Categorie: expoziții

Pașii profetului

Cairo, 2018

Dintotdeauna, musulmanii au considerat obiectele prețioase un semn al reușitei sociale, un simbol al puterii și o scenografie a plăcerilor.

Cultura e preamărită fiindcă, atunci când o posedă, interesații se pot folosi de ea în strădaniile de a dobândi poziție socială și avere.

Ținutul Nilului a fost punctul de întâlnire al unor dinastii și grupuri de interese ale căror încleștări, garnisite cu vicleșuguri, compromisuri, împăcări și renunțări, se reflectă în creații de o somptuozitate inegalabilă.

De obârșie omeyadă, abasidă, fatimidă, ayubidă, otomană care au dominat, pe rând, Egiptul moștenit, cu nu mai puține enigme, de la faraoni, în obiectele din Muzeul de artă islamică din Cairo deslușim istorii.

În secolul 9, Egiptul se desprinde de califatul de la Bagdad și cade în mâinile unor năvălitori din Maghreb, fatimizii, puși pe fapte mari întru propășirea șiismului, întemeiază imediat un nou califat,

loc de întâlnire pentru comerț, arme, spiritualitate, sub influențele date de Mediterana, Africa, Marea Roșie, Sinai, înconjurat de opulenta antichitate faraonică.

Pe aici trecea drumul care transporta aurul și sclavii din Sudan spre Peninsula Iberică și era un punct strategic la care nu se putea renunța în ruptul capului, segment dezbătut în temele geopolitice actuale.

În calitatea sa de metropolă de cinci sute de mii de suflete hrănite din intensa circulație a oamenilor, mărfurilor și ideilor care animau lumea musulmană,

noul califat devine capitala Islamului în virtutea înaltelor sale școli, ca urmare Coranul editat aici în 1924 va fi considerat unicul model al învățăturii religioase odată cu supremația aducătoare de belșug.

Faptul că fatimizii dobândesc protecția locurilor sfinte ale Arabiei determină elanul comercial care favorizează artele.

Ei au manifestat toleranță fața de toate religiile, au acordat culturii respectul cuvenit, refac tradiția populară a poveștii care se va concretiza într-O mie și una de nopți.

În artele plastice, reunesc tradiția Maghrebului și pe cea locală, coptă, împacă influențe romană, bizantine și orientale și, prin mecenat, îi fidelizează pe artiștii care slăvesc trecutul preislamic.

Multe dintre obiecte sunt similare celor din muzeele turcești, dar să nu uitam de influența pe care turcii au avut-o în regiune. E momentul să-i introducem în scenă.

Islamul sunit, o doctrină comunitară preocupată să scape de influența unei singure persoane oricât de desăvârșită ar fi, afirma ca trebuie să se țină seama de acordul unanim al credincioșilor pe care aceștia îl preiau fie din spusele explicite și limpezi ale Coranului fie, în cazul tăcerii suratelor, din interpretarea concordantă a înțelepților.

Triumful sunismului se va afirma incontestabil încă din secolul 11, atunci când turcii încep să-și facă simțită prezența, la început doar ca sclavi sau mercenari.

Dinastia ayyubidă, de origine kurdă, n-a putut impiedica turcizarea elitelor din cauza recrutării continue de sclavi din Asia centrală și Caucaz, războinici înverșunați care n-au șovăit să-și bage nasul și în treburi politice,

configurând epoca mamelucă prelungită timp de trei secole, în care un roi de funcționari organizați militărește au accelerat islamizarea Nubiei și i-au marginalizat pe copți.

Oligarhia militară îl numește pe sultan, bogățiile sale dă pe dinafară în depozite și cămări, iar arta atinge apogeul prin arhitectură și artele plastice care favorizează căutarea grației în obiectele vieții curente, la apogeul barocului musulman.

Faza mamelucă a civilizației Islamului a favorizat misticismul, creație a imaginarului, împărtășit de un mare număr de confrerii care și-au găsit ecou în sensibilitatea maselor.

Atunci se întrupează în conștiința omului de rând personajul fachirului, amărâtul care a renunțat la lume pentru ca, în singurătate, să pătrundă misterele comunicării cu sacrul.

Odată cu intrarea triumfală în Cairo a sultanului Selim cel Necruțător în 1516, începe vremea otomanilor, a căror preocupare obsedantă va fi armata, înnobilată de tot luxul și rafinamentul Înaltei Porți. Creații strălucitoare împodobeau palatele la serbări, pe podele se întindeau orgolios cele mai reușite covoare turcești care, chiar și în zilele noastre, încă se confecționează la Cairo,

apare și o nouă modă, a caftanelor, iar în ceramică și porțelanuri fine, desene executate la Niceea.

În intimitatea cabinetului sau în madrasă, arta caligrafiei, știință sacră legată de suportul însuși al revelației, limba arabă, atinge desăvârșirea.

În artele cărții, anluminura și miniatura apar ca alternativă de creație întrucât Coranul interzice reprezentarea figurii umane în arta sacră.

Aviditatea nemăsurată a soldățimii care face și desface ițe politice a dus la criza finanțelor publice. Rutina tradarilor pusă pe făgaș, prețul fidelității crește, se plusează în execuția operelor de artă, de mare preț în cazul cumpărării unor poziții strategice în ierarhie, care ștergeau cu buretele samavolniciile mai-marilor.

Artele își fac intrarea în compoziția unei alte instituții specific locale, cea a bacșișului, o întrețin și poate că îi datorăm în bună parte conservarea la adăpost a multor capodopere din muzeul cairot.

Vești din paradis

Moissac, 2024

Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.

Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.

Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.

Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.

Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.

Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.

După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,

așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.

Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.

A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.

Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,

de la Adam și Eva până la magii de la răsărit

accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.

Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,

de samariteanca la puț

sau de călătoriile apostolilor pe mare.

Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.

Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,

cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.

Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.

Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.

Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.

Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.

Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.

Călătorul și umbra sa

Paris, 2019

Cu jurnalistul rus Konstantin Simonov mi-ar fi plăcut să parcurg o bucată de drum prin Japonia în călătoria pe care a întreprins-o vreme de câteva luni în 1945-1946.

Din cartea sa Note de călătorie în Japonia, apărută în 1958, am aflat despre oameni, peisaje, obiceiuri, mentalități, tradiții, prin mărturisirile și observațiile pe care le face cu erudiție, umor, sinceritate și bună-credință.

Citindu-l, m-a surprins faptul că autorul nu părea un produs standard al regimului sovietic, pe urmă am căutat mai multe despre el și am aflat că mama lui era prințesă, recăsătorită la momentul potrivit, în 1919, cu un general din Armata Roșie. Biografia lui e pasionantă.

Interesul său pentru istoria și civilizația niponă mi-a evocat expoziția pariziană de la Musée Guimet, Cinquante-trois stations du Tokaido, (Cincizeci și trei de popasuri pe drumul spre Tokaido) de Hiroshige, serie de picturi produsă în 1833.

Să-l urmăm pe drumeaguri rustice croite în vremuri străvechi pentru călători fără grabă, care făceau popas în fiecare sat să bea ceai, însetați să descopere specificul fiecărei așezări. Și el a procedat întocmai, curios să experimenteze la fața locului acest obicei ancestral. Pasionat de ceramica populară, a remarcat, în ceremonia ceaiului, desenul fin și discret al ceștilor.

Gazda i-o întinde musafirului cu mâna dreaptă, pentru ca acesta să poată vedea desenul deloc ales la întâmplare, punct de pornire al unei povești. Ceainicul e politicos să fie așezat și ținut cu desenul îndreptat spre oaspete. Ceremonia se întemeiază pe respect și liniște, urmând conceptul de wabi-sabi explicat ca frumusețe a simplității, fără nici un gest de prisos în stilul de viață.

Interlocutorii săi japonezi deplâng atât inutilitatea din arta contemporană, cât și lipsa de naturalețe a culturii orășenești, unde ceremonia ceaiului e o scamatorie improvizată pentru a imita ritualul tradițional. A înțeles mai bine conceptul când s-a oprit la un olar și a târguit la întâmplare o farfurie de lut zgrunțuroasă cu un desen care șerpuia neobișnuit, pe o parte a marginii farfuriei, indicând, cum i s-a precizat, limita unde să pună gospodinele răzătoarea, pentru că în bucătăriile japoneze nu era de obicei prea multă lumina iarna.

În alt catun, s-a oprit la o dugheană și a cumpărat un făraș, pentru ca, în mașină, să aibă un suport tare pe ce să-și sprijine carnețelul în timp ce notează explicațiile ghidului. După aceea, a descoperit că fărașul cu pricina avea un mâner lucrat manual de un artizan în stil regional și că era, de fapt, o operă de artă populară.

Locuințele rurale japoneze, joase, greoaie, au acoperișuri care, în fiecare regiune, imită conturul munților din peisaj.

Altele au ziduri care le înconjoară, albe, groase, acoperite cu țiglă, și poartă denumirea de case-porți. Sătenii înstăriți au două case, una mare în curte și una mică în față, îngustă și scundă, în mijlocul căreia e tăiata poarta prin care se intră în curte. De o parte și de alta a porții, în cele două aripi, se retrag la bătrânețe părinții proprietarului, ca un fel de strajă a locuinței care să-i apere pe copii de rele. După dispariția bătrânilor, casa-poartă se demontează și constructorul o mută în altă parte.

Religia, filosofia și tradiția sunt aproape indisociabile. La un templu buddhist, vede un copac de ale carui crengi atârnau fâșii de hârtie lungi și înguste acoperite de rugăciuni, iar la un templu șintoist, credincioșii se înghesuie într-un șir de clădiri scunde, masive, cu acoperișuri grele și încovoiate din scoarță de pin. Arhitectura, și de interior si peisagistică, e un spectacol.

Oricât de somptuoase ar fi vilele imperiale din Kyoto, prima impresie este determinantă pentru filosofia arhitecturii vechi japoneze, impresie valabilă, cum vom vedea, și în artele scenice. Se intră printr-o poartă modestă, conform conceptului că nu trebuie să vezi totul dintr-o dată, ci să aștepți cu rabdare ca, la fiecare pas, privirea să descopere altceva.

În grădini, apuci pe cărări șerpuitoare, poteci, alei sinuoase, al căror rost era să pună în încurcătură și să rătăcească duhurile rele, să-l ferească pe călător de influența lor nefastă, pesemne că în vechime, se întreabă amuzat autorul, ele nu știau să meargă decât în linie dreaptă.

În parcuri, toate perspectivele erau astfel calculate încât, din unghiuri vizuale diferite, priveliștea, deși are o singură deschidere, pare să se schimbe. Grădini tematice, de copaci, de pietre, de apă, deși erau aceleași, plăsmuiau efecte vizuale cu totul noi.

Mi-ar fi plăcut să vad grădina de copaci, în care diversele colțișoare sunt amenajate cu deosebire pentru un anume anotimp, unele sunt mai frumoase primăvara, altele toamna sau chiar iarna, despărțite între ele prin firave cursuri de apă.

Aceste pârâuri le traversăm pe delicate podețe în formă de enigmatice semicercuri ale căror jumătăți închizătoare de cerc se ascund în adâncurile apei nemișcate.

Iată ambianța în care shogunul își se bea ceaiul, spălătorul unde se făceau preparativele, boschetul unde se odihnea, toate cu nume poetice, după tradiția japoneză: Floare de lotus tomnatic, vișin de primavară înflorit, bambus înălțându-se spre soare.

În schimb, divertismentul teatral era pentru toată lumea, nu doar după buzunar, ci și ca nivel de înțelegere, datorită stilului de punere în scenă, în care gestul și vorba sunt minimale, spre deosebire de cel apusean, inclusiv rusesc, bazat pe o interpretare exagerată, cu fiecare gest accentuat inutil, caricatural. Un maximum de decor într-o piesă era zăpada sugerată de câteva cearșafuri întinse neglijent pe jos.

Teatrul No, fără decor, datează de cinci sute de ani, pe când autorii erau, în același timp, dramaturgi, compozitori, actori, teoreticieni, și fixaseră ei înșiși coduri de interpretare a pieselor care să fie înțelese și de generațiile viitoare, după modelul vechilor cărți de rugăciune buddhiste.

Însă, în ultimii două sute de ani, se resimțea degradarea calității teatrale, pentru că nu mai apăruseră nici piese bune și nici interpreți.

Scolile tradiționale dispăruseră treptat, odată cu maeștrii de odinioară, învățătura era pe cale de dispariție, și, din cauza scăderii calității interpretării, publicul nu mai venea la spectacole.

Cele mai bune măști datau de acum trei sute cincizeci de ani, și, din momentul în care priceperea meșterilor a început să depășească dragostea lor pentru acest meșteșug, totul s-a preschimbat în industrie.

La tot pasul, mi-a plăcut cum călătorul a zăbovit asupra detaliilor, așa cum aș fi făcut și eu, a pătruns în intimitatea artizanilor și a artiștilor, a încercat să le afle secretele și intuițiile, le-a comparat cu ce știa dinainte, din istorie, sau cu evenimente de actualitate, a observat, a privit și a comentat tot ce m-ar fi interesat și mi-ar fi atras și mie atenția.

M-am considerat norocoasă de a fi întâlnit această carte a cărei lectură am resimțit-o ca pe o comunicare dincolo de cuvinte.

Film de drum:

Yasujiro Ozu, Late Spring,1949

Într-un suflu

Paris, 2024

Ceea ce ne leagă, dincolo de limbaj, e tăcerea, spune arhitectul Bijoy Jain. Tăcerea are propriul ei sunet, suflul vieții, pe care-l ascultăm cu toții în interiorul nostru și care conectează toate ființele.

Liniștea, timpul și spațiul sunt veșnice, ca apa, aerul și lumina. Să plutim prin ele în spațiul magic creat de arhitectul indian la Fondation Cartier.

Cred că, dincolo de conotațiile filosofice care au creat baza conceptuală a expoziției, pentru mine e important ca locul unde îți tragi sufletul să fie creat ca un spațiu în care natura să fie predominantă, chiar dacă se află în interior, la adăpost de intemperii, întru totul ca în expoziția Le souffle de l’architecte deschisă până în 21 aprilie 2024 la Paris.

Îmi place liniștea, îmi place aerul înmiresmat de vegetație, iar plantele mele preferate sunt bambușii cu forța lor regeneratoare, celebrați de cultura asiatică datorită energiilor pozitive pe care le degajă, îmi place, în jurul meu, lume educată care vorbește încet și din a cărei conversație interceptez crâmpeie inspiratoare. Toate acestea au țesut o ambianță de care nu mă puteam desprinde.

Arhitectul indian cu un parcurs profesional impresionant, venind de la Mumbai, St.Louis, Los Angeles, Londra, profesor într-o universitate elvețiană, după ce a predat la Yale și Copenhaga,

ne comunică filosofia sa prin secvențe de viață indiene începând chiar din mesajul fotografiei de prezentare, desculț și îmbrăcat în stilul tradițional, simplu, al indienilor.

Cu limbajul minimal, sacru, al materiei, piatră și bambuși esențialmente, zămislește o simfonie a tihnei în armonie perfectă cu natura împrejmuitoare, inspirat amenajată de fundația pariziană.

Mă așez pe o băncuță confecționată din tije de bambus culese în padurea Dang din Maharashtra, îmbinate prin legături din fir de mătase,

și mă las în voia acelei stări ivite atunci când parcurg expoziții de calitate, unde privirea, visarea și meditația se contopesc.

Delicatețea sculpturilor de animale protectoare, semnificative în tradiția indiană, fațada unor locuințe populare sau fragmente dintr-un vechi ritual musulman șiit, elemente de mobilier ancestral creat în stil contemporan,

cu resurse financiare foarte limitate, ne conduc pe un tărâm îndepărtat, dar care devine intim.

Întâlnisem în incursiunile indiene ale lui Mircea Eliade evocarea unor fenomene senzoriale declanșate de străfundurile memoriei, hrănite de imaginație și intuiție,

configurate în vise provocatoare de visuri, și năzuiam să călătoresc pe urmele sale în India. M-a fascinat, în miez de iarnă pariziană, regăsirea materială, în plăsmuirile lui Bijoy Jain, a spațiului fermecat indian prielnic reveriei.

Toate expozițiile sunt experiențe emoționale, însă aceasta mi-a oferit în plus surpriza unui rar confort al spiritului, după care tânjisem îndelung.  

De-o fi una, de-o fi alta

Paris, 2024

Discreția obligatorie din viața amoroasă a unui domn lasă în suspans numele unora dintre portretele aduse de peste mări și țări în expoziția de la Orangerie, iar explicațiile nu potolesc pe de-a-ntregul curiozitatea vizitatorului. Deși expoziția are o temă cu totul diferită de prezențele feminine în viața lui Amedeo Modigliani, mi-am asumat libertatea de a o privi doar din această perspectivă care, pe moment, mă interesa mai mult.

Din totalul de patru sute de pânze lăsate de pictorul livornez de origine tunisiana sefardă, trei sute cincizeci reprezintă femei. La începutul carierei, nesigur de talentul de pictor, s-a consacrat în întregime sculpturii în piatră sub influența vecinului său, Brâncuși. Praful emis din cioplire îi agravează boala de plămâni, așa că renunță, însă preia în picturile sale liniile esențializate ce urmau să fie gravate în piatră. Din sculpturi, doar patruzeci au supraviețuit și toate reprezintă femei.

Cuceritorul neliniștit, hăituit și pribeag care a trăit doar treizeci și cinci de ani a găsit inspirație și energie numai în compania doamnelor. Chipeș, cu maniere alese, seducea tot ce-i ieșea-n cale recitând din Lautréamont și Dante, dar puține-i știau firea. Consumator de opium și alcool, ajungea la explozii de furie și violență nestăpânită care se lăsau în general cu bătaie ca în cazul mediatizat al lui Beatrice Hastings,

o scriitoare din boema londoneză pripășită prin Paris, care a locuit, printre alții, și cu el, doi ani în Montparnasse, publicând totodată într-o gazetă din Londra, prin corespondență, peripețiile tumultoasei lor vieți domestice. În grupul lor de prieteni, își pasau cuceririle de la unul la altul și nu e de mirare că, uneori, ele capătă un nou profil odată cu noul iubit, așa că o regăsim pe Beatrice și sub numele de Madam(e) Pompadour, tot literată, așadar.

Printre celebritățile trecute pe lista aventurilor galante, dar neindentificată în expoziție, se numără și poeta rusoaică Anna Akhmatova, amantă și muză timp de câteva luni. În 1910, poeta de douăzeci și unu de ani călătorește în luna de miere la Paris, și-l urmărește prin Luvru pe pictorul care desena în secția de egiptologie, apoi se plimbă împreună prin ploaie în Jardin de Luxembourg unde el îi recită Verlaine. Patruzeci de ani mai târziu, poeta evocă vraja acelor clipe într-o carte de amintiri.

Pe Berthe Weill, o femeie importantă din viața lui în calitate de proprietară a galeriei care i-a găzduit, în 1917, prima și ultima expoziție, interzisă imediat dupa vernisaj de poliție pe motiv de ultraj la bunele moravuri din cauza nudurilor, n-am văzut-o niciodată expusă sau poate am văzut-o și nu mi-am dat seama cine era, fiindcă Modigliani a pictat-o cu înfățișare de bărbat, confirmare a faptului că n-a figurat în buchetul său de cuceriri.

Apar în peisaj, firește, multe necunoscute, cum ar fi Antonia, frumoasa irlandeză cu ilic și broșă,

roșcata cu medalion, vedeți că are gusturi variate,

o vedem și pe doamna Hanka Zborowska venită dintr-o colecție particulară, soția unui negustor de artă care l-a susținut pe Modigliani și chiar l-a întreținut într-un lung sejur la Nisa.

Acolo se pare că a întâlnit-o pe demoazela în roz, pictată la întoarcerea din sudul Franței în galeria familiei Zborowska, pesemne în timpul confidențelor, altminteri, nu vreau să fiu indiscretă, cum s-ar interpreta patul din fundal ?

O anumită Elvira șezând cuminte pe scaun, cu cotul pe masă,

o altă necunoscută, frumoasa aprozăreasă,

o duduie ce pare studentă, cu bluzica-n dungi

și, finalmente, altă celebritate, Lola din Valencia, o dansatoare care pozase și pentru Manet,

cu o figură alungită inspirată din măștile de lemn ale idolilor din Congo colonial francez. Pentru marele Modigliani, eternul feminin nu pare să fi fost altceva decât o succesiune de idoli.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

De drum mă țin

Paris, 2016

Cine e Beat și de ce n-am știut niciodată cu adevărat, dar m-am străduit să aflu la Centre Pompidou într-o expoziție care a trasat rătăcirile acelei generații unice.

E drept că am ieșit de acolo mai amețită decât am intrat, sub influența inspirației debordante a protagoniștilor cu aură de vedete.

,,I’am beaten down’’, sună declarația care i-a mișcat pe cei trei fondatori, Jack Kerouak, Allan Ginsberg, William Borroughs, reuniți pe campusul universității Columbia în 1943.

După ce se mută în Manhattan, în semn de protest față de burghezia de pe coasta de vest, încep să frecventeze tot felul de marginali aflați la strâmtoare

si, în acest context, au preluat, cu statut programatic, o biată vaicăreală a unuia dintre ei, dând, totodată, de înțeles că și bătaia ritmurilor din concertele de jazz sau beatitudinea spre care năzuiau ar fi putut să determine numele generației lor pe cale să se piarda în lumea largă.

Privesc pagini bătute la mașină cu desene în orginal, acuarele, pictură, grafică, fotografii cu grupul de amici care se definesc drept Beat, grup permeabil în care unul vine altul pleacă și toți călătoresc necontenit,

ca și cum numai pe drum ar putea deveni ceea ce-și doresc, departe de constrângerile comunității care-i obligă să se conformeze.

Pribegia și exilul îi definesc artistic și spulberă imaginea consacrată a autorului la masa de scris, iar temele pe care le abordează în genuri diferite (poetic, în proză, autoreferential și eseistic),

cum ar fi căutarea spiritualității, moravuri, libertinaj, jazz, buddhism, politică, se intersectează și se amestecă.

În acei ani postbelici, în sărăcie și mizerie, lumea își regăsea cu greu echilibrul iar cei mai sensibili, artiștii neadaptați, nu și-l găseau câtuși de puțin în locul de baștină, așa că porneau la drum.

După ce au bătut, cu chiu cu vai, Americile, au debarcat la Paris, într-un hotel de pe malul Senei, în arondismentul șase, azi cel mai scump din capitala Franței în materie de imobiliar.

Ca orice călător pasionat, fac poze, le transformă în colaje, meșteresc, improvizează, într-un fel de alternativă la creație, atunci când inspirația se revarsa pe tot ce e la îndemână, culoare, sunet, cuvânt.

Arta de a trăi pe drum, de a se opri la voia întâmplării, de a poposi oriunde, oricât de mult, să compună poeme, să scrie, să picteze, să se piardă și să se regăsească, au dus-o la perfecțiune.

Libertatea ca mod de viață fără opreliști presupune în cazul lor alcoolul, consumul de droguri și plante halucinogene, ca aproape toți artiștii în epoca austerității postbelice. Din Amazonia și Peru până în Maroc, nimic nu le-a scăpat.

Tenișii lui Jack Kerouak purtați cât s-a aflat ,,pe drum’’,

expuși într-o vitrină cu o parte din ținuta sa vestimentară, i-am privit ca pe o mărturie a fragilității unei persoane care a căutat un loc unde să fie în acord cu sine, într-o perioadă tulbure în care era greu să ai alte opțiuni decât majoritatea. Nu căutăm cu toții un acasă care să ni se potrivească ?

Singing Posters de Allen Ruppersberg acoperă doi pereți întregi în galeria de la etajul 5 și, privind afișele de format mic încadrate pe pereți, mă întreb cum ar fi arătat înstrăinarea lor în contextul tehnologiei de azi, cu spontaneitatea comunicării atât de potrivită unui mod lor de viață nomad.

Acestui fel de comunicare instantanee din mers anticipată de ei, combinată cu lirismul subînțeles exprimat cu delicatețe îi răspunde un public de calitate, dar de nișă.

Astazi, Beat Generation, ca atâtea alte generații neînțelese, a obținut notorietatea cuvenită, pentru că istoria se repetă, fiecare epocă își are exclușii ei, elitiști și marginali, care se străduiesc să inoveze, să dea peste cap toate regulile, ca dizidenți și refugiați dintr-un mediu social într-altul.

Dar ei au ales să schimbe peisajul și continentele, să rămână cu încăpățânare pe drum și pe drumuri sfidând convențiile.

Dar cred că oricine își poate găsi adăpost, măcar sezonier, în creațiile lor.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

Doar îngerii au aripi

Angers, 2019

Bine și rău, îngeri și demoni se înfruntă de când lumea și pământul, în fulgerătoare sau îndelungi încleștări, uimitor și miraculos reprezentate în tapiseria Apocalipsei de la castelul din Angers.

Inspirată de cea de-a Patra Evanghelie, sinteză a elenismului și iudaismului plăsmuită de Sf. Ioan în insula Patmos, o regăsim într-o vastă sală construită special după configurația ruloului, cu o lungime de o sută treizeci de metri și o înălțime de cinci metri, ca să o adăpostească în incinta castelului, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La prima oră, sala e goală și îi asigură privitorului auspiciile pentru înțelegerea cuvenită.

Tablourile reprezintă desfășurătorul ultimei cărți din Noul Testament scrisă de Apostolul Ioan. Un pictor din Bruges a realizat cartoanele, iar țesătura, cea mai veche piesă de acest gen, a fost executată la Paris în atelierele celor mai pricepuți artizani vreme de zece ani începând din 1373, la comanda lui Ludovic I, duce de Anjou.

În timpul celor aproape șapte secole traversate până la noi a pierdut câteva scene, iar ultima dată a fost văzută în integralitatea ei la celebrarea unui mariaj princiar, după care a trecut printr-o sumedenie de peripeții ca să fie recuperată parțial, ca prin minune, în secolul 19.

În timpul revoluției franceze, tapiseria a fost tăiată în bucăți și reciclată, unele scene au devenit covoare, altele au acoperit iarna portocalii ca să nu înghețe, au servit la astuparea unor crăpături în clădiri avariate și au protejat de frig căluții în grajduri.

Din fericire, țesătura era confecționată numai din lână și așa a reușit să supraviețuiască deoarece, în anii revoluției, tapiseriile medievale au fost distruse în scopul însușirii firelor de aur și argint din compoziție.

Bucățile care s-au păstrat au fost redescoperite în 1848, puse la adăpost și înapoiate catedralei în 1870.

Cea mai veche tapiserie franceză păstrată până azi și cea mai veche tapiserie medievală din lume rămasă aproape întreagă își datorează existența regelui René, care-și avea curtea la Angers, și, prin urmare, a donat-o catedralei Saint-Maurice care o desfășura în procesiuni la marile sărbători religioase.

Ca să trezească speranța credincioșilor zguduiți de violența persecuțiilor, autorul, Apostolul Ioan, prezintă sub forma unor viziuni profetice victoria lui Iisus și triumful bisericii.

Cele șaptezeci și șase de tablouri (sau șaptezeci și cinci după unele surse, pentru că nu le-am numărat la fața locului) din cele nouăzeci inițiale, formează un ansamblu istoric, cu textul biblic corespunzând fiecarei scene menționat în fața imaginii.

Învingătorul pe un cal alb, dragonul care se luptă cu slujitorii Domnului, marea prostituată pe ape,

căderea Babilonului invadat de demoni, cuvântul lui Dumneazeu care schimbă fiarele, Sf.Ioan cu îngerul, noul Ierusalim, Îngerul cu cartea, Sf.Ioan când mănâncă cartea,

cele șapte biserici din Asia Mică, fiecare temă este un întreg univers de explorat.

Lectură de drum:

Jean-Yves Leloup, L’Evangile de Jean

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966