Tomar, 2020
După prima cruciadă, Balduin devine rege al Ierusalimului eliberat, în primul regat creștin pe pământ sfânt. Nu avea viață ușoară pentru că, în restul Palestinei, sarazinii, deși înfrânți, încă făceau legea.
Atât noii conducători cât și pelerinii erau hărțuiți și supuși violenței lor. Până când, în 1118, sub Balduin II, își fac apariția nouă inși, călăuziți de un nobil pe nume Hugues de Payns, și organizează primul nucleu al unui ordin al cavalerilor săraci ai lui Christos, ordin, deși călugăresc, croit să-și atingă scopurile prin puterea armelor.
De cum ajung, depun cele trei legăminte consacrate ale vieții monahale bazate pe sărăcie, castitate, supunere, la care se adaugă cel de protecție a pelerinilor.
Atât regele, cât și înalții prelați, le oferă fondurile necesare inițiativei lor și îi cazează în incinta vechiului templu al lui Solomon.
Lumea îi va cunoaște și recunoaște drept cavalerii de la templu, și, de aici, marea credibilitate de care au beneficiat încă de la bun început. Fiind găzduiți într-un loc atât de prestigios, ei atrag un numar mare de followers, și de ce n-ar atrage?
Dintr-o dată, în Apusul flămând de cunoștințe și experiențe noi, se ivește oportunitatea de a merge în Orientul Mijlociu, care nu e capătul lumii, vezi și altceva, dobândești cunoștințe, în contextul în care se asigură un mic câștig, echipamentul de luptă și posibilitatea de a face avere, dar, deloc neglijabil pentru bieții păcătoși, șansa de a-și salva sufletul.
Tinerii se prezintă în număr mare la recrutare și, în virtutea sprijinului neprecupețit din teatrul de operații, templierii, ne spune Umberto Eco, devin prea puternici și prea dintr-o dată, atrăgând atenția asupra lor.
Ordinul Templier va fi descris ca un echivalent al Legiunii Străine de azi, cu lume de toate felurile, fanatici, idealiști, aventurieri, bătăuși, dar care acționau într-un spirit de rigoare și disciplină.
Orientul Mijlociu atrăgea prin prospețimea orânduielii care se instalase. Prin varietatea de oameni admiși în rândurile lor, nevoile și preocupările se diversifică, cei inițial cazați în templu, ulterior în corturi, în deșert, vor avea nevoie de o infrastructură mai dezvoltată, de conexiuni și în Occident,
pe măsură ce pun câte ceva la ciorap și vor să trimită ajutor familiilor, așa că au apărut templieri și acasă, creând treptat o rețea ce avea să se impună prin ramificații și o riguroasă organizare.
Sfântul Bernard sprijină din start inițiativa celor nouă cavaleri și, în 1128, convoacă un conciliu la Troyes pentru a le crea statutul, pe care îl va redacta câțiva ani mai târziu, alcătuit din șaptezeci și două de articole.
În regulament, Sf.Bernard stabilește că aceștia, printre altele, trebuie să poarte părul scurt, că e nedemn pentru un bărbat să dea atenție părului său, dar le cam interzice să se spele, sfidând praful și căldura din deșerturile țării sfinte,
le interzice apropierea de femei, comedianți, scamatori, acrobați, li se interzic încăierările, rănile făcute creștinilor din rea-voință, pierderea unui sclav, da, nu trebuie lăsați de capul lor, sclavii,
nici măcar cavalerii nu pleacă de la unitate fără învoire, e interzis să părăsească reședința noaptea, să declare că trec în tabăra sarazinilor, nu e de glumă,
să ia cu împrumut din banii ordinului, să dea cu uniforma de pământ când își iese din pepeni.
Din regulamentul oficial, ce le impunea în mod explicit ce să nu facă, ne putem da seama lesne cum se desfășura rutina zilnică în mediul cavaleresc.
Atent și la nuanțe, regulamentul nu se oprește la generalități, ci subliniază că se va aloca, pentru servirea mesei, un singur castron pentru doi inși,
dar câte trei cai și un scutier de căciulă. Se întreabă Eco, din moment ce templierii dețineau un portofoliu de câte trei cai fiecare, de ce sunt reprezentați în sigiliul oficial călărind, unul în spatele celuilalt, pe același cal? Sau regulamentul era doar de ochii lumii, situația din teren cu totul alta ?
Acuzați de regele Filip cel Frumos de propagarea unor doctrine eretice, pentru că, mânați de curiozitate, se apucaseră, să-și bage nasul prin sectele esoterice musulmane, doar și de-asta bătuseră atâta cale, ca să-și îmbogățească și cunoștințele,
ordinul a fost dizolvat de papa Clement al cincilea în 1312.
Cinci ani mai târziu, în Portugalia, Regele Dionisie I a recurs la un subterfugiu pentru ca ordinul să-și poată continua existența, printr-o mică schimbare de titulatură, transformat în ordinul cavalerilor lui Christ cu sediul la Tomar,
cu aceleași drepturi și privilegii ca la începuturi. Din moment ce o dată a mers, mă întreb, de-a lungul timpului, atunci când situația a cerut-o, în ce s-au mai transformat templierii.
Să atacam castelul unde călugării-soldați portughezi și, de ce nu, internaționali, s-au retras în 1357, după ce bunăvoința regelui și a papei îi salvase de proces și de ruină, transformându-i în ordinul cavalerilor lui Christ, azi unul dintre cele mai slăvite monumente Unesco din lume.
Cea mai mare mănăstire din Portugalia ridicată de un ordin religios-militar a dăinuit ca un ansablu compus din mai multe construcții de stiluri diferite, în care putem analiza cinci secole de arhitectură.
Intrarea în atmosfera de cruciadă este garantată, pe masură ce urci spre Convento de Cristo de-a lungul unui drum fortificat care-i ocolește bastioanele exterioare, cu barbacane în zid decupate în formă de cruce. Lungul și prosperul lor trai între pereții acestei mănăstiri-fortărețe a determinat inițiative de reconstruire și dezvoltare a castelului, prin adaugarea, în diferite secole, a unor aripi dans l’air du temps.
Construcția medievală de origine i s-au alăturat armonios secțiuni renascentiste și baroce. Clădirile monastice sunt amenajate în jurul diferitelor claustre, toate diferite.
Rotonda templierilor, edificiu octogonal pe două etaje susținut de opt stâlpi, a fost ridicat după modelul Sfântului Mormânt de la Ierusalim, biserică fortificată concepută pe un plan cu șaisprezece laturi, cu scopul de a-i înfrunta pe maurii doritori să-și recupereze posesiunile.
În biserică, așezate pe zone, crucile templiere, brand ușor de recunoscut, erau de forme diferite, Crucea Cavalerilor de la Malta, cu forma cunoscută, altele ce par să fi suferit influențele timpului sau ale tradiției locale și, privindu-le, ne punem întrebarea unde ar trebui să descifrăm astazi însemne ale trecerii templierilor, sau cum s-or fi numind acum.
