expoziții – Pagina 8

Amor fati

Tarragona, 2016

Ursita, îngăduitoare, a făcut aranjamentele cuvenite ca să ferească cetatea de vreun ireparabil prăpăd.

M-am oprit aici două jumătăți de zi și noaptea dintre ele, ca să-i pot desluși chipul în lumini diferite.

Mă incită dubla reputație a Tarragonei: capitală imperială romană, prima din ținutul iberic și,

azi, al doilea oraș din lume, după Roma, privind calitatea conservării arheologice.

Detalii am aflat din Muzeul național de arheologie, amenajat minimal contemporan.

În 218 î.Hr., legiunile au înființat o solidă bază militară cu intenția de a-și asuma un rol important în toate conflictele din zonă, profitând de portul cu ieșire strategică spre estul Peninsulei Iberice.

Mai târziu, a fost creștinat de Sf.Apostol Pavel și a alunecat treptat în decadență odată cu destrămarea Imperiului Roman.

Până prin 700, când a survenit ocupația arabă, nu se mai întâmplă nimic,

și abia în secolul 12 începe să se dezvolte ca nucleu religios sub protecția Barcelonei.

Ca în multe așezări de pe conturul Mediteranei, monumentele romane, cu vestigii răspândite aleatoriu, flirtează cu edificiile medievale.

Amfiteatrul este unul dintre puținele pe care romanii le-au construit în Spania.

Traseul care-l leagă de celelalte repere a fost recent urbanizat traversând grădini și parcuri cu plante mediteraneene, palmieri și portocali, cu vedere panoramică la mare. L-am privit de sus, din vârful unei mici coline care coboară spre plajă.

Circul roman acoperă suprafața pe care s-a ridicat centrul modern,

iar turnul Pretorium are semeția potrivită unei capitale regionale, calitate în virtutea căreia Tarragona a beneficiat de lăudabila urbanizare a două forumuri, unul central și altul periferic,

pentru ca statutul cetățenilor să poată fi respectat.

Passeig Arqueologic mă conduce, cale de un kilometru, prin grădinile create sub meterezele cetății vechi, cu o vedere amănunțită la vestigii.

Zidul de apărare și-a menținut rolul până în secolul 19, când a dispărut orice amenințare piraterească la adresa orașului.

Am văzut doar de la distanță catedrala în stil romano-gotic de tranziție, cel mai important monument medieval, edificat la începutul anilor 1170 chiar pe locul unde s-a aflat fostul templu al lui Jupiter.

Deși iarnă, abia început de ianuarie, vertijul floral mă zăpăcește.

So Serious

Mantova, 2018

Ghilda astrologilor avea mare căutare în perioada când familia de Gonzaga începea să se afirme.

Cu un strop de dibăcie, se putea face o carieră strălucită în domeniu.

Mulți dintre italienii de vază nu se puteau lipsi de astrolog (cu responsabilități și de prezicător), dacă nu chiar de o echipă întreagă care își lua foarte în serios prestația.

Să intrăm într–una dintre cele cinci sute de încăperi de la Palazzo Ducale, nu toate vizitabile, firește, prin care am bântuit după placul inimii în solitudinea revigorantă a unei înserări de sfârșit de decembrie.

Sala zodiacală se află în aripa cea mai veche a palatului, Corte vecchia, locuită neîntrerupt de clanul ducilor de Gonzaga. Aici, în apartamentul privat al ducelui Guglielmo, am zăbovit cel mai mult.

Bolta, pictată între 1579-1580 de artistul Lorenzo Costa și atelierul său, o înfățișează pe zeița Diana conducându-și carul imponderabil tras de credincioșii ei câini de vânătoare printre constelațiile zodiacale.

Reprezentarea în detaliu a spațiului ceresc, cu asteroidul Astraea lângă carul zeiței, este interpretată de hermeneuți ca o aluzie la horoscopul personal al ducelui de Gonzaga,

pe care pasiunea și dependența de astrologie l-au împins să-și picteze pe tavan astrograma natală, ca să poată urmări mai ușor predicțiile specialiștilor.

Pereții au fost refăcuți, mai târziu, după cerințele modei neoclasice din vremea lui Napoleon, tot conform căreia stâlpii de susținere au fost ornați cu lampadare desenate neo-egiptean. Împăratul a chiar dormit o noapte în această cameră și m-am întrebat dacă alegerea încăperii a fost preferința lui personală sau rodul înțelegerilor diplomatice.

În toate direcțiile, privirea îmi alunecă în oglinzi, dintre care unele instalate provizoriu pe podea, în savante alcătuiri de artă contemporană, pentru ca universul să fie admirat în toată cuprinderea sa.

Muzică de drum:

Omul din La Mancha

Cuenca, 2017

Venea din Manila și ținea morțiș să se instaleze în Spania cu vasta lui colecție de artă contemporană. Era prin anii 50, când la Cuenca abia că începeau să se renoveze clădirile dărăpănate de război și sărăcie.

Desemnat în circuitul cultural drept capitala artei abstracte spaniole, Cuenca se ivește în pustietățile regiunii Castilla La Mancha dintr-un nicăieri majestuos și intimidant.

Mă încântă amplasarea neobișnuită a orașului construit de mauri în secolul 7 pe o stâncă, într-un defileu îngust, suspendat în timp și spațiu. În acest masiv calcaros, eroziunea a desenat himerele care i-au înflăcărat imaginația lui don Quijote, ca și cum destinul a vrut să prefigureze identitatea acestei așezări deloc banale.

În timpul medieval, principala activitate a comunității a fost prelucrarea textilă începută în jurul anilor 1100, când era cetate arăbească. Prin secolele 15-16, atinsese nivelul maxim de prosperitate, iar în secolul 17 a survenit declinul. Omul care a schimbat soarta urbei este întreprinzătorul filipinez, colecționar și pictor în orele sale de inspirație.

Omul nostru a prospectat în trecere Cuenca și, după ce l-a întâlnit pe Gustavo Torner, în 1962, la Bienala de la Veneția, a aflat despre renovarea caselor suspendate și s-a hotărât să facă demersuri ca să-și aducă definitiv aici bogata colecție.

Faima de acum a cetății este rodul acestei prietenii. Colecția a câștigat, treptat, în amploare pe baza relațiilor cu alți plasticieni spanioli care-și găseau la Cuenca spațiu de expunere, pentru că în anii 1960-70 nu existau prea multe galerii expoziționale în Spania.

În jurul muzeului s-au renovat apoi și alte locații și, astfel, orașul, receptiv la creația artistică nonfigurativă, s-a dezvoltat tot mai mult.

Până în 1985, Cuenca a fost singurul loc din Spania unde se putea vizita o colecție de artă conceptuală. Recunoașterea supremă a însemnat listarea în patrimoniul mondial UNESCO.

Mă urmați să vă arăt orașul ?

1.Arcul lui Bezudo, din secolul 16, prin care pășești, inițiatic, în zona medievală

2.Casele suspendate

3.Muzeul Fundației Antonio Perez

4.Spațiul Torner

5.Urbanizarea din jurul bisericii Merced, reconfigurată în jurul vechilor băi arabe din Evul Mediu, vizibile printr-o suprafață de sticlă.

6.Paradorul, mănăstire dominicană din secolul 16, la care se ajunge, din centru, pe o punte metalică, ea însăși monument istoric din 1902.

Dincolo de parador, orașul își deschide ferestrele spre valea râului care a creat defileul, cu pădurea nuanțată de plopi, salcâmi și sălcii.

Vă las să vă acomodați și voi reveni cu detalii în curând !

Să fie minunat !

Chiar dacă pare greu, vă urez să puteți răpi anului 2021 cât mai multe clipe fericite !

La Mulți Ani !

Scorpion

Egipt, 2018

Despre Regele Scorpion, unul dintre cele mai misterioase personaje din istorie, citisem înainte să pornesc spre Egipt.

Mă împăcasem cu gândul că nu voi afla nimic nou despre el dar, prin deșertul nubian

și prin pustietățile Sinaiului

mi-a revenit, stăruitoare, în minte, doar această plăsmuire.

Am scotocit prin muzeele egiptene după indicii.

Unele studii susțin că el ar fi întemeietorul Egiptului faraonic, dar documentele trunchiate și aluzive ale primilor cronicari istorici oferă doar fantasme.

În Egiptul prefaraonic, scorpionii se strecurau peste tot, pe sub vreo piatră, într-un vas de lut uitat descoperit, prin cotloanele locuințelor din chirpici.

Se acomodau ușor la condiții vitrege și nu ieșeau decât atunci când reușita era certă.

Deșertul era mediul lor preferat, dar se simțeau bine și în umezeala văii Nilului, în mlaștinile cu vegetație luxuriantă. Se trăia sub amenințarea lui tăcută.

Teologii egipteni susțineau că veninul scorpionului se scurgea din lacrimile lui Amophis, dragonul ce stăpânea lumea neființei.

Întotdeauna, în expedițiile care traversau deșertul, figura și un vindecător specializat pe înțepătura de scorpion.

La fel și în metropola tebană, unde fiecare templu avea propriul specialist în scorpioni.

De obicei, acesta era un scrib erudit care știa să citească incantațiile care-i îndepărtează.

Un motiv în plus pentru care scribii erau respectați.

Împărtășind complicități de breaslă, făceau un colegial schimb de remedii, după cum se consemnează în papirusuri.

Mai era și câte un șaman priceput în tot soiul de vorbe meșteșugite.

Leacurile, pe atunci, se limitau la descântece și incantații.

De multe ori, vrăjitorii recurgeau la un veritabil șantaj, amenințând ca vor boicota cultul zeităților în caz că vietatea se încumetă să-i sfideze.

Atunci, în zorii civilizației egiptene, suveranii, care încă nu se numeau faraoni, și-au însușit terifiantele puteri ale scorpionului.

Unul dintre ei, cel mai de temut, prin 3150 (î.Hr.), a decis să folosească semnul temutei vietăți în efigia tribului său, ca să îngenuncheze triburile rivale, profitând de spaima pe care o trezea imaginea scorpionului.

Șef de clan, a devenit rege asupra provinciilor mai înstărite din jurul vechiului Memphis.

Prima dată a fost identificat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion, înscrisă pe mormântul său regal.

Egiptologii au decis că acesta a fost numele lui.

Într-una din cetățile epocii arhaice s-a descoperit o încăpere destinată să rămână secretă, cu scorpioni și cozi de scorpion votive.

Se presupunea, și în acest caz, o legătură cu invidiatul conducător al triburilor reunite.

Sub domnia a început sa prindă contur puterea faraonică și, tot atunci, se formează primele hieroglife.

Odată cu apariția noilor zei desemnați de faraoni, scorpionul a alunecat, treptat, în uitare.

Rolul principal i-a revenit cobrei.

Trecutul, ca și viitorul, încă așteaptă să fie deslușit.

Se spune că scorpionul ar fi singura vietate care ar supraviețui în cazul unui accident nuclear și că, dintre toate zodiile, este singura care-și poate schimba, printr-un simplu act de voință, destinul hărăzit de astre.

Busolă

Paris, 2019

Am văzut expoziția Orientul pictorilor de la Marmottan Monet în compania lui Franz, personajul plăsmuit de Mathias Enard.

Franz e un muzicolog fascinat de Orient, care a petrecut mult timp în stagii de cercetare prin Turcia, Iran, Irak, Egipt, Siria, Liban.

Nici că se putea găsi un contrast mai mare între reședința sa principală, Viena, și locurile străbătute la care visează mereu și mereu.

Din înțepatul Imperiu, cu obiceiurile rigide și cu fixațiile lui, cu regulile sale inflexibile și mecanismele sociale de nepătruns, e firesc ca eroul să tot jinduiască la generosul Orient.

Undeva în Mitteleuropa, la un congres al orientaliștilor, face cunoștință cu Sarah, o frumoasă evreică din Paris, doctorandă în studii orientale.

Dialogul lor se înfiripă într-o excursie la Mogersdorf, la granița austro-ungară, unde, susține ea, începe cu adevărat Orientul mental și estul politic.

O imensă cruce marchează locul pe care s-a fixat, în 1964, noua frontieră între est și vest, comemorând trei sute de ani de la înfrângerea turcilor.

Mai păstrează, oare, locul acela vibrația încleștării între cele două imperii?

Comunicarea intelectuală e perfectă, Franz e vrăjit. Însă abia mult mai târziu s-a îndrăgostit, șovăitor, de ea, atunci când, de ziua lui, Sarah i-a oferit în dar o busolă care arăta doar estul. Estul care șterge toate mâhnirile întunecate ale Apusului.

Dar așteptarea mea se fărâmițează pe măsură ce Franz se poticnește printre ezitări și stângăcii. Evoluția iubirii lor e lentă, leneșă, comodă, așa cum curge viața în Levant.

În timpul petrecut acolo, toți occidentalii veniți la studiu își depănau poveștile, așa cum, pe șantierele arheologice, muncitorii înveșmântați în keffieh săpau după instrucțiunile savanților francezi, italieni, germani, spanioli și scoteau la iveală obiecte neobișnuite.

Fiecare națiune avea situl său care, spune Franz, erau disputate de institutele culturale așa cum marile corporații se băteau pe câmpurile petrolifere.

Nu mă rătăcesc în străfundurile ținuturilor de prin podișul Anatoliei sau Mesopotamia, pentru că Franz cunoaște pe toată lumea, își bagă nasul peste tot de atâția ani de când parcurge șantierele Orientului.

Are el o teorie. Călătorii sunt, cu toții, spioni, după cum și spionii sunt niște eterni călători.

Parcă mă și văd furișându-mă prin curțile vreunui caravanserai.

Atunci când călătorim, ne adaptăm tot așa de repede și închegăm relații la fel de iute și pe nepusă masă ca și ei. Relații efemere sau nu.

Franz știe ce spune,

s-a strecurat pe urmele tuturor celor care au străbătut, pasional, Orientul.

Chateaubriand, când inițiază literatura de călătorie, în 1811, înaintea lui Stendhal, care inventează conceptul de ,,turist”, dar simultan cu Voyage en Italie de Goethe, spionează de amorul artei, nicidecum în scop științific sau militar.

El spionează, de fapt, pentru literatură.

Arta are spionii ei, după cum și istoria, științele naturale sau poezia îi au pe-ai lor. Etnomuzicologii, se răsfață el, sunt spionii muzicii.

La plecare, mă opresc în fața faimosului tablou al lui Monet, Impression, soleil levant.

Firește, Levant.

Lectură de drum:

Mathias Enard, Boussole

În tăcerea nopții

Rodez, 2015

Urmăresc în mod special trei plasticieni, dintre care unul este Pierre Soulages.

Într-o vreme, îmi plăcea negrul și mă îmbrăcam aproape numai în negru.

Peste această obișnuință, s-a suprapus uimirea și frenezia de la retrospectiva Soulages din 2010. Acolo i-am descoperit principiile de dincolo de negru și am început să caut nuanțele negrului.

Iar atunci când am dorit să-mi explorez atracția, m-am dus la Rodez, orașul său natal unde, acum câtiva ani, i s-a dedicat un întreg muzeu.

Cele mai reprezentative opere ale sale, cum e și firesc, se află aici. Prin restul Europei, am văzut o excelentă selecție la Fondation Pierre Gianadda (Martigny), iar la Pompidou sunt expuse doar două-trei lucrări, și acelea cu gri și alb în compoziție.

Cele mai multe sunt ținute departe de ochii lumii, în colecții particulare.

Pierre Soulages se bucură de reputația de a fi cel mai cotat artist francez în viață.

Anul trecut a împlinit 100 de ani și încă pictează.

De ce negru ? Pentru că, într-o noapte întunecată de ianuarie, când nu avea somn și nici inspirație, a descoperit că negrul e luminos, iar lumina emanată se transformă în mai multe nuanțe, strălucitoare sau mate, după consistența stratului de vopsea și după direcția în care e trasată culoarea.

Dar n-a pictat întotdeauna monocrom nonfigurativ.

Așa cum mărturisește, îl fascinează autoritatea negrului și, astfel, a inventat conceptul de ,,dincolo de negru”, care echivalează cu un întreg sistem filosofic al culorii.

Mă gândesc automat la un alt inventator cromatic, Yves Klein, cel care a acreditat un albastru doar al său, IKB.

În afară de spectacolul operelor, spațiul în sine este o creație rară. Arhitecții care au conceput muzeul au fost recompensați cu premiul Pritzker, echivalentul Nobel în arhitectură.

Cu mult înainte să merg la Rodez, pe când nu știam nimic de Soulages, am tras la un han cu design uimitor, în satul lor natal, la Olot, în Catalunia. N-am putut uita acea locație și, ulterior, am aflat că fusese desenată de același cabinet.

În muzeu, deși erau mulți vizitatori, domnea o liniște solemnă, ca într-un templu. Un moment de regenerare desăvârșită.

(va urma: Biserica abațială din Conques)

Lectură de drum :

Beaux-Arts Magazine

Ministrul iluziilor

Vaux-le-Vicomte, 2019

Pentru aceia dintre voi care tocmai v-ați construit/renovat/modificat locuința, iată ce învățăminte am tras din vizita unui castel, reputat ca fiind cel mai mare castel privat din Franța.

DSCN8141

Dacă vă poartă drumurile vacanței în jurul Parisului,

DSCN8152

opriți-vă la castelul Vaux-le-Vicomte.

Mi-a plăcut confortul organizării, calitatea primirii, frumusețea locului.

Simțeai că le pasă cu adevărat să facă impresie bună,

iar dacă sesizează că ești străin, se fac luntre și punte ca să ai o experiență la superlativ. Nu peste tot e la fel.

DSCN8151

Proprietari sunt actualmente trei frați, domnii de Vogue,

dar nu ei (deși ar merita)

sunt personajul principal al poveștii mele.

Am ajuns un pic înainte de ora deschiderii (10 dimineața),

constatând cu temeri că la poarta castelului erau deja adunați peste o sută de vizitatori

și m-am gândit că o să pierdem o oră la coadă la bilet,

DSCN8154

dar s-a dovedit că modalitatea de primire a turiștilor atinge perfecțiunea.

După ce am trecut de poartă, a apărut o bifurcație: grupurile într-o parte și turiștii individuali în alta.

Dintr-o dată, mai rămăsesem doar vreo zece persoane, iar, după câțiva pași, o altă bifurcație: vizitatorii cu bilet într-o parte și cei fără bilet direct în fața ghișeului. Așa că, în mai puțin de două minute, eram deja intrați și mi-a trebuit să stau ceva timp în curtea de onoare ca să mă dumiresc.

DSCN8140

Povestea castelului începe în 1661, când Nicolas Fouquet,

ministru de finanțe al lui Ludovic 14 (regele-soare),

îl invită pe acesta să-i facă onoarea de a-i vizita locuința.

Amândoi fiind pasionați de lux și plăceri, aveau o bună comunicare și dincolo de sfera profesională.

Arhitecții și peisagistii cei mai competenți își puseseră mintea la contribuție să înfăptuiască o proprietate cum nu se mai văzuse.

Fântâni arteziene, cascade, balerini, muzicieni. Tot tacâmul (din aur masiv).

Câteva zile după sindrofie, stăpânul casei a fost arestat, judecat și condamnat la închisoare pe viață,

DSCN8149

pentru că regele a considerat că nivelul de trai al subalternului său era nejustificat de înalt.

De atunci, castelul a mai schimbat vreo trei proprietari.

Apartamentele sunt repartizate în jurul salonului mare în stil italian, amenajat cu o cupolă înaltă și vedere la grădini.

Se vizitează dormitorul proprietarului, dormitorul regelui, apartamentele ducesei, salonul muzelor, cabinetul de jocuri, camere diverse de primire cu tavanele pictate de Le Brun, cu mobile, tablouri și tapiserii uluitoare.

Grădinile sunt magnifice.

DSCN8150

Ultimul proprietar a lucrat douăzeci și cinci de ani ca să le reamenajeze după modelul istoric original bazat pe geometrie și rigoare.

În iunie 2020, cele două fântâni din parc, fabricate din plumb și cântărind trei tone fiecare, din secolul 19, au fost repuse în funcționare, după ce au fost poleite cu aur.

La momentul vizitei mele, castelul număra 75 de angajați, dintre care opt persoane se ocupau doar de întreținerea grădinii și al domeniului cu păsări și animale sălbatice în libertate.

M-a impresionat în mod special atenția acordată curățeniei. La toaletă, stătea o angajată care te lăsa să intri abia după ce igieniza suplimentar cabina după fiecare persoană.

M-am gândit că avem multe de învățat de la stilul de viață franțuzesc.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Vicontele de Bragelonne

Grădina desfătărilor

Eindhoven, 2019

Am descoperit din întâmplare grădina cu dalii.

DSCN8013

Eram în drum spre centru venind de la o fermă bio, și ne-am abătut pe o cărare fără niciun indicator, din pură curiozitate, ca să vedem ce surprize ne mai oferă peisagistica din Brabant. Și pentru că, uneori, mă las atrasă de poteci misterioase ca în Haruki Murakami. Așa am descoperit grădina.

DSCN8012

Avea un mic panou pe care era menționat programul, foarte restrâns și restrictiv.

DSCN8047

O singură seară pe săptămână, joia,

DSCN8028

era deschisă doar pentru membrele clubului, când își puteau invita amici.

DSCN8029

Am avut noroc că am găsit o doamnă binevoitoare, Leentje, care, văzându-ne străini,

DSCN8024

ne-a deschis poarta, ne-a invitat înăuntru, ne-a oferit explicații și flori cu ospitalitate desăvârșită.

DSCN8040

Ne-a dat toate lămuririle necesare că să ne simțim mai mult decât bineveniți.

DSCN8045

Am aflat că grădina există de șaizeci de ani, neschimbată, și aparține aceluiași proprietar, un club de doamne din Eindhoven amatoare de terapie florală.

DSCN8042

Ele lucrează tot timpul anului, fiecare parcela ei, ca să se bucure de frumusețea daliilor timp de patru luni, din iulie în octombrie.

DSCN8041

La acel moment, mai erau două parcele disponibile. Recolta de flori aparține doamnelor horticultoare, cum e și firesc.

DSCN8036

Dar m-a impresionat faptul că ele nu vând florile, ci le oferă,

DSCN8018

cu toată energia pozitivă acumulată într-un sezon de îngrijire.

DSCN8037

În grădină se înregistrează tot timpul anului o temperatură clementă,

DSCN8048

cu două grade mai caldă ca în oraș,

DSCN8020

iar spațiul beneficiază de un ecosistem special datorită climatului schimbător.

DSCN8015

Mi-au plăcut și fluturii în culori vesele care pluteau printre flori.

DSCN8016

Ni s-a precizat că unele dalii atrag fluturi, altele albine. Ploaia și vântul călduț sunt benefice, astfel că florile au tot ce le trebuie.

DSCN8034

Cele primite în dar de la Leentje au rezistat nesperat de mult.

Metafore

Tesalonic, 2016, 2017, 2018

Una dintre destinațiile inconturnabile ale verilor mele e Tesalonic.

20160615_140250

Printre altele, are muzee îndeajuns de complexe de care mi-e dor tot timpul, cum ar fi cel de arheologie.

20160615_155852

Mă opresc mult la exponatele pe care le știu din copilărie, din albume.

20160615_145436

Timpul aici se scurge altfel.

20160615_142905

Mă redescopar în imagini și obiecte pe care le credeam uitate.

20160615_143113

Este unul dintre cele mai bogate muzee din Grecia, chiar și așa, deposedat de tezaurul de la Vergina, aflat acum la situl clasat UNESCO din Veria.

20160615_145324

Au rămas îndeajuns de multe obiecte de aici, din nordul Greciei,

20160615_144222

descoperite în siturile din Macedonia și Tracia,

20160615_140323

mărturii ale calității stilului de viață de pe vremea lui Filip II și a fiului său Alexandru Macedon.

20160615_142119

Văd obiecte de pe versantul vestic al muntelui Olimp, din Chalkidiki, unde se află o necropolă din sec.9 (î.Hr.).

20160615_135946

Situl Agia Paraskevi de lângă Tesalonic numără 450 de monumente funerare încărcate de obiecte de valoare.

20160615_144709

Este expusă ușa care deschidea situl, cu toate ornamentele de bronz rămase intacte.

20160615_140703

Bijuteriile nu serveau doar la împodobirea persoanelor decedate sau ca ofrande aduse zeilor pe altarul templelor,

20160615_141502

ci erau oferite în dar în împrejurări deosebite, sub semnul Afroditei și al lui Eros.

20160615_144118

Artizanii greci foloseau foițe de aur pe care le decupau cu foarfeca, după care le presau într-un suport cu motive diverse, în relief.

20160615_144237

Ca să obțină un efect dantelat, realizau un decor filigranat cu fir de aur.

20160615_143455

Între aceste fire, aranjau mici picături de aur.

20160615_140353

Așa au prelucrat cercei, coliere, coronițe de aur, pretutindeni în regiunea de nord.

20160615_144811

Tezaurul de la Derveni are ca piesă principală un vas (krater) din bronz de patruzeci de kilograme, descoperit când s-a construit șoseaua care leagă Tesalonic de Kavala.

20160615_145042

Imaginile sculptate în basorelief ilustrează viața lui Dionysos, cu personaje sugestive din veselul său alai. La origine, în 330 (î.Hr.) era un vas banal în care se amesteca vin cu apă la petreceri.

20160615_144853

Am profitat ca să degust și un strop de exuberanță dionisiacă.