit aici pâna în 1993.

Pe măsură ce proprietatea se amplifica, dificultățile financiare deveneau tot mai împovărătoare.

Singura modalitate s-a dovedit deschiderea spre voluntariat, iar vocația de a găzdui străini din toate cele patru zări ca să ajute la funcționarea fundației a devenit primordială,

astfel că au venit aici oameni dedicați să-i protejeze pe inocenții indieni de naivitatea cărora abuza oricine avea interese în această regiune cu un puternic potențial.

Gertrude a iubit cu pasiune jungla maya și a luat hotărârea să-și extindă grădina ca să poată crește arbuști pe cale de dispariție pentru a contribui astfel după puterile ei la reîmpădurirea regiunii Chiapas.

M-a inspirat foarte mult povestea lor,

pasiunea lor comună, dăruirea de sine pentru a apăra acest colț de paradis odată cu sensibilitatea sufletească a celor care-l locuiesc, devotamentul și efortul de a-l prezerva ca să-l putem vedea și noi.

După regulile artei

Conques, 2019

Ca destinații de pelerinaj, Franța se distinge prin numărul mare de lăcașuri care dețin relicve cu dovezi certificate drept miraculoase.

Unul dintre miracole îl reprezintă chiar prezența și prestigiul abației de la Conques, pe cale să se prăvălească uitată de toți și salvată ca prin minune, după câteva războaie religioase și un incendiu.

Inclus, ca toate monumentele de pe pe Camino, în Patrimoniul Mondial UNESCO, abația primește, din secolul 11 și până azi, șiruri interminabile de pelerini spre/de la Compostella. Fuziunea între arta veche și cea contemporană atrage esteții, astfel că localitatea dintre coline a devenit una dintre etapele cele mai vizitate, din mai multe motive.

1. Monument istoric. În secolul 8, un ermit a venit să se retragă în acest spațiu sălbatic plăsmuit de natură în formă de cochilie. În secolul 9, s-a purces la ridicarea unei mănăstiri benedictine pe al cărei frontispiciu o inscripție le dădea de gândit pelerinilor care înțelegeau latina : Păcătoși, dacă nu vă convertiți modul de viață, luați aminte că veți fi supuși unei judecăți de temut.

Biserica actuală începe să se ridice în secolul 11 și, prin stil, se aseamănă cu alte sanctuare contemporane, dintre care am mai vazut Santiago de Compostella, Sf.Sernin din Toulouse, Sf.Martin din Tours. Între secolele 11-13, și-a traversat perioada de glorie când a avut cea mai mare afluență de pelerini, deși, pe vremea aceea, era greu și periculos să întreprinzi lungi călătorii.

Fațada vestică, de văzut la apus, este o capodoperă a sculpturii romanice din secolul 12. Judecata de Apoi evocată în Evanghelia Sfântului Matei numară o sută douăzeci și patru de personaje repartizate pe trei registre suprapuse împărțite în compartimente.

Vedem, la stânga lui Christ, infernul, iar la dreapta paradisul. El are mâna stângă coborâtă spre respinși, cea dreapta înălțată spre aleși. Alături de Maica Domnului și Sf.Petru, au fost reprezentate personaje care au marcat istoria abației, printre care Charlemagne, binefăcătorul legendar al instituției. De cealaltă parte, doi îngeri cavaleri abia stăpânesc mulțimea condamnaților care se înghesuie să scape de supliciile infernale. În haosul lumii de jos, toate păcatele capitale sunt pedepsite.

2.Pelerinaj religios. Un călugăr din abație a cărui venerație era îndreptată spre Sainte-Foy, tânăra creștină care, în 303, a fost martirizată la Agen pe când avea doar treisprezece ani, a decis să treacă la acțiune, punând la cale un plan neobișnuit.

Toate relicvele sfintei erau păstrate la Agen, spre disperarea monahului care, mânat de adorație, pleacă la Agen dându-se drept pelerin și se strecoară în comunitatea religioasă. Treptat, pietatea și devotamentul său inspiră atâta încredere încât, după zece ani, localnicii îi încredințează sarcina de a veghea asupra prețioaselor relicve.

La scurt timp, călugărul dispare cu moaște cu tot și le aduce la Conques. Sfintei se pare că îi priește noul domicliu, astfel că miracolele se țin lanț, îi sporesc renumele, recunoasterea abației și veniturile, prin donații în semn de recunoștință.

Așa se explică grandoarea actuală, cu interiorul inalt de douăzeci și doi de metri, corul de proporții vaste înconjurat, ca în toate bisericile de pe Camino, de un deambulatoriu care permitea credincioșilor să defileze în jurul relicvelor Sfintei Foy (care în franceză înseamnă credință), înconjurate de un grilaj din secolul 12.

Din claustru au mai rămas doar niște arcade care dau într-o veche sală de mese și un bazin servind de lavabo.

3.Intervenția contemporană. Acum aproape un secol, vizitând abația, un copilaș din partea locului, profund credincios, a avut o revelație care i-a schimbat cursul existenței. Simplitatea arhitecturală a naosului, îmbinarea de lumină și întuneric în materialitatea brută a pietrei i-a conștientizat vocația de a-și închina viața artei. Pierre Soulages, pictor și înfăptuitor de concepte, cel mai bine cotat plastician francez, s-a stins în 2022 la vârsta de 102 ani.

Vitraliile catedralei au fost opera închinată de el locului care l-a inspirat. Fabricate tot pe plan local cu un tip special de sticlă, ele permit o difuzie de înaltă calitate a luminii.

4.Podgoriile din jurul satului. Faimoasele vii de Marcillac au fost cultivate cu savurosul soi Monastrell (Mourvèdre) adus din Spania de către pelerini în secolul 12, care a putut fi adaptat în Franța în mod miraculos la solul local de pe această arie restrânsă din jurul abației, pentru că uzual se găsește doar pe malul mării.

Localitatea și-a creat renumele unui reper important pe harta degustătorilor de vinuri rare. De aici, pe cărări șerpuitoare, se pornește în căutarea domeniilor cu producție integral biologică.

5.Satul cu clădiri medievale oferă un șarmant traseu de plimbare și chiar o etapă mai lungă pentru o degustare culturală și culinară după regulile artei.

Jocul cu mărgeluțe de sticlă

Trujillo, 2020

Cu sacii doldora de mărgele de sticlă după care indigenii din sălbăticiile Lumii Noi se dădeau în vânt, Francisco Pizarro, crescător de porci din Trujillo, își luă lumea-n cap.

Încă nu știa că, urmând să ceară în căsătorie o prințesă incașă pe care o va cuceri dăruindu-i un șirag de mărgele, va deveni și cuceritorul Peru-ului.

Repetând tactica lui Hernan Cortez în Mexic, Pizarro l-a înfrânt prin viclenie pe împăratul Atahualpa, l-a executat, i-a luat averile și, în 1533, a îngenuncheat capitala Cuzco.

La scurt timp, descoperirea minelor de argint de la Potosi, în actuala Bolivie, l-a plasat pe întreprinzătorul nostru în centrul atenției imperiale.

Dar arginții nu i-au purtat noroc. Pradă conflictelor cauzate de lăcomie, rivalitatea dintre Pizarro și camaradul său Almagro i-a împins la încăierări, asasinate și la scindarea expediției.

Ca și el, alți aventurieri și exploratori au purces spre Americi din același târgușor de provincie.

Construit pe un platou de granit fortificat în grabă de mauri în secolul 13, cetatea cu aspect arab s-a înnobilat treptat datorita clădirilor construite în secolele 16-17 de către târgoveții care făcuseră avere în America.

Veștile despre cei plecați, întorși, și despre starea averilor acumulate se schimbau în Plaza Mayor,

punctul încetățenit de întâlnire, într-un decor fastuos asigurat de prestanța unor elegante case nobile cu arcade și balcoane iscusit făurite, pe fundalul sonor al ciocănitului executat de berzele care lovesc necontenit în acoperișuri, în semnale transmise prin coduri doar de ele știute.

Statuia ecvestră a lui Pizarro, realizată de doi sculptori americani în 1927, păzește biserica San Martin construită în secolele 14-16. Latura ei de sud servea la întâlnirile publice ale comunității, când era ceva de hotărât.

În perimetrul pieței, palatele se înșiruie unul lângă altul, întrecându-se în trufie și ornamente. Să ne uităm la câteva.

1.Palatul ducilor de San Carlos, azi mănăstire de călugărițe claustrate, e ușor de recunoscut după fereastra împodobită de un impresionant blazon. Clădirea e surmontată de șapte șeminee diferite, pe vremuri policrome, fiecare inspirat de arhitectura unui popor din lumea nouă, maya, azec, inca.

2.Palatul marchizilor de la Conquista, ridicat de Hernando Pizarro, fratele conquistadorului, cu un număr mare de ferestre, toate cu grilaj. În secolul 17, clădirea a fost înveselită cu o fereastră de unghi în stil plateresc. În stânga sa, busturi cu Francisco Pizarro și soția.

Pe fațadă, observăm busturi cu Hernando și nepoata care i-a devenit soție și, deasupra, blazonul familiei. În partea superioară, se aliniază statuete cu lunile anului.

3.Vechea primărie din secolul 16 găzduiește azi tribunalul.

4.Casa cu lanțuri, acum han, ne înlănțuie subit privirea datorită decorațiunii de pe fațadă, care ar fi fost instalată de către creștinii eliberați de sub mauri.

5.Casa-muzeu a conquistadorului Pizarro e amenajată în rezidența familiei unde conquistadorul n-a pus niciodată piciorul pentru că era copil din flori.

6.Francisco de Orellana, un alt aventurier local, a pornit în 1542 să exploreze Amazonul și s-a întors cu meritul de a fi descoperit ținutul din marginile fluviului, Amazonia de azi.

Casa lui, tot un palat din secolul 15, îl descoperim cu mult mai puțin efort, în fața bisericii Santa Maria.

7.Turnul Alfiler, mai degrabă o masivă clopotniță gotică,

veghează nestrămutat din secolul 14, cu vârful său discret, care atrage berzele, ornat de un blazon de faianță compus pe de o parte de mai multe chei, pe de alta de niște mărgeluțe, sursa înavuțirii orașului, regăsit și pe alte efigii.

Din piața centrală pornesc numeroase străduțe care conduc, mai întâi, la biserica Santiago.

Clopotnița sa romană datează din secolul 13, iar înaltul turn seniorial din față încadreaza arcul lui Santiago, unul din cele șapte puncte de acces în orașul fortificat.

Mai apoi, spre colină, iată și Castelul,

care nu se vizitează pentru că e gol pe dinăuntru, însă, cocoțat în punctul cel mai înalt al platoului, îngăduie o îmbrătișare a peisajului.

De acolo se zărește masivul palat Orellana-Pizarro, numit și casa angajărilor, unde veneau voluntarii să se înscrie pentru plecarea în expedițiile spre lumea nouă din secolul 16, azi mănăstire de călugărițe.

În 1582, familia Pizarro l-a găzduit mult timp aici pe Cervantes, care a beneficitat de toate condițiile ca să-și aștearnă pe hârtie ultima carte, premoniție a următoarei vocații a orașului, cea culturală și gastronomică.

La început de mai, urbea se transformă în capitala iberică a brânzeturilor, cu târg, ateliere și saloane luate cu asalt de mâncăcioșii de pe tot mapamondul.