Franța – Pagina 4 – ore de drum

Doar îngerii au aripi

Angers, 2019

Bine și rău, îngeri și demoni se înfruntă de când lumea și pământul, în fulgerătoare sau îndelungi încleștări, uimitor și miraculos reprezentate în tapiseria Apocalipsei de la castelul din Angers.

Inspirată de cea de-a Patra Evanghelie, sinteză a elenismului și iudaismului plăsmuită de Sf. Ioan în insula Patmos, o regăsim într-o vastă sală construită special după configurația ruloului, cu o lungime de o sută treizeci de metri și o înălțime de cinci metri, ca să o adăpostească în incinta castelului, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La prima oră, sala e goală și îi asigură privitorului auspiciile pentru înțelegerea cuvenită.

Tablourile reprezintă desfășurătorul ultimei cărți din Noul Testament scrisă de Apostolul Ioan. Un pictor din Bruges a realizat cartoanele, iar țesătura, cea mai veche piesă de acest gen, a fost executată la Paris în atelierele celor mai pricepuți artizani vreme de zece ani începând din 1373, la comanda lui Ludovic I, duce de Anjou.

În timpul celor aproape șapte secole traversate până la noi a pierdut câteva scene, iar ultima dată a fost văzută în integralitatea ei la celebrarea unui mariaj princiar, după care a trecut printr-o sumedenie de peripeții ca să fie recuperată parțial, ca prin minune, în secolul 19.

În timpul revoluției franceze, tapiseria a fost tăiată în bucăți și reciclată, unele scene au devenit covoare, altele au acoperit iarna portocalii ca să nu înghețe, au servit la astuparea unor crăpături în clădiri avariate și au protejat de frig căluții în grajduri.

Din fericire, țesătura era confecționată numai din lână și așa a reușit să supraviețuiască deoarece, în anii revoluției, tapiseriile medievale au fost distruse în scopul însușirii firelor de aur și argint din compoziție.

Bucățile care s-au păstrat au fost redescoperite în 1848, puse la adăpost și înapoiate catedralei în 1870.

Cea mai veche tapiserie franceză păstrată până azi și cea mai veche tapiserie medievală din lume rămasă aproape întreagă își datorează existența regelui René, care-și avea curtea la Angers, și, prin urmare, a donat-o catedralei Saint-Maurice care o desfășura în procesiuni la marile sărbători religioase.

Ca să trezească speranța credincioșilor zguduiți de violența persecuțiilor, autorul, Apostolul Ioan, prezintă sub forma unor viziuni profetice victoria lui Iisus și triumful bisericii.

Cele șaptezeci și șase de tablouri (sau șaptezeci și cinci după unele surse, pentru că nu le-am numărat la fața locului) din cele nouăzeci inițiale, formează un ansamblu istoric, cu textul biblic corespunzând fiecarei scene menționat în fața imaginii.

Învingătorul pe un cal alb, dragonul care se luptă cu slujitorii Domnului, marea prostituată pe ape,

căderea Babilonului invadat de demoni, cuvântul lui Dumneazeu care schimbă fiarele, Sf.Ioan cu îngerul, noul Ierusalim, Îngerul cu cartea, Sf.Ioan când mănâncă cartea,

cele șapte biserici din Asia Mică, fiecare temă este un întreg univers de explorat.

Lectură de drum:

Jean-Yves Leloup, L’Evangile de Jean

Pe-o gură de rai

Beuvron-en-Auge, 2019

Atunci când o localitate, un cătun de obicei, face parte din clubul elitist al celor mai frumoase o sută de sate din Franța, n-am nici o îndoială că vizita va fi plăcută,

sperând totuși, dacă e vară, să nu gândească la fel încă vreo câteva mii de turiști.

Din ținutul brânzeturilor dospite, am ales cel mai caracteristic augeron dintre sate, mai frumos în realitate decât în poze.

Fac cunoștință cu primele localnice tolănite pe câmpie care prefigurează atmosfera de mare farmec bucolic tipic normandă a satului.

Astfel de mici așezări, oricât ar fi de pitorești, pot fi vizitate într-o oră-două, inclusiv cumpăraturi și informații despre un produs sau altul,

pentru că sătenii sunt în culmea fericirii să-și facă patrimoniul cunoscut străinilor și, dacă te-ntinzi la vorbă, să se plângă de politicieni.

Produsul pe care îl caut este o cremă fină din caramel pe care cei din nordul Franței o numesc confiture de lait, asemănătoare cu dulce de leche argentinian.

Mai demult, găseam și confiture de café au lait, care era și mai bună, dar, cu timpul, producătorii simplifică.

Strada care imparte așezarea pe din două mă conduce direct la punctul de interes care îl constituie piața centrală

cu vechea hală alimentară reamenajată conform planului inițial, fapt care confirmă vocația culinară a regiunii.

În jurul pieței centrale s-au păstrat ca prin minune vreo patruzeci de case ce par neatinse de vreo intemperie, așa cum au fost ele ridicate în Evul Mediu, cu bârne de lemn la vedere, în stilul regiunii.

Așezarea se bucură de o atestare veche, în calitate de obârșie a familiei de Harcourt, a dăinuit neatinsă până în 1789 la revoluție,

dar ce vedem azi e doar o reușită restaurare recentă a fațadelor.

Scândurile de lemn, ca un rebus pe orizontală și verticală, se hârjonesc oblic, încrucișat,

împodobite cu bucăți de piatră sau cărămizi false, totul printre glastre de flori strălucitoare, așa cum numai în poetica Normandie pot fi.

Proprietara pensiunii unde am rămas peste noapte călătorise în junețe în România cu echipa națională de gimnastică ritmică a Franței

și, în cantonamente și competiții, cunoscuse români cum erau ei prin anii 80, adică adorabili și de încredere.

Păstra o amintire frumoasă și nu sesizase că pe atunci la noi erau vremuri de restriște, sau poate din delicatețe a evocat doar ceea ce o încântase.

Din sat pornesc poteci în mai multe direcții și se pot face drumeții simple, ușoare spre mici capele din împrejurimi, cât să respiri aer curat și să te reconectezi cu simplitatea lucrurilor esențiale.

Lectură de drum:

Michel Houellebecq, Harta și teritoriul

În domul liniștit

Paris, 2021

Vreme îndelungată am tot dat târcoale Centrului Spiritual și Cultural Ortodox Rus, așteptând să se ivească prilejul de a găsi domul și sala de expoziții deschise simultan.

Ansamblul se înalță la loc de cinste, pe un teren de patru mii două sute de metri pătrați, râvnit și disputat la un concurs de proiecte la Primăria Parisului atât de Canada cât și de Arabia Saudită, datorită poziției sale privilegiate pe cheiurile Senei, înscrise în Patrimoniul mondial UNESCO.

Îmi trezise curiozitatea încă din stadiul înflăcăratei campanii de presă iscată în jurul protagoniștilor.

Un moment contemplativ e sporit atunci când, de la fereastra unei clădiri plăsmuită de un mare arhitect, o pot privi pe a altuia, la fel de valoros. Iată-le, la Paris, una lângă alta, muzeul Quai Branly al lui Jean Nouvel și centrul rus al lui Jean-Michel Wilmotte.

Despre acesta din urmă nu știam prea multe, doar că, pe vremea președintelui Mitterand, a decorat apartamentele primei doamne de la palatul Elysée.

Stilul edificiului este bizantin rus, dar materialele de construcție și tehnologia sunt franceze. Complexul e alcătuit din patru clădiri a căror fațadă e construită în piatră de Burgundia dispusă în straturi. Între ele, catedrala Sfânta Treime consacrată în 2016, a obținut, conform condițiilor înscrise în proiect, statutul de capelă a diplomaților și teritoriu rusesc cu tot spațiul din jur, pentru a preveni o eventuală acțiune juridică în vedea confiscării, în virtutea unui precedent judiciar de acum o sută de ani.

Cele cinci cupole acoperite cu foiță de aur mat se zăresc de la distanță, albe când e soare și galbene când e înnorat, patru de dimensiuni egale și una mai mare, închinate lui Iisus și celor patru evangheliști. Au fost fabricate la Vannes cu echipamente de tehnologie avansată pe un șantier specializat în ambarcațiuni de competiție.

Alături de catedrală, complexul mai include o casă parohială, săli de expoziție, muzeu, săli de cursuri, auditorium, birouri administrative, librărie. Un mic univers ortodox pentru cei aproximatic cinci sute de mii de credincioși ruși din Franța, sau poate ceva mai mulți acum, și pentru pasionații de cultură rusească.

Pe lista mea de lecturi în așteptare se află și Rodinka lui Lou-Andreas Salomé, pe care, mă gândesc privind prin biserică, sper să o pot citi înainte de a călători în Rusia ca să înțeleg mai bine ce văd.

Icoanele din interiorul domului par valoroase, cred că și sunt în virtutea faptului că intră sub jurisdicția Exarhatului Patriarhal al Europei de vest și Arhiepiscopiei parohiilor vest-europene.

Însă, în mod neașteptat, la fel de sacru am perceput și spațiul exterior bisericii, ca pe un loc predestinat să-l facă pe drumeț să se simtă fericit în oprirea sa, poate prin calitatea tihnei care domnea în scurta plimbare printre clădiri și în expoziția pe tema adaptărilor teatrale după scrierile lui Bulgakov.

În ziua aceea, fiind duminică, o luasem încă de dimineață cu muzeele și văzusem deja vreo câteva expoziții, lăsând biserica la sfârșitul programului. Din întâmplare, s-a dovedit o strategie perfectă ca să fie pus în evidență contrastul dintre icoanele rusești și arta religioasă occidentală, ca și cum aș fi avut abia în acea clipă revelația că adevaratul loc al icoanelor nu e în muzee, ci în biserici, aliniate pe iconostase și agățate pe coloanele din naos în tremurătoarea sclipire a lumânărilor. Prin fața cadrelor aurite și argintate care adăposteau icoanele se perindau credincioși, sărutându-le cu dor înlăcrimat de casă.

Chipurile sfinților, senine și împăcate în lumina soarelui mângâietor de amurg, îndeamnă imaginația să se lase în voia credinței. Câteva luni mai târziu, planurile de a mă închina la aceste icoane la ele acasă se năruiau. Pentru o vreme.

Film de drum:

Yuriy Kara, Mâine a fost războiul (1987)

După regulile artei

Conques, 2019

Ca destinații de pelerinaj, Franța se distinge prin numărul mare de lăcașuri care dețin relicve cu dovezi certificate drept miraculoase.

Unul dintre miracole îl reprezintă chiar prezența și prestigiul abației de la Conques, pe cale să se prăvălească uitată de toți și salvată ca prin minune, după câteva războaie religioase și un incendiu.

Inclus, ca toate monumentele de pe pe Camino, în Patrimoniul Mondial UNESCO, abația primește, din secolul 11 și până azi, șiruri interminabile de pelerini spre/de la Compostella. Fuziunea între arta veche și cea contemporană atrage esteții, astfel că localitatea dintre coline a devenit una dintre etapele cele mai vizitate, din mai multe motive.

1. Monument istoric. În secolul 8, un ermit a venit să se retragă în acest spațiu sălbatic plăsmuit de natură în formă de cochilie. În secolul 9, s-a purces la ridicarea unei mănăstiri benedictine pe al cărei frontispiciu o inscripție le dădea de gândit pelerinilor care înțelegeau latina : Păcătoși, dacă nu vă convertiți modul de viață, luați aminte că veți fi supuși unei judecăți de temut.

Biserica actuală începe să se ridice în secolul 11 și, prin stil, se aseamănă cu alte sanctuare contemporane, dintre care am mai vazut Santiago de Compostella, Sf.Sernin din Toulouse, Sf.Martin din Tours. Între secolele 11-13, și-a traversat perioada de glorie când a avut cea mai mare afluență de pelerini, deși, pe vremea aceea, era greu și periculos să întreprinzi lungi călătorii.

Fațada vestică, de văzut la apus, este o capodoperă a sculpturii romanice din secolul 12. Judecata de Apoi evocată în Evanghelia Sfântului Matei numară o sută douăzeci și patru de personaje repartizate pe trei registre suprapuse împărțite în compartimente.

Vedem, la stânga lui Christ, infernul, iar la dreapta paradisul. El are mâna stângă coborâtă spre respinși, cea dreapta înălțată spre aleși. Alături de Maica Domnului și Sf.Petru, au fost reprezentate personaje care au marcat istoria abației, printre care Charlemagne, binefăcătorul legendar al instituției. De cealaltă parte, doi îngeri cavaleri abia stăpânesc mulțimea condamnaților care se înghesuie să scape de supliciile infernale. În haosul lumii de jos, toate păcatele capitale sunt pedepsite.

2.Pelerinaj religios. Un călugăr din abație a cărui venerație era îndreptată spre Sainte-Foy, tânăra creștină care, în 303, a fost martirizată la Agen pe când avea doar treisprezece ani, a decis să treacă la acțiune, punând la cale un plan neobișnuit.

Toate relicvele sfintei erau păstrate la Agen, spre disperarea monahului care, mânat de adorație, pleacă la Agen dându-se drept pelerin și se strecoară în comunitatea religioasă. Treptat, pietatea și devotamentul său inspiră atâta încredere încât, după zece ani, localnicii îi încredințează sarcina de a veghea asupra prețioaselor relicve.

La scurt timp, călugărul dispare cu moaște cu tot și le aduce la Conques. Sfintei se pare că îi priește noul domicliu, astfel că miracolele se țin lanț, îi sporesc renumele, recunoasterea abației și veniturile, prin donații în semn de recunoștință.

Așa se explică grandoarea actuală, cu interiorul inalt de douăzeci și doi de metri, corul de proporții vaste înconjurat, ca în toate bisericile de pe Camino, de un deambulatoriu care permitea credincioșilor să defileze în jurul relicvelor Sfintei Foy (care în franceză înseamnă credință), înconjurate de un grilaj din secolul 12.

Din claustru au mai rămas doar niște arcade care dau într-o veche sală de mese și un bazin servind de lavabo.

3.Intervenția contemporană. Acum aproape un secol, vizitând abația, un copilaș din partea locului, profund credincios, a avut o revelație care i-a schimbat cursul existenței. Simplitatea arhitecturală a naosului, îmbinarea de lumină și întuneric în materialitatea brută a pietrei i-a conștientizat vocația de a-și închina viața artei. Pierre Soulages, pictor și înfăptuitor de concepte, cel mai bine cotat plastician francez, s-a stins în 2022 la vârsta de 102 ani.

Vitraliile catedralei au fost opera închinată de el locului care l-a inspirat. Fabricate tot pe plan local cu un tip special de sticlă, ele permit o difuzie de înaltă calitate a luminii.

4.Podgoriile din jurul satului. Faimoasele vii de Marcillac au fost cultivate cu savurosul soi Monastrell (Mourvèdre) adus din Spania de către pelerini în secolul 12, care a putut fi adaptat în Franța în mod miraculos la solul local de pe această arie restrânsă din jurul abației, pentru că uzual se găsește doar pe malul mării.

Localitatea și-a creat renumele unui reper important pe harta degustătorilor de vinuri rare. De aici, pe cărări șerpuitoare, se pornește în căutarea domeniilor cu producție integral biologică.

5.Satul cu clădiri medievale oferă un șarmant traseu de plimbare și chiar o etapă mai lungă pentru o degustare culturală și culinară după regulile artei.

Un pas în urma serafimilor

Bec-Hellouin, 2019

Obosit de lume, un cavaler pe nume Hellouin căuta, prin anul 1032, retragerea în singuratate. Curajos și gata să-și asume o schimbare radicală, abandonează faptele de arme în favoarea penitenței și a ascezei și purcede la construcția unui sălaș pe placul său în străfundul unei văi izolate.

Începând cu anul 1034, pe lângă el au adăstat și alți sihaștri veniți din viața civilă așijderea cavalerului după ce și-au împărțit averea săracilor, urmând regula Sfântului Benedict.

Regăsim azi acest lăcaș transformat în mănăstirea benedictină Bec-Hellouin, cunoscută mai târziu drept principalul centru al vieții intelectuale din Normandia și din Anglia normandă.

În 1041, când mănăstirea număra deja treizeci și doi de călugari, un profesor italian, Lefranc, chemat să predea într-un oraș din preajmă, dar atras de mirajul renunțării și de reputația de sărăcie a mănăstirii, bate la ușa calugărilor cu asiprația să-și reia activitatea didactică fără să mai iasă din spațiul monahal.

Când cetatea alăturată e asediată de Wilhelm Cuceritorul, tânărul duce merge la el după sfaturi și, mulțumit de rezultatele convorbirilor, îi propune profesorului Lefranc să-i devină consilier. Mai mult, trimis să medieze la Roma, pe lângă Papă, ridicarea sancțiunilor împotriva Normandiei potrivit carora pe acest teritoriu nu puteau fi organizate ceremonii religioase, profesorul se întoarce victorios.

Papa Alexandru II, el însuși elevul lui Lefranc la Hellouin, îi propune acestuia, după cucerirea Angliei, scaunul episcopal din Canterbury și, implicit, calitatea oficială de regent al insulelor britanice în lipsa lui Wilhelm, reîntors temporar în Normandia.

Înalta tradiție a învățăturii va fi preluată, după sfârșitul lui Lefranc, de către Anselmo din Aosta, reputat cărturar, filosof și teolog, iar abația devine un centru intelectual reputat în Occident odată cu venirea congregației Benedictinilor Olivetani fondată în Italia în secolul 14.

Urmează o perioadă de declin până în secolul 17, când devine a douăsprezecea abație care acceptă reforma Sfântului Maur. În 1789, calugării vor fi izgoniți de către revoluționari, iar în timpul lui Napoleon, biserica lungă de patruzeci și doi de metri, una dintre cele mai mari din creștinătate, e rechiziționată ca depozit și staul de animale.

Abia în 1948, edificiile sunt redate destinației inițiale de către administrația culturală și, în același an, călugării benedictini olivetani, care ocupă și azi abația, reînnoadă tradiția seculară prin celebrarea unei liturghii solemne. Din ruinele de după revoluționari s-au mai putut identifica doar două socluri de coloane, elemente refolosite în secolul 19 la edificarea noii abațiale pe locul vechiului refectoriu maurist, și o sală cu bolți maiestuoase.

Altarul din marmură de Alpi a fost dăruit în 1959 de regiunea Aosta, patria Sfântului Anselmo. Sarcofagul din fața altarului adăpostește corpul lui Hellouin, fondatorul abației. S-a mai păstrat, ca prin minune, la una din intrări, o statuie a Maicii Domnului din secolul 14.

În claustrul construit în jur de 1660 se pătrunde prin biserică, doar în rare vizite de grup însoțit de ghid.

La ieșire, dăm într-o clădire cu două aripi construite în unghi drept, a carei ordonare clasică e înveșmântată armonios de cadrul naturii înconjuratoare mângâiată de apropierea oceanului.

Turnul St.Nicolas din secolul 15 e vestigiul cel mai important păstrat în stare bună, un pic mai izolat de restul ansamblului,

marcat de o placă în memoria legăturilor care unea vechea abație de Anglia secolelor 11-12.

În ciuda distrugerilor cauzate de revoluția din 1789, conventul a rămas un reper pe harta instituțiilor religioase de importanță capitală din Evul Mediu. Pietrele se dovedesc trecătoare, dar nu și spiritul.

Film de drum :

Xavier Beauvois, Oameni și zei, 2010

Pe val

Paris, 2021

Parisul e o sărbătoare atunci când un palat își desfășoară covorul roșu pentru vizitatori pentru prima dată după două secole.

Hôtel de La Marine domină Place de la Concorde în aranjament simetric cu Hôtel de Crillon și, până în iunie 2021, interioarele sale nu puteau fi vizitate decât în calitate oficială.

Palatul este împărțit, cronologic, în două sectoare distincte, iar vizita începe în cea de-a doua curte interioară,

acoperită de o verieră de 330 de metri pătrați, unică inserție contemporană în restaurarea edificiului, plăsmuită de arhitectul nu întâmplător britanic Hugh Dutton,

dacă ne gândim că unul dintre personajele-cheie subordonat ministerului, corsarul Robert Surcouf, era spaima companiilor de asigurare englezești.

La revoluție, în 1789, Ministerul Marinei a pus ochii pe clădirea în care funcționa instituția Mobilierului regal, și-a aruncat ancora cât ai clipi și a rămas aici până în 2015.

Interioarele au fost reabilitate în spiritul timpului atât cât s-a putut,

deoarece ultimul ocupant și-a reamenajat frecvent birourile în cei două sute douăzeci și șase de ani cât a avut clădirea pe mână, iar multe elemente de mobilier socotite inadecvate s-au dispersat.

La fel și decorațiunile originale. La actuala recondiționare, decoratorii au șters douăzeci de straturi de zugraveală până să ajungă la prima culoare.

După ce parcurgem rezidența intendentului, muzica din căști se schimbă odată cu decorul.

Nimerim printre aurituri, mobilier inestimabil, oglinzi de preț, într-un lux orbitor.

Iată-ne în sectorul marinăresc, în plină epocă a expansiunii coloniale franceze, ilustrată cu obiecte și reprezentări exotice cochetând cu dorul de ducă.

În timp ce administrația petrecea bine mersi în saloanele opulente ale palatului,

în coloniile franceze din Oceanul Indian făcea legea căpitanul Robert Surcouf, cel mai faimos corsar din sector, activ în primii ani ani după revoluție și sub Napoleon.

Imediat după 1789, comerțul cu sclavi a fost interzis, însă pe coasta răsăriteană a Africii, între Île Maurice, Réunion, Madagascar, pe corsarii francezi îi durea în cot.

După un astfel de transport, la corabia aflată sub comanda lui Surcouf se înființează pe nepusă masă, în vederea unui control, o ambarcațiune cu trei comisari ai comitetului colonial de salvare publică.

După percheziție, au tras concluzia că vaporul fusese recent folosit la transportul unor năpăstuiți sortiți vânzării și au purces la întocmirea procesului-verbal de încălcare a regulamentului.

Până să-l termine de redactat și parafat, Surcouf, plin de solicitudine, îi invită la un prânz lejer în elegantul lui salon, deja pregătit de priceputul bucătar, cu delicatese și vinuri rare.

Pe nesimțite, parâmele se desprind de țărm și vaporul o ia ușor spre larg.

În cabină, cei trei funcționărași, legănați de valurile tot mai mari, au pus efectul pe socoteala vinului.

De îndată ce nava s-a îndepărtat destul de mult, iesiți pe punte, s-au luat cu mâinile de cap, implorând să fie duși imediat pe uscat să-și termine misiunea.

Foarte bine, le spune Surcouf, vă debarc pe cel mai apropiat țărm al coastei africane, în mijlocul prietenilor voștri, negrii.

Auzind ce-i paște, n-au mai stat la tocmeală și au făcut bucățele hârtiile acuzatoare, redactând un proces-verbal favorabil căpitanului.

Firește că, după ce s-au văzut scăpați, s-au plâns de pățanie, fapt care a declanșat o competiție în rândul armatorilor dornici de a-l angaja pe Surcouf pe navele lor.

Așa mergeau lucrurile departe de capitală, în colonii, așa erau vremurile.

Câțiva ani mai târziu, a venit Napoleon, iar Surcouf a fost înnobilat și decorat.

Cartea unde e relatat episodul a fost scrisă prin anii 1900 de către strănepotul corsarului din Saint-Malo.

Din balconul care dă în place de la Concorde, regele Ludovic-Filip asistă curios, în 1836, la ridicarea obeliscului de la Luxor.

Peste mări și țări, pradă zădărniciilor lumești, timpul începea să nu mai aibă răbdare.

Muzică de drum:

Adio, arme

Tarbes, 2019

Mă interesează sursele de inspirație ale designului vestimentar, astfel că, în cel mai militar oraș din Franța, am ales să văd Muzeul de uniforme Placide Massey, dedicat în principal husarilor.

Armata a furnizat modei un nesecat izvor pe care l-am admirat la Vivienne Westwood, Jean-Paul Gaultier, John Galliano, Alexander McQueen, la cei șase din Anvers, în colecțiile văzute prin muzee sau magazine.

Am intuit multe dintre creațiile lor printre cele o sută cincizeci de uniforme expuse aici, pe lângă alte obiecte reprezentative, în contextul istoric al nemiloasei lor necesități, pe timpuri de vrajbă.

Desfășurată în vitrine mari într-un circuit riguros întocmit, expoziția permanentă de costume de husari descrie patru sute de ani de istorie în care uniformologia ocupă locul principal, încadrată de fotografii și accesorii provenite din treizeci de țări între secolele 16 și 20.

Întâlnim aici cavaleri din armată din toate epocile și continentele, eroi curajoși și necunoscuți. Colecția a fost începută în 1955, în virtutea prezenței regimentelor de husari în garnizoanele din Tarbes și a cailor anglo-arabi din dotare și conține 15.000 de obiecte.

Acest corp de armată legendar a fost creat în 1545 în Ungaria, s-a răspândit peste tot în Europa, iar în secolul 18 chiar în câteva țări din cele două Americi.

Primul regiment de husari din Franța a fost înființat în 1720 de către contele maghiar Bercheny cu toți proscrișii maghiari din diaspora, pe care i-a comandat pâna în 1751, misiune preluată de către cei doi fii ai săi până când revoluția din 1789 i-a desființat.

Regimentul său a luptat eroic pe mai multe fronturi dintre care cele mai recente, în perioada colonială franceză, au fost în Maroc și Algeria.

Detașamentele care au părăsit Algeria în 1961 s-au instalat direct la Tarbes și, de aici, au furnizat sprijin în conflictele din războiul din Golf, din ex-Iugoslavia, Liban, Coasta de Fildeș, Afganistan.

Pentru husari, uniforma are un rol determinant în imaginea lor publică și le zgândără orgoliul militarilor de peste tot, astfel că treizeci și patru de țări adoptă această ținută pentru uniforma cavalerilor săi.

În secolul 19, fascinația uniformei se manifestă din plin și în domeniul civil, mai ales asupra publicului feminin, fapt care stârnește ciudă în rândul ofițerilor de alte arme.

Pe plan internațional, husarii au pus umărul în bătălii celebre. Cei comandați de Sobieski au salvat Viena din mâna turcilor, alături de bravii soldați români, fără de care capitala Austriei ar fi devenit poate pașalâc.

Dovadă a dinamicei participări și a curajului românesc din salvarea Vienei stă și ansamblul arhitectural Cazarma Husarilor din Oradea, construit în secolul 18 de către armata imperială austriacă.

Husarii unguri nu se situează mai prejos, și ei au salvat Budapesta de sub papuc turcesc. Iar husarii ruși îi dau o lecție chiar și lui Napoleon în 1813 la Saint-Dizier. Din toate aceste fapte de arme, tragem învățăminte și îi respectăm pe eroi,

dar ar fi ideal ca uniformologia și tot ce ține de militărie să nu mai fie date jos din pod decât pentru a fi expuse și povestite, iar scopul pentru care au fost create inițial să nu se mai repete vreodată.

Film de drum:

Vladimir Rogovoy, Ofițerii (1971)

Amore, more, ore, re

Château du Clos-Lucé, 2018/ Petit-Palais, 2020/ Luvru, 2023

Ca să-și pună în scenă puterea, familia Sforza are nevoie de un maestru de ceremonii și, 1484, ducele de Milano îl angajează pe Leonardo da Vinci la curtea sa ca organizator de serbări, festivități, spectacole, cu puteri depline.

Iar Leonardo își pune inspirația și priceperea la contribuție ca să-i satisfacă megalomania imaginând decoruri, costume, mașinării, efecte speciale, care de procesiune grandioase, mecanisme care îi poartă pe actori să zboare prin aer.

Show-rile sunt un mare triumf pentru artist, care deja se făcuse remarcat la curte prin spiritul, farmecul și ținutele sale vestimentare colorate, interpretările muzicale la vioară și liră.

Inventează instrumente nemaiauzite, care să producă sunete stranii, asemănătoare păsărilor.

Nicio fantezie nu e îndeajuns de provocatoare pentru ca Leonardo să nu-și demonstreze îndemânarea.

Regele Franței, François I, își dorea cu tot dinadinsul ducatul Milanului, prosper și cu ifose.

Cu forța n-a reușit, prin alianțe n-a mers, aranjamentele s-au dat peste cap, trasul sforilor n-a funcționat dar, până la urmă, n-a ieșit în pierdere. Între el și Leonardo, prietenia s-a legat într-o clipă de grație.

Regele e fascinat de marele artist care, în 1516, cedează finalmente rugăminților sale de a-l urma în Franța cu tot alaiul de învățăcei, discipoli și ucenici.

Își începuse deja, de mai mulți ani, la Milano, colaborarea cu francezii ca architect, decorator și inginer pentru ambasadorul Franței, Charles II de Amboise.

Venirea lui Leonardo la curte îi ridică moralul suveranulul, îi dă un nou avânt în proiecte și îi sporește prestigiul. François I nu se mai poate lipsi de Leonardo, de consilierea sa artistică, de uimitoarele-i invenții.

Ajuns în Franța, Leonardo se instalează la castelul Clos-Lucé cu o rentă asigurată de rege ca să lucreze la ce-i poftește inima.

Numit prim-pictor, inginer și arhitect al regelui, geniul îi e recunoscut, preamărit, lăudat.

Amiciția dintre ei devine așa de trainică încât se zvonește că regele a poruncit construirea unui pasaj subteran secret pe distanța de opt sute de metri între cele două reședințe ale lor, Amboise și Clos-Lucé.

În 1518, cei doi încheie un acord prin care Leonardo îl desemnează pe rege moștenitor al tablourilor aduse din Italia, printre care și Gioconda, azi la Luvru datorită acestei prietenii adevărate.

În acest castel, Leonardo a locuit tot restul vieții, și-a meșterit netulburat mașinăriile sale de neînțeles și a sfârșit în brațele regelui.

Monarhul amator de artă a rămas să se consoleze cu Mona Lisa care l-a sedus nu doar prin surâsul ei imperceptibil, ci și prin tehnica picturală inventată de creatorul ei, numit ,,sfumato”, prin care conturul și forma par ușor încețoșate și ambigue, datorită suprapunerii mai multor straturi de pictură trasparente, voalate, zămislind tranziții delicate între lumină, umbre și planuri, care potențează valul incert și misterios de pe trăsăturile Giocondei. În desăvârșirea ei, intuim chipul Maestrului.

Lectură de drum:

Aldous Huxley, Surâsul Giocondei

Mă dusei să trec la Olt

Sainte-Eulalie d’Olt, 2022

Surmenați, zbuciumați și plictisiți, francezii preferă să deșerte, în luna august, marile metropole în favoarea unor catune cât mai izolate cu putință unde, alături de ei, întâlnim olandezi, belgieni, germani, scandinavi, englezi. Stilul de viață, peste tot în Franța, alcătuiește o surpriză de savori, iar de la oamenii primitori și politicoși am ce învăța la tot pasul.

Localitatea din ținutul Aveyron, pe râul Lot, este una dintre cele mai căutate, dar discrete, destinații de pe lista celor mai frumoase o sută de sate din Franța și printre cele mai șarmante.

Pe numele său occitan chiar Olt, mica așezare m-a adoptat într-o clipă și m-am simțit ca acasă.

Verile fierbinți oltenești le simt cel mai intens familiare în toiul amiezii, în plin soare, așa cum s-a nimerit și acastă scurtă oprire sudistă la peste treizeci și șase de grade.

Momentul cel mai plăcut este între două și patru după-masa, când toată lumea zace toropită, greierii își fac de cap, iar ierburile sălbatice răspândesc un miros vanilat.

În satul sfintei Eulalia, plimbarea ideală n-ar trebui să ocolească:

1.Teiul care încă mai avea flori grele și înmiresmate la început de august. Am o pasiune pentru tei și parfumul lor.

2. Moara din secolul 17, pe un mic pârâu afluent al Lotului.

3.Oltul occitan (oficial, Lot) care, așa cum îl văd aici, îmi amintește ruina vămii istorice de pe valea Oltului nostru și ,,masa lui Traian’’.

4.Biserica în stil romanic din secolul 11, clasată monument istoric.

5.Castelul din secolul 15 al familiei de Curières în stil Renaștere și gotic, proprietate privată încă locuită nu știu dacă chiar de urmași, cu părere de rău închis publicului.

Familia întemeietoare s-a stabilit în sat în 1205 și a dat istoriei cruciați și mușchetari.

6.Vechea mănăstire din 1640, transformată la Revoluție în școală de fete, iar la Restaurație în pension.

7.Casa Bufniței, în care o localnică pasionată de subiect a înființat în locuința sa un muzeu dedicat zburătoarei nocturne, vizitabil gratuit conform orarului.

8.Școala publică din secolul 18 devenită muzeul dedicat unui pictor local.

Și, pe tot traseul, casele medievale neclintite de secole din liniștea și aerul cu miresme văratice, îmi fac poftă să mă adâncesc în lectura unor pagini de istorie din acele vremuri.

Fă ce trebuie, mă îndeamnă, cabalistic, o inscripție pe care văd, printre altele, o balanță,

și nu stau prea mult pe gânduri.

Lectură de drum:

Simone Bertière, Louis XIII et Richelieu, La malentente

Flower Power

Parc Botanique de Haute Bretagne Le Chatellier, 2022

Vreți să vedeți grădina celor O Mie și Una de Nopți, Labirintul, să ne rătăcim prin junglă, să ne amețim cu exotism,

să dăm ocol unui iaz închipuindu-ne că e ocean,

iar parcul unde vă conduc să fie lumea în chip floral ?

Debarcăm lângă Fougères,

pe tărâmul care trasează vecinătatea dintre Bretania și Normandia,

un spațiu de frumusețe pură, armonie și oameni primitori. De la bun început, geografia parcului mă incită, amenajarea e somptuoasă și se parcurge într-un traseu optim de două ore, fără a pune la socoteală pauzele.

Pășim în lumea antică descrisă de Homer,

spațiu împărțit de cele patru fluvii care brăzdează Paradisul pe direcția punctelor cardinale unde, înconjurate de o incintă, se grupează patru grădinițe alegorice.

În versiunea lor bretonă, gasim marul, pomul cunoașterii binelui și răului,

rodiul, arbore al vieții care poartă fructele nemuririi, migdalul, chezaș pentru reînnoirea naturii.

Sunt sigură că ați avut până acum ocazia să vă rătăciți într-un labirint, mai mult sau mai puțin imaginar,

însă eu vă conduc printr-unul alcătuit din patru sute optzeci de specii de camelii care înfloresc pe rând,

tot timpul anului dar, pentru a ne desfăta cu cele mai multe varietăți, e preferabil să alegem luna martie.

Spațiul următor e descris într-un haiku despre bambuși care freamătă în prospețimea zglobie a ploii, cu stropii atingând frunzișul intr-o sonoritate de smarald. Bambușii îmi dau elan, oriunde m-aș afla îmi aleg locul în preajma lor.

Se pare că acest parc e plăsmuit pentru intimitate, inspirație, poezie, îmi spun pășind în grădina secretă desenată după model medieval,

ca un cabinet botanic împrejmuit cu gard viu impenetrabil format din două terase.

Geometria grădinii prevede să respirăm armonia asfințitului într-un adevărat altar vegetal, locul ideal, așa cum se menționează în panoul explicativ, unde ne putem bucura de priveliște sub cerul înserării în mireasma bujorilor.

Din ritmul pitoresc al naturii nu putea lipsi dionisos, zeul viței de vie și al serbărilor.

Nimerim pe domeniul său, anticameră a văii poeților iluminată de magnolii asiatice.

Filosofia acestei grădini dedicate prospețimii zorilor de zi constă în amenajarea celor trei spații poetice complementare.

Primul, o reprezentare miniaturizată a universului cu arbuști, plante și pietre în forme rotunjite,

al doilea un locșor zen lipsit de flori care ar putea distrage gândurile lăsate să-și urmeze netulburat cursul.

Al treilea, grădina de ceai cu un arbore din care se recoltează ceaiul servit o singură zi, în opt aprilie, de aniversarea lui Buddha.

O punte semnifică trecerea din lumea omenească la cea abstractă a naturii în care sublimul are menire purificatoare.

Pe măsură ce ne apropiem de iaz, aerul se schimbă, se încarcă de esențe exotice obișnuite cu blândețea înmiresmată a unui climat tropical.

Facem escală într-o mică Thailandă, pentru o clipă fermecată.

Dau târcoale sihăstriei printr-un deșert presărat de cactuși,

nu prea frecventat de plimbăreți și realizez că fiecare segment de peisaj deține intensitatea unei opere de artă.

Dar să nu zăbovim, că ne apropiem de toamnă, mai precis de spațiul dedicat ei, ideal de contemplat sub brumele limpezi, când arborii desemnați special acestui sector se îmbracă în ținuta galben-arămie.