Călătorul și umbra sa

Paris, 2019

Cu jurnalistul rus Konstantin Simonov mi-ar fi plăcut să parcurg o bucată de drum prin Japonia în călătoria pe care a întreprins-o vreme de câteva luni în 1945-1946.

Din cartea sa Note de călătorie în Japonia, apărută în 1958, am aflat despre oameni, peisaje, obiceiuri, mentalități, tradiții, prin mărturisirile și observațiile pe care le face cu erudiție, umor, sinceritate și bună-credință.

Citindu-l, m-a surprins faptul că autorul nu părea un produs standard al regimului sovietic, pe urmă am căutat mai multe despre el și am aflat că mama lui era prințesă, recăsătorită la momentul potrivit, în 1919, cu un general din Armata Roșie. Biografia lui e pasionantă.

Interesul său pentru istoria și civilizația niponă mi-a evocat expoziția pariziană de la Musée Guimet, Cinquante-trois stations du Tokaido, (Cincizeci și trei de popasuri pe drumul spre Tokaido) de Hiroshige, serie de picturi produsă în 1833.

Să-l urmăm pe drumeaguri rustice croite în vremuri străvechi pentru călători fără grabă, care făceau popas în fiecare sat să bea ceai, însetați să descopere specificul fiecărei așezări. Și el a procedat întocmai, curios să experimenteze la fața locului acest obicei ancestral. Pasionat de ceramica populară, a remarcat, în ceremonia ceaiului, desenul fin și discret al ceștilor.

Gazda i-o întinde musafirului cu mâna dreaptă, pentru ca acesta să poată vedea desenul deloc ales la întâmplare, punct de pornire al unei povești. Ceainicul e politicos să fie așezat și ținut cu desenul îndreptat spre oaspete. Ceremonia se întemeiază pe respect și liniște, urmând conceptul de wabi-sabi explicat ca frumusețe a simplității, fără nici un gest de prisos în stilul de viață.

Interlocutorii săi japonezi deplâng atât inutilitatea din arta contemporană, cât și lipsa de naturalețe a culturii orășenești, unde ceremonia ceaiului e o scamatorie improvizată pentru a imita ritualul tradițional. A înțeles mai bine conceptul când s-a oprit la un olar și a târguit la întâmplare o farfurie de lut zgrunțuroasă cu un desen care șerpuia neobișnuit, pe o parte a marginii farfuriei, indicând, cum i s-a precizat, limita unde să pună gospodinele răzătoarea, pentru că în bucătăriile japoneze nu era de obicei prea multă lumina iarna.

În alt catun, s-a oprit la o dugheană și a cumpărat un făraș, pentru ca, în mașină, să aibă un suport tare pe ce să-și sprijine carnețelul în timp ce notează explicațiile ghidului. După aceea, a descoperit că fărașul cu pricina avea un mâner lucrat manual de un artizan în stil regional și că era, de fapt, o operă de artă populară.

Locuințele rurale japoneze, joase, greoaie, au acoperișuri care, în fiecare regiune, imită conturul munților din peisaj.

Altele au ziduri care le înconjoară, albe, groase, acoperite cu țiglă, și poartă denumirea de case-porți. Sătenii înstăriți au două case, una mare în curte și una mică în față, îngustă și scundă, în mijlocul căreia e tăiata poarta prin care se intră în curte. De o parte și de alta a porții, în cele două aripi, se retrag la bătrânețe părinții proprietarului, ca un fel de strajă a locuinței care să-i apere pe copii de rele. După dispariția bătrânilor, casa-poartă se demontează și constructorul o mută în altă parte.

Religia, filosofia și tradiția sunt aproape indisociabile. La un templu buddhist, vede un copac de ale carui crengi atârnau fâșii de hârtie lungi și înguste acoperite de rugăciuni, iar la un templu șintoist, credincioșii se înghesuie într-un șir de clădiri scunde, masive, cu acoperișuri grele și încovoiate din scoarță de pin. Arhitectura, și de interior si peisagistică, e un spectacol.

Oricât de somptuoase ar fi vilele imperiale din Kyoto, prima impresie este determinantă pentru filosofia arhitecturii vechi japoneze, impresie valabilă, cum vom vedea, și în artele scenice. Se intră printr-o poartă modestă, conform conceptului că nu trebuie să vezi totul dintr-o dată, ci să aștepți cu rabdare ca, la fiecare pas, privirea să descopere altceva.

În grădini, apuci pe cărări șerpuitoare, poteci, alei sinuoase, al căror rost era să pună în încurcătură și să rătăcească duhurile rele, să-l ferească pe călător de influența lor nefastă, pesemne că în vechime, se întreabă amuzat autorul, ele nu știau să meargă decât în linie dreaptă.

În parcuri, toate perspectivele erau astfel calculate încât, din unghiuri vizuale diferite, priveliștea, deși are o singură deschidere, pare să se schimbe. Grădini tematice, de copaci, de pietre, de apă, deși erau aceleași, plăsmuiau efecte vizuale cu totul noi.

Mi-ar fi plăcut să vad grădina de copaci, în care diversele colțișoare sunt amenajate cu deosebire pentru un anume anotimp, unele sunt mai frumoase primăvara, altele toamna sau chiar iarna, despărțite între ele prin firave cursuri de apă.

Aceste pârâuri le traversăm pe delicate podețe în formă de enigmatice semicercuri ale căror jumătăți închizătoare de cerc se ascund în adâncurile apei nemișcate.

Iată ambianța în care shogunul își se bea ceaiul, spălătorul unde se făceau preparativele, boschetul unde se odihnea, toate cu nume poetice, după tradiția japoneză: Floare de lotus tomnatic, vișin de primavară înflorit, bambus înălțându-se spre soare.

În schimb, divertismentul teatral era pentru toată lumea, nu doar după buzunar, ci și ca nivel de înțelegere, datorită stilului de punere în scenă, în care gestul și vorba sunt minimale, spre deosebire de cel apusean, inclusiv rusesc, bazat pe o interpretare exagerată, cu fiecare gest accentuat inutil, caricatural. Un maximum de decor într-o piesă era zăpada sugerată de câteva cearșafuri întinse neglijent pe jos.

Teatrul No, fără decor, datează de cinci sute de ani, pe când autorii erau, în același timp, dramaturgi, compozitori, actori, teoreticieni, și fixaseră ei înșiși coduri de interpretare a pieselor care să fie înțelese și de generațiile viitoare, după modelul vechilor cărți de rugăciune buddhiste.

Însă, în ultimii două sute de ani, se resimțea degradarea calității teatrale, pentru că nu mai apăruseră nici piese bune și nici interpreți.

Scolile tradiționale dispăruseră treptat, odată cu maeștrii de odinioară, învățătura era pe cale de dispariție, și, din cauza scăderii calității interpretării, publicul nu mai venea la spectacole.

Cele mai bune măști datau de acum trei sute cincizeci de ani, și, din momentul în care priceperea meșterilor a început să depășească dragostea lor pentru acest meșteșug, totul s-a preschimbat în industrie.

La tot pasul, mi-a plăcut cum călătorul a zăbovit asupra detaliilor, așa cum aș fi făcut și eu, a pătruns în intimitatea artizanilor și a artiștilor, a încercat să le afle secretele și intuițiile, le-a comparat cu ce știa dinainte, din istorie, sau cu evenimente de actualitate, a observat, a privit și a comentat tot ce m-ar fi interesat și mi-ar fi atras și mie atenția.

M-am considerat norocoasă de a fi întâlnit această carte a cărei lectură am resimțit-o ca pe o comunicare dincolo de cuvinte.

Film de drum:

Yasujiro Ozu, Late Spring,1949