Categorie: Țări

Citadela sfărâmată

Alexandria Troas, 2018

Din micul port Geyikli unde am debarcat venind din Bozkaada, am luat-o spre sud unde, în scurt timp, am identificat, de o parte și de alta a șoselei, rămășițele metropolei Alexandria Troas, întemeiată de un general din armata lui Alexandru Macedon.

Sfântul Apostol Pavel a poposit aici de două ori între anii 50-57,

în cea de a doua și a treia misiune de creștinare a populației din Asia Mică și este menționat faptul că s-a îmbarcat chiar din acest port, cel mai notabil din vestul Asiei Mici, spre Macedonia, cu destinație precisă Kavala.

După încheierea celei de-a treia misiuni, a revenit pentru o săptămână ca să predice localnicilor credința crestină și menționează într-una din epistole că aici i s-a deschis, în vis, o ușă.

Un fapt anecdotic legat de participarea la serviciile religioase s-a înregistrat, în premieră, în timpul unei slujbe prelungite oficiată de Sf.Apostol Pavel, când s-a notificat primul caz al unui enoriaș adormit, din nefericire, într-un loc nepotrivit -pe un pervaz mai înalt, de unde a căzut găsindu-și sfârșitul.

Progresul cetății s-a datorat poziției strategice, lângă strâmtoarea Dardanele, și convenienței pentru transportul mărfurilor din Asia spre Macedonia și apoi mai departe, spre Roma.

În timpul romanilor, a câstigat statutul de oraș liber și autonom, cu o populație de o sută de mii de locuitori și o prosperitate crescândă,

cum dovedesc numeroasele statuete din lut ale zeiței Cibele (Afrodita Asiei Mici) și Eros, drept confirmare a principalelor preocupări.

Zilele de glorie ale cetății s-au consemnat în timpul domniei împăratului Hadrian,

când au fost edificate cele mai semețe clădiri,

un apeduct, teatre și băi,

astfel că, în secolul 4, împăratul Constantin a luat în considerare instalarea capitalei aici, datorită infrastructurii.

Ceva mai târziu s-a răzgândit în favoarea cetății Byzantium, viitorul Constantinopol, care, pe măsură ce se dezvoltă, pune în umbră Troas.

În primele secole creștine, a fost menționat în diverse documente până prin anii 700, când nu se mai pomenește nicăieri.

Portul s-a înnisipat, iar în secolele 16-17, blocuri de piatră din edificii iau drumul capitalei ca să fie folosite în construcția moscheilor.

Din istoria medievală, s-au păstrat mărturii ale călătorilor care, apropiindu-se de țărm,

credeau că falnica cetate Troas este chiar Troia și că ruinele aparțin palatului regelui Priam.

Lucrările arheologice au început în 1993 și vor continua mulți ani de aici încolo. Ruinele se întind pe o suprafață amplă și năpădită de vegetație, proporțională cu dimensiunea cetății de odinioară.

Cu polonicul

Bologna, 2019

Multă vreme am crezut că zuppa inglese este chiar o supă de-adevăratelea, introdusă în meniul italienilor din regiunea Emilia Romagna în secolul 19, pe vremea când aristocrația engleză își făcea turul inițiatic obligatoriu în această parte de lume.

Vedeam în meniu denumirea și de fiecare dată îmi închipuiam că îmi aduce într-un bol o zeamă cu ingredientele decretate de establishmentul englezesc.

Până când, la un agriturismo cu meniu fix n-am avut altă alegere și, cu sufletul strâns, a trebuit să accept măcar să gust, cum a zis gazda, consternată că fac mofturi la zuppa inglese. Așa am aflat ce este.

De atunci, multe din traseele mele italiene se configurează abil în jurul acestei specialități.

Însă, odată ajunsă în capitala gastronomică a nordului italian în principal pentru degustarea asa-zisei supe, m-am văzut nevoită să înfrunt o sumedenie de alte pofte culinare.

Vă prezint câteva.

Tortellini, cea mai răspândită specialitate, are o poveste picantă.

Se spune ca un hangiu, uitându-se pe gaura cheii la o clientă nobilă care-și schimba hainele, a găsit în buricul apetisant al doamnei inspirație pentru o nouă formă de a modela aluatul.

Preparatul rezultat cântărește doar două grame și este umplut cu un amestec de parmezan, mortadella, suncă, ou și nucșoară.

Cantitățile sunt acreditate oficial în rețeta depusă la camera de comerț municipală, prin urmare orice preparat similar servit în afara acestei regiuni se consideră imitație.

Parmezanul, un produs pomenit în regiune încă din secolul 14, are o savoare specială pentru că aici se ține la învechit timp de minimum 24 de luni, ca să-și păstreze parfumul, comparativ cu 12 luni în alte regiuni.

Localnicii îl consumă ca ,,mise en bouche”, tăiat în feliuțe fine, cu un strop de oțet de Modena siropos și ulei de măsline.

Mortadella, cel mai popular dintre mezeluri, emblematic pentru prestigiul ținutului bolognez, datează din epoca romană și se obține prin operațiuni complicate, pe bază de carne de porc tocată fin, amestecată cu grăsime și mirodenii, coaptă îndelung la temperatură scăzută.

Varianta pe care o prefer este mortadella cu trufe, pe care o servesc cu ciabatta încălzită în prealabil la cuptor.

Cel mai des întâlnit produs, în toate băcăniile, este jambonul, degustabil chiar la botul calului.

Fiindcă nu mă pricep să le deosebesc, într-atât de subtile sunt diferențele între preparate,

le dau crezare prietenilor italieni care mi-au recomandat culatello, de o calitate reflectată întotdeauna în preț.

Batând străzile cu ochii la toate aceste ispite, gândul îmi zboară la reîntâlnirea cu îmbietoarea zuppa inglese ce urma să se petreacă seara la cină.

Un An Nou delicios !

Recomandare de drum:

https://video.repubblica.it/rubriche/parole-in-corso/stefano-massini-parole-in-corso-buon-appetito/386915/387640

A șaptea pecete

Bologna, 2019

În plin centrul Bolognei, înconjurat de palate renascentiste, complexul Santo Stefano, ferit miraculos de agitația urbană, reunește un ansamblu de șapte edificii religioase, toate clădite pe apropieri istorice cu fapte din Orientul de mijloc.

Ocrotită de Sf.Ștefan, primul martir creștin condamnat la moarte de autoritățile din Ierusalim, edificată de Sf. Petroniu, protectorul orașului și episcop, prima din cele șapte biserici s-a ridicat între 431-450 pe locul unui templu.

În amintirea pelerinajului înfăptuit în Țara Sfântă, episcopul a năzuit să întemeieze aici un Ierusalim bolognez, sub forma unui parcurs religios menit să reproducă locurile patimilor Mântuitorului.

Celelalte șase din jurul ei au fost isprăvite, reînnoite, modificate în secolele următoare. Între 700 și 1388, prima biserică din cele șapte dobândise statutul de cel mai important lăcaș de cult al orașului. În 1388, când vremurile s-au schimbat, mai-marii au decis să confere acest privilegiu catedralei Sf.Petroniu, proaspăt inaugurată în Piazza Maggiore.

Din incintă, voi fi călăuzită mai întâi în biserica Crucifixului, vechea catedrală a Lombarzilor, renovată în secolul 11, apoi trec în biserica Sfântului Mormânt, din secolul 12, de formă poligonală, amplasată exact în perimetrul vechiului templu, care a adăpostit până în anul 2000 rămășițele Sfântului Petroniu. S-au păstrat încă elemente arhitecturale din templul antic dedicat lui Isis, din anul 100, transformat în baptisteriu și instalat în biserica actuală. Urmăresc altoreliefurile în formă de vultur, taur, cal înaripat, prezențe teriomorfe cu semnificații puternice în vechiul Egipt.

Urmează biserica patronată de Sfinții Vitale și Agricola, din secolele 8-11, cea mai mică și intimă. Se intră apoi în curtea lui Pilat și, de acolo, în biserica Sfintei Treimi, în care fuseseră transferate corpurile unor martiri.

Din curtea lui Pilat, pășesc într-un claustru roman cu un mic muzeu.

Spațiul mistic și misterios, cum îl vedem azi, se datorează restaurărilor din perioada 1870-1930.

Tot aici se află o scenă a Nașterii Domnului din secolul 13, cea mai veche din lume după criteriul reprezentărilor cu statuete din lemn sculptat.

Un alt claustru din secolele 12-13, al benedictinilor, prezintă două niveluri de logii,

iar în acest perimetru, în centrul unei ferestre, sub un portic, un cocoș de piatră din secolul 14 primenește gândurile călătorului.

Zis și cocoșul Sfântului Petru, aluzie la renegarea lui Iisus din partea lui Petru, are harul de a mă trezi la realitate. Ies înapoi în piațetă și abia atunci realizez că răspântia la care mă aflu a fost o etapă dintotdeauna a pelerinilor, în drumul lor spre Ierusalim ori spre Compostella.

Lectură de drum:

Italo Calvino, Orașele invizibile

Jogging

Paris, 2021

Bonjour, Madame ! îmi răspunde jandarmul deschizând larg poarta din fier forjat a grădinii Luxemburg. Unul dintre ritualurile mele pariziene este jumătatea de oră de alergare dimineața la răsăritul soarelui, în grădina publică a Senatului francez, parc sulptural, botanic, floral, muzeal, livadă de pomi fructiferi, spațiu de activități sportive, sală de lectură, zi și noapte păzit de jandarmii din garda republicană.

Intru dinspre cafeneaua le Rostand, iar faunul dănțuitor din 1850 îmi dă binețe exuberant.

Încep cu exerciții de încălzire în fața unor tufișuri bogate, apoi o zbughesc să dau ocol parcului în direcția intrării în Senat.

Imediat ce trec de fântâna Mariei de Medicis, ies de pe aleea exterioară, prea aproape de mașini, și o iau pe poteca dintre boscheți.

În fața Senatului, mă delectez cu florile din grădinița lor. Și, ca să profit de toate aranjamentele horticole, mă îndrept spre heleșteul cu fântâna arteziană.

Aici pot îmbrățișa cu privirea palatul

unde regina de origine italiană s-a mutat după ce soțul ei Henri IV a fost asasinat.

După dispariția ei, reședința a trecut de la o generație la alta, iar dintre faimoșii săi locatari să nu-l uităm pe Napoleon Bonaparte.

Ajung la colțul palatului și cotesc la stânga, intrând pe aleea mea fermecată, care mărginește muzeul.

Când e înnorat și când plouă, se aprind luminile, iar frunzișul strălucește.

Trec pe lângă fântâna cu bustul pictorului Eugène Delacroix, ușor de recunoscut după inseparabila sa eșarfă, un mare aventurier care a călătorit cu nesaț în Orient, l-a iubit și l-a pictat.

În preajma fântânii încetinesc, pentru că e un spațiu magic, ca și cum pictorul ar păstra încă vibrațiile orientalismului care l-a bântuit. Conturul aleii mă poartă până lângă muzeu, unde trebuie să fac un ocol incomod pentru că aici au construit recent o clădire complet nelalocul ei blocând pasajul. Mă încadrez din nou pe traseul clasic unde aleargă cei mai mulți, dar după câțiva pași mă adâncesc spre interiorul parcului, unde nu aleargă nimeni, ca să dau ocol rondourilor de flori și statui.

Cea a Libertății e una dintre preferate, iar aici vegetația se schimbă și ajung pe alt continent. Și desenul grădinii s-a modificat, a pierdut din rigoare și a devenit mai prietenos. Printre copacii stufoși, îl zăresc pe Beethoven și mă gândesc Daniel Barenboim.

Puțin mai departe e și Verlaine și mă gândesc la decadență.

Trec pe lângă o clădire aparținând asociației apicultorilor, bănuiesc că Senatul produce și miere.

Un pic mai departe, m-am distrat să-i văd pe Baudelaire

și pe Sainte-Beuve, care au polemizat cu înverșunare, așezați aproape cot la cot.

Mă pomenesc în secțiunea de parc englezesc. Așa de repede ? Îmi dau seama unde mă aflu după scenografia scaunelor și mă gândesc la Ionesco. E vorba despre spectacolul asfințitului, deloc absurd, vizibil doar din acest perimetru. Și mă gândesc la secvența din Miracolo a Milano, când necăjiții își organizau și ei vederea apusului pe un teren viran.

Parizienii din cartier nu ezită să se prezinte din vreme, cu eleganță, ca să-și ocupe un loc bun.

Teii abia se scuturaseră, dar parfumul încă persistă, mai ales după ploaie.

Pe toată suprafața parcului se întindea, înainte de revoluția franceză, domeniul monastic din ordinul Cartusian (Chartreuse). Din livada lor s-a păstrat doar o parcelă pe care Senatul Franței a continuat să planteze sortimente variate de meri, peri, pruni, piersici, zmeură și mure. Cât mă uit la pomișori, îmi trag sufletul fiindcă terenul urcă ușor în pantă.

Imediat după gradină, începe spațiul de tranziție spre zona oficială, așa că o cotesc înapoi în istoria Franței. Aici nimeresc în cercul celor douăzeci de regine, sfinte și femei ilustre reprezentate sculptural între 1843 și 1846, admirate pentru devotamentul și smerenia lor.

Mă îndrept spre ieșire, pe o alee cu vegetația lăsată dinadins în legea ei,

dar nu înainte de a trece să-l revăd pe cavalerul meu preferat, actorul grec care declamă din 1868.

Sau să mai fac o tură ? Voi ați obosit ? îmi place să alerg în locuri unde, privind, uit de oboseală, iar această grădină îmi e pe placul inimii, nu-mi vine să mai plec. Văd mai departe o statuie grațioasă pe care n-am pozat-o.

Acum mă îndrept finalmente spre bambușii de unde îmi refac provizia de energie și gata turul.

A plus !

Muzică de drum:

Restul e tăcere

Vicoforte, 2018

Întotdeauna am socotit că tihna piemonteză se datorează numărului mare de sanctuare la care poți să faci popas uitând, pentru o clipă, graba de a ajunge la destinație. Mă urmați într-unul dintre ele?

Am ales Vicoforte, cu bazilica sa începută în 1594 la comanda prințului Carlo Emanuele I, care năzuia să transforme acest loc de cult în panteon al Casei de Savoia.

Dar numai patru membri ai dinastiei, printre care ducesa Margareta de Savoia, fiica întemeietorului, și-au aflat odihna aici.

Mă strecor până în altar, să văd icoana adusă din pădure după ce, în 1592, un vânător a împușcat-o, neîndemânatic. Din susul coloanei, unde era așezată într-un modest tabernacul improvizat, se spune că au picurat stropi sângerii.

Chiar și azi se poate distinge urma rănii, fapt care o îndreptățește a fi considerată o îndrăgită destinație de pelerinaj.

Peste un milion de credincioși trec anual pragul sanctuarului în semn de venerație pentru icoana făcătoare de minuni.

Basilica se numără printre puținele din lume, de această amploare, săvârșită pe durata a patru secole, din temelie până la turnuri, în trei stiluri arhitecturale distincte.

Complexitatea proiectului a încetinit considerabil edificarea. Baza, construită în secolul 16, este în stilul Renașterii, partea superioară, din cărămidă, realizată un secol mai târziu, aparține stilului clasicist, iar domul în stil baroc, finalizat abia în secolul 18. În cele din urmă, la sfârșit de secol 19, în 1891, sunt adăugate cele patru campanile.

Elementul impresionant al bazilicii este domul eliptic cu diametrul de 37 de metri și cu înalțimea de 84 de metri, al patrulea ca mărime din lume, după San Pietro, Santa Maria del Fiore, mausoleul indian Gol Gumbaz.

Cupola cuprinde o frescă de șase mii de metri pătrați, cea mai vastă realizată până acum, închinată Maicii Domnului.

Amplitudinea din interior se dovedește prielnică retragerii în sine, ca pe o insulă a gândurilor binefăcătoare.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Pajul ducelui de Savoia

Robinsonii 2.0

Tulum, 2019

Pe Riviera Maya, nisipul e fin ca un praf de aur și algele lacome iau în stăpânire țărmul.

Încă din secolul 6, micul port de pescari Tulum este menționat ca posibilă etapă pentru călători.

Mayașii, care se îndeletniceau pe-atunci cu pescuit, comerț maritim și viață religioasă, au trasformat treptat această neînsemnată așezare bântuită, după spusele lor, de vibrații magice, într-un înalt loc de spiritualitate.

Prin 1200, și-a luat avânt într-o perioadă tulbure marcată de lupta pentru influență între triburi, dar îi pierdem urma la 75 de ani după cucerirea spaniolă, printre ultimele cetăți Maya atestate documentar.

Pe o fâșie de șase kilometri de-a lungul Mării Caraibelor, mărginită de jungla tropicală, dezvoltatori de turism americani, englezi, canadieni au defrișat liziera vegetației de pe țărmul mării ca să construiască hoteluri, baruri, restaurante, magazine etno.

Plaja astfel privatizată și îngustată găzduiește în fiecare seară nunți și petreceri felurite.

Dincolo de ele, începe sălbăticia în care eco-paparazzi se pot delecta cu acrobațiile pelicanilor, grația cormoranilor și vioiciunea păsăretului tropical.

Oamenii vin aici să fugă de civilizație, să se reconecteze la vibrațiile naturii, dar ce te faci când la acest capăt de lume debarcă o puzderie de robinsoni ?

Principala ocupație a clientelei este concentrarea de a intersecta energiile universului : telurice, marine, de aer si foc, supervizate de specialiști acreditați pentru fiecare element în parte, după cum am văzut pe cărți de vizită și prospecte lăsate cu duiumul pe te miri unde.

Urmând aceleași principii de revigorare cu ajutorul elementelor naturii ca în Sedona (Arizona), ca să-ți încarci bateriile, obiectivul principal este să-ți trezești constiința de sine.

Înainte să ajung aici, străbătusem deja multe alte spații unde există șanse mari să-ți regăsești sinele ori să intersectezi energiile universului, înflăcărată de teoriile lui Umberto Eco.

Acum douăzeci de ani, lumea poposea pe această plajă în corturi, iar astăzi designul hotelier respectă modelul pe rotunjime al adăposturilor ancestrale care favorizează receptarea vibrațiilor naturii.

Ca să-și fructifice căutările, oaspeții hotelului au posibilitatea sa-și amenajeze câte un mic altar acolo unde fiecare simte energii.

Atmosfera mistică e întreținută în permanență de guru ori șamani, bioenergeticieni, instructori convingători de tehnici binefăcătoare și tot felul de alți adepți ai disciplinelor care se ocupă cu resuscitarea ritualurilor mayașe ancestrale. Multe vedete și celebrități se dau pe mâna lor ca să-și vină în fire.

În majoritatea hotelurilor amenajate sub formă de campinguri cu bungalouri minimaliste, apa curentă se încălzește de la soare și nu există aer condiționat, televizor și internet. În schimb, m-am bucurat să găsesc în cameră o mică etajeră de carți printre care am recunoscut câteva scurt-listate la Man Booker.

Tot ca măsură ecologică strictă pentru a proteja marea și bariera de corali de impuritățile chimicale de pe piele, înainte de a purcede la scaldat, clientul este rugat să facă duș folosind săpun sau gel bio, pentru ca loțiunea de plajă să nu afecteze natura.

Această etapă din turul mexican mi s-a părut o experiență nostimă pentru o zi-două, din care câteva ceasuri am dedicat sitului arheologic, dar nu am simțit vreo energie. Pesemne nu eram pregătită.

Au fost alte locuri în Mexic unde am intersectat vibrații, dar fără să fi știut dinainte că există și se manifestă în vreun fel. Le simți și gata.

Lectură de drum:

Eleanor Catton, The Luminaries

Reconstituirea

San Angelo in Formis, 2019

Cactuși de Barbaria cu fructe rozulii, țepoase, mărginesc șoseaua îngustă, ici-colo câte un măslin răzleț printre smochini sălbatici, rămuroși, întregesc peisajul tipic pentru Magna Graecia.

Am făcut un ocol pe undeva între Capua și Benevento ca să văd un monument semnificativ pentru sudul Italiei, care mă interesa din trei motive :

1.Mitologic, știind că Templul Dianei era cel mai important sanctuar precreștin din regiune, funcțional până în secolul 6.

La fel ca și Artemis din mitologia greacă, zeița vânătorii era și la romani înarmată cu arc și săgeți, încălțată în sandale comode și pusă pe fugă.

Localnicii au rugat-o să intervină în câștigarea unei bătălii și, drept mulțumire pentru victorie, i-au înălțat un templu. Am fost curioasă să intersectez vibrațiile generate de sacralitatea spațiului care, secole în șir, a atras lumea în pelerinaj.

2.Arhitectural, pentru că biserica de azi ocupă exact perimetrul templului, iar unele lespezi de marmură din paviment provin chiar din spațiul sacru.

Prima construcție a actualei basilici a fost atestată în perioada longobardă, când era activă monastic, dedicată arhanghelului Mihail, cult răspândit în regiune de către longobarzi la sfârșitul secolului 6.

Așa cum o vedem acum, a fost edificată în secolul 11 de către un viitor papă.

Materialele de construcție provin parțial din templu, în special coloanele care alcătuiesc porticul cu cinci arcade și piatra din care a fost ridicat turnul.

Întreg fundamentul este integrat în arhitectura sanctuarului antic.

3.Pictural, pentru că frescele au fost pictate de artiști greci din Constantinopol,

care au înfăptuit aici cel mai vast și complet ciclu medieval de artă sacră bizantină din Italia de Sud, păstrat aproape neatins din secolele 11-12,

ilustrate cu episoade din Noul Testament,

printre care un majestuos Christ înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști.

În reprezentarea realistă a scenelor și în desenul figurilor tipic bizantine zăresc profeți și sibile,

pentru că în acea perioadă istorică orice entitate oraculară avea mare căutare. Îmi este familiară culoarea dominantă, acel albastru deschis și luminos precum cerul Orientului.

Se pot descifra încă inscripții în greacă și mă întreb ce mesaje profetice aveau menirea să tălmăcească.

Film de drum:

Renato Castellani, Due soldi di speranza (1952)

Cel mai iubit dintre pământeni

Tesalonic, 2016

Când intru într-un local ori spațiu de cumpărături din Turcia, îl observ mai întâi pe el, elegant, seducător, îmbrăcat cu un dezinvolt rafinament aristocratic, cu privirea care vede dincolo de aparențe scrutând depărtările.

Uneori ocupă un mic ungher amenajat ca un altar, obiect al unei venerații pline de afecțiune.

La Tesalonic, orașul lui natal, pașii m-au purtat spre casa unde a locuit până la 18 ani, proprietate familială din 1878,

imobil impecabil renovat și întreținut, împărțit între odăile muzeului și Consulatul general al Turciei.

Încă de la Istanbul unde am vizitat, cu mulți ani în urmă, palatul Dolmabahçe, îmi dorisem să aflu cum arată locul de unde a plecat eroul carismatic știind că, de foarte aproape, un alt personaj cutezător a pornit să cucerească lumea.

Primul indiciu de istorie emoțională este rodiul plantat de tatăl său în grădina cu vegetație mediteraneană, arbore tradițional, simbolic în Imperiului Otoman.

Cele câteva încăperi sunt amenajate ca în copilăria sa,

iar mobilierul de epocă și vitrinele încărcate cu lucruri personale sunt completate de fotografii din momente importante ale vieții

și de exponate originale aduse de la muzee din Ankara și Istanbul.

Fără alți vizitatori, simt că întreaga vibrație a obiectelor adunate laolaltă se revarsă numai asupra mea.

Întemeietorul Turciei moderne se trage dintr-o familie modestă de funcționari onești și credincioși, a crescut și s-a format în Tesalonicul cosmopolit,

centru conflictual în care naționaliștii greci și bulgari puneau paie pe focul politicii iar musulmanii se zbăteau necăjiți să scape de marginalizarea pe plan economic.

Tensiunile mocneau între comunitățile Imperiului.

Adolescentul retras din fire petrecea multă vreme adâncit în studiu.

Francofon și francofil ca mulți tineri studioși de la începutul anilor 1900, îi citea în original pe Montesquieu, Voltaire, Diderot.

Deși a locuit în multe reședințe aflate pe cele mai frumoase meleaguri turcești, a purtat pretutindeni în suflet casa părintească,

iar toate aceste obiecte prețioase care i-au aparținut s-au reintegrat firesc în decorul care le-a zămislit odată cu aspirațiile sale.

La Palatul Dolmabahçe, unde și-a petrecut ultimele zile înainte de a se stinge prematur la 10 noiembrie 1938,

cele 156  de pendule vor rămâne blocate la ora fatidică, 9.05. Fără el, timpul nu mai avea putere să meargă mai departe.

Lectură de drum:

Andrew Mango, Ataturk

Ocean’s 11

Viana do Castelo, 2020

Am privit întotdeauna cu temerea înstrăinării țărmul portughez al oceanului,

DSCN2650

ca și cum lumea accesibilă și cunoscută mie s-ar termina acolo.

DSCN2681

Însă intima stațiune balneară de la Atlantic,

DSCN2663

cea mai șarmantă și mai reputată de pe Costa Verde,

DSCN2680

mi-a devenit lesne familiară într-un sfârșit de februarie aproape deloc turistic.

DSCN2631

Cuibărită între fluviu și ocean, m-a vrăjit prin delicii marine, amfitrioni atenți, un peisaj urban monumental.

DSCN2627

Vă invit să pornim, am ales 11 obiective care să vă încânte !

DSCN2703

1.Clădiri manueline și renascentiste pe străzi pietonale animate.

DSCN2624

Principala arteră comercială e plină de palate înzorzonate ale căror ferestre sunt adevărate opere de artă,

DSCN2628

cu blazoane medievale desemnând proprietarii, deloc provinciale comparativ cu Porto și placate cu faianță colorată artizanală.

DSCN2670

2.Plină de însuflețire, piața din secolul 16 este un ansamblu urban de stil Renaștere.

DSCN2619

Principalul palat este acum bancă.

DSCN2620

Fântâna arteziană datează de la 1550 și se compune din mai multe bazinașe suprapuse.

DSCN2660

3.Ca aproape toate clădirile de prestigiu din oraș,

DSCN2646

și vechea primărie este ornată de basoreliefuri cu vapoare, deoarece din Viana au plecat pe ocean caravane întregi.

DSCN2622

4.Spitalul Mizericordiei a funcționat într-un edificiu cu influențe venețiene și flamande, cu două etaje de balcoane, cu loggia susținută de atlanți și cariatide.

DSCN2623

5.Muzeul Costumelor a fost pe vremuri un sediu al Băncii Portugaliei.

DSCN2662

Colecția etnografică se desfășoară prin cincisprezece seturi de costume feminine și masculine de sărbătoare, de nuntă, de muncă

DSCN2685

și un atelier de orfevrărie cu bijuteriile specifice acestui oraș, lucrate în filigran în ateliere locale.

DSCN2687

6.Să facem o scurtă pauză la o patiserie ca să gustăm din produsele locale.

DSCN2668

Pesemne că iezuiții, înainte de îmbarcare, își făceau provizii cu aceste specialități.

DSCN2647

7.Muzeul de artă se află într-un vechi palat din secolul 18 care a aparținut unei familii înstărite, dintre multele care s-au îmbogățit datorită comerțului cu Brazilia.

DSCN2666

8.Podul Eiffel din împletitură metalică, pe două nivele, feroviar și rutier, lung de șase sute de metri, peste rio Lima, la ieșirea din oraș.

DSCN2633

M-a surprins să găsesc aici o operă a lui Gustave Eiffel.

DSCN2641

9.Cheiul portuar de unde se pleacă acum doar la pescuit, cu vaporașe modeste.

DSCN2659

10.Hotelul Melo Alvim într-o locuință din secolul 16 construită în mai multe stiluri armonizate.

DSCN2679

11.Restaurantul Tasquinha da Linda din portul pescăresc pe care vi-l recomand la cină, ca să vă scufundați într-un ocean de savori.

Cusută cu ață albă

Paris, 2018

Vreme de douăzeci de ani, lumea modei a clocotit de curiozitate să afle chipul lui Martin Margiela.

Era ultima decadă a mileniului, când se cheltuiau bugete astronomice în publicitate și promovare, iar designerii se dădeau peste cap ca să atragă atenția.

Singurul creator ajuns faimos fără să-și arate vreodată chipul a fost omagiat în 2018, prin două expoziții simultane la Palais Galliera și Arts-Décoratifs, unde au fost prezentate piese care au scandalizat și au revoluționat moda.

Imediat după ce a absolvit Academia de Modă din Anvers în grupul ,,celor șase’’, toți ajunși celebri, a plecat la Paris.

Ca să deschidă atelierul, pornind de la zero, singura posibilitate a fost să recupereze elemente de mobilier aruncate în stradă.

Le-a vopsit în alb sau, dacă erau prea deteriorate, le-a acoperit cu huse albe din bumbac.

În anii 1990-2000, hainele se vindeau după vizibilitatea siglei, emblemă a reușitei financiare, și prea puțin după calitatea materialului sau a execuției.

Sfidând logomania, decide să-și reprezinte cu discreție eticheta sub forma a patru puncte cusute cu ață albă pe spatele hainelor.

Colecția de debut s-a înfăptuit în 1988 prin reciclarea unor articole de îmbrăcăminte aruncate, cumpărate de la mâna a doua prin târguri sau de la Armata Salvării.

Primele sale prezentari au intrat în istoria modei. Podiumul a fost instalat, sfidător, în spații neconvenționale cum ar fi Armata Salvării, o parcare subterană, o stație de metrou dezafectată, un teren viran, sub podul Alexandre III.

Invitațiile erau scrise de mână pe hârtii și cartoane improvizate, cu pixuri și carioce cum se nimerea.

În lipsa unui light design sofisticat, a trebuit să improvizeze. În stația de metrou a rezolvat aranjând pe rampe sute de lumânări de biserică. În lipsa unor manechine profesionale, de asemenea.

La prezentarea organizată în parcarea subterană, au defilat manechine alese dintre banale trecătoare de pe stradă. Nu toate erau rupte din soare așa că, în virtutea anonimatului la care el însuși se supune, fetele defilează cu un ciorap tras pe față ca spărgătorii de bănci.

Tot ca investiție minimă, a lansat ideea de a purta șireturi de pantofi în chip de coliere. Tot atunci, manechinele, în loc să-și facă unghille cu ojă, și-au înmuiat vârful degetelor într-o cutie cu vopsea roz.

Neavând stilist, și-au lăsat părul în dezordine, ca o replică la coafurile exagerate și costisitoare. Până la urmă, ne dăm seama că aparențele contează mai mult sau mai puțin, dar în mod cert înșeală.

La defileul amenajat pe un teren viran, altă revelație sau chiar revoluție. Când au fost aduse hainele, arătau atât de atrăgător în husele de plastic, încât a hotărât ca manechinele să le îmbrace cu huse cu tot.

Colecțiile sale se bucurau de un succes fulminant, dar vizionarul creator refuza înverșunat să stea de vorbă cu ziariștii, ocolea evenimentele publice și se ferea să fie fotografiat.

Câțiva ani mai târziu, când era deja copiat, la prezentarea de sub podul Alexandre III, manechinele purtau coliere și cercei de gheață colorată care se topeau pe hainele albe în timpul defilării și lăsau pete, schimbându-le culoarea.

În cadrul aceleiași colecții, decide să rotească linia hainelor ca să fie purtate invers, pe orizontală, pe baza faptului că multe croiuri sunt în trompe-l’œil. Ca un fel de semn distinctiv, pe fuste a imprimat urma fierului de călcat ca să pară arse. Niciodată nu știm unde se termină înscenarea și unde începe realitatea.

La adăpostul anonimatului care îl protejează și îi dă echilibru, spune el, își pune în practică orice fantezie, așa cum ar fi pulovărul suprarealist din șosete uzate.

Călcâiul se potriveste perfect la cot și la umeri. Într-o siluetă, explică autorul, cele mai importante elemente sunt umerii și încălțămintea, pentru că umerii definesc atitudinea, iar încălțămintea condiționează stilul mișcării, ceea ce captează atenția. La defileele lui, mersul manechinelor e diferit de cel standard, pentru că e mersul natural.

După zece sezoane (cinci ani), toată moda a început să se schimbe și să o ia în direcția lui. Primul stand pe care l-am văzut, la Bon Marché, arăta ca un laborator, cu vânzători prevenitori îmbrăcați în halate albe, antrenați să facă față uluirii mușteriilor și gata să explice toate năzbâtiile expuse.

După toate aceste isprăvi care au generat, în peste douăzeci de ani, dezbateri înflăcărate, a demonstrat că are forța de caracter să nu-și arate chipul, în epoca în care expunerea era o condiție a reușitei.

Inspirația și îndrăzneala vine din tot ce acumulează citind și călătorind tot timpul, declară el într-un interviu. Apoi, dacă ai răgazul să asamblezi totul, rezultatele pot fi surprinzătoare. Între timp, s-a retras din modă în favoarea artelor plastice, iar imaginea lui nu mai e un secret.