Busolă

Paris, 2019

Am văzut expoziția Orientul pictorilor de la Marmottan Monet în compania lui Franz, personajul plăsmuit de Mathias Enard.

Franz e un muzicolog fascinat de Orient, care a petrecut mult timp în stagii de cercetare prin Turcia, Iran, Irak, Egipt, Siria, Liban.

Nici că se putea găsi un contrast mai mare între reședința sa principală, Viena, și locurile străbătute la care visează mereu și mereu.

Din înțepatul Imperiu, cu obiceiurile rigide și cu fixațiile lui, cu regulile sale inflexibile și mecanismele sociale de nepătruns, e firesc ca eroul să tot jinduiască la generosul Orient.

Undeva în Mitteleuropa, la un congres al orientaliștilor, face cunoștință cu Sarah, o frumoasă evreică din Paris, doctorandă în studii orientale.

Dialogul lor se înfiripă într-o excursie la Mogersdorf, la granița austro-ungară, unde, susține ea, începe cu adevărat Orientul mental și estul politic.

O imensă cruce marchează locul pe care s-a fixat, în 1964, noua frontieră între est și vest, comemorând trei sute de ani de la înfrângerea turcilor.

Mai păstrează, oare, locul acela vibrația încleștării între cele două imperii?

Comunicarea intelectuală e perfectă, Franz e vrăjit. Însă abia mult mai târziu s-a îndrăgostit, șovăitor, de ea, atunci când, de ziua lui, Sarah i-a oferit în dar o busolă care arăta doar estul. Estul care șterge toate mâhnirile întunecate ale Apusului.

Dar așteptarea mea se fărâmițează pe măsură ce Franz se poticnește printre ezitări și stângăcii. Evoluția iubirii lor e lentă, leneșă, comodă, așa cum curge viața în Levant.

În timpul petrecut acolo, toți occidentalii veniți la studiu își depănau poveștile, așa cum, pe șantierele arheologice, muncitorii înveșmântați în keffieh săpau după instrucțiunile savanților francezi, italieni, germani, spanioli și scoteau la iveală obiecte neobișnuite.

Fiecare națiune avea situl său care, spune Franz, erau disputate de institutele culturale așa cum marile corporații se băteau pe câmpurile petrolifere.

Nu mă rătăcesc în străfundurile ținuturilor de prin podișul Anatoliei sau Mesopotamia, pentru că Franz cunoaște pe toată lumea, își bagă nasul peste tot de atâția ani de când parcurge șantierele Orientului.

Are el o teorie. Călătorii sunt, cu toții, spioni, după cum și spionii sunt niște eterni călători.

Parcă mă și văd furișându-mă prin curțile vreunui caravanserai.

Atunci când călătorim, ne adaptăm tot așa de repede și închegăm relații la fel de iute și pe nepusă masă ca și ei. Relații efemere sau nu.

Franz știe ce spune,

s-a strecurat pe urmele tuturor celor care au străbătut, pasional, Orientul.

Chateaubriand, când inițiază literatura de călătorie, în 1811, înaintea lui Stendhal, care inventează conceptul de ,,turist”, dar simultan cu Voyage en Italie de Goethe, spionează de amorul artei, nicidecum în scop științific sau militar.

El spionează, de fapt, pentru literatură.

Arta are spionii ei, după cum și istoria, științele naturale sau poezia îi au pe-ai lor. Etnomuzicologii, se răsfață el, sunt spionii muzicii.

La plecare, mă opresc în fața faimosului tablou al lui Monet, Impression, soleil levant.

Firește, Levant.

Lectură de drum:

Mathias Enard, Boussole

10 gânduri despre „Busolă”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s