Alcala la Real, 2016
În sudul Spaniei, în Andaluzia, mă aflam într-un început de aprilie.
Vremea nu era prietenosă, ploua mărunt în scurte reprize, era chiar frig, dar m-a atras, de pe pe drumul de la Granada spre Sevilla, o cetate care se zărea de pe șoseaua îngustă care șerpuia printre livezile de măslini.
Fortaleza de la Mota, în vârf de colină, domină mica localitate cu nume regal, Alcala.
O vezi de la mare depărtare, conturându-se demnă. Nu poți să o ignori. Impune respect. Până la poarta principală, în stil arab, ai de urcat o alee nu foarte abruptă care-ți trezește curiozitatea de a afla ce se află între acele ziduri solide.
Trecând de acea impresionantă poartă, am pătruns într-o poveste. Cetatea fortificată este de mult timp abandonată și prezintă două ansambluri din epoci și civilizații diferite.
Alcazaba arabă și cetatea creștină. Doar aceasta din urmă este amenajată în interior după cucerirea spaniolilor din 1341 cu esplanada, bisericile și locuințele.
Biserica Santa Maria datează din secolul 16 și se află în centrul espalanadei.
În interior nu se mai păstrează nimic din obiectele de cult, doar panouri explicative ale istoriei locale.
Fortăreața a avut multe secole rolul de a apăra lumea creștină de invazia maurilor.
Acolo era granița dintre cele două culturi și civilizații.
Episoadele de încleștare nu și le mai amintește nimeni în zilele noastre.
Acum remarcăm doar bunul gust în care este renovată fortăreața și integrarea ei în peisaj.
Acesta e farmecul Andaluziei, tărâmul de la intersecția între lumi.
ore de drum 