Jogging

Paris, 2021

Bonjour, Madame ! îmi răspunde jandarmul deschizând larg poarta din fier forjat a grădinii Luxemburg. Unul dintre ritualurile mele pariziene este jumătatea de oră de alergare dimineața la răsăritul soarelui, în grădina publică a Senatului francez, parc sulptural, botanic, floral, muzeal, livadă de pomi fructiferi, spațiu de activități sportive, sală de lectură, zi și noapte păzit de jandarmii din garda republicană.

Intru dinspre cafeneaua le Rostand, iar faunul dănțuitor din 1850 îmi dă binețe exuberant.

Încep cu exerciții de încălzire în fața unor tufișuri bogate, apoi o zbughesc să dau ocol parcului în direcția intrării în Senat.

Imediat ce trec de fântâna Mariei de Medicis, ies de pe aleea exterioară, prea aproape de mașini, și o iau pe poteca dintre boscheți.

În fața Senatului, mă delectez cu florile din grădinița lor. Și, ca să profit de toate aranjamentele horticole, mă îndrept spre heleșteul cu fântâna arteziană.

Aici pot îmbrățișa cu privirea palatul

unde regina de origine italiană s-a mutat după ce soțul ei Henri IV a fost asasinat.

După dispariția ei, reședința a trecut de la o generație la alta, iar dintre faimoșii săi locatari să nu-l uităm pe Napoleon Bonaparte.

Ajung la colțul palatului și cotesc la stânga, intrând pe aleea mea fermecată, care mărginește muzeul.

Când e înnorat și când plouă, se aprind luminile, iar frunzișul strălucește.

Trec pe lângă fântâna cu bustul pictorului Eugène Delacroix, ușor de recunoscut după inseparabila sa eșarfă, un mare aventurier care a călătorit cu nesaț în Orient, l-a iubit și l-a pictat.

În preajma fântânii încetinesc, pentru că e un spațiu magic, ca și cum pictorul ar păstra încă vibrațiile orientalismului care l-a bântuit. Conturul aleii mă poartă până lângă muzeu, unde trebuie să fac un ocol incomod pentru că aici au construit recent o clădire complet nelalocul ei blocând pasajul. Mă încadrez din nou pe traseul clasic unde aleargă cei mai mulți, dar după câțiva pași mă adâncesc spre interiorul parcului, unde nu aleargă nimeni, ca să dau ocol rondourilor de flori și statui.

Cea a Libertății e una dintre preferate, iar aici vegetația se schimbă și ajung pe alt continent. Și desenul grădinii s-a modificat, a pierdut din rigoare și a devenit mai prietenos. Printre copacii stufoși, îl zăresc pe Beethoven și mă gândesc Daniel Barenboim.

Puțin mai departe e și Verlaine și mă gândesc la decadență.

Trec pe lângă o clădire aparținând asociației apicultorilor, bănuiesc că Senatul produce și miere.

Un pic mai departe, m-am distrat să-i văd pe Baudelaire

și pe Sainte-Beuve, care au polemizat cu înverșunare, așezați aproape cot la cot.

Mă pomenesc în secțiunea de parc englezesc. Așa de repede ? Îmi dau seama unde mă aflu după scenografia scaunelor și mă gândesc la Ionesco. E vorba despre spectacolul asfințitului, deloc absurd, vizibil doar din acest perimetru. Și mă gândesc la secvența din Miracolo a Milano, când necăjiții își organizau și ei vederea apusului pe un teren viran.

Parizienii din cartier nu ezită să se prezinte din vreme, cu eleganță, ca să-și ocupe un loc bun.

Teii abia se scuturaseră, dar parfumul încă persistă, mai ales după ploaie.

Pe toată suprafața parcului se întindea, înainte de revoluția franceză, domeniul monastic din ordinul Cartusian (Chartreuse). Din livada lor s-a păstrat doar o parcelă pe care Senatul Franței a continuat să planteze sortimente variate de meri, peri, pruni, piersici, zmeură și mure. Cât mă uit la pomișori, îmi trag sufletul fiindcă terenul urcă ușor în pantă.

Imediat după gradină, începe spațiul de tranziție spre zona oficială, așa că o cotesc înapoi în istoria Franței. Aici nimeresc în cercul celor douăzeci de regine, sfinte și femei ilustre reprezentate sculptural între 1843 și 1846, admirate pentru devotamentul și smerenia lor.

Mă îndrept spre ieșire, pe o alee cu vegetația lăsată dinadins în legea ei,

dar nu înainte de a trece să-l revăd pe cavalerul meu preferat, actorul grec care declamă din 1868.

Sau să mai fac o tură ? Voi ați obosit ? îmi place să alerg în locuri unde, privind, uit de oboseală, iar această grădină îmi e pe placul inimii, nu-mi vine să mai plec. Văd mai departe o statuie grațioasă pe care n-am pozat-o.

Acum mă îndrept finalmente spre bambușii de unde îmi refac provizia de energie și gata turul.

A plus !

Muzică de drum: