mai 2026 – ore de drum

Vânturile, valurile

Saint-Antonin-Noble-Val, 2021

Trecem podul cu trei arcuri peste râul Aveyron, care duce în orașul medieval cu ulițe întortocheate și pitorești,

cu vechi locuințe istorice de stiluri și epoci diferite unde nu pare să locuiască nimeni în afară de turiști, ca un mic muzeu în aer liber.

Din vechea așezare gallo-romană i-a rămas doar numele care înseamnă țărm nobil.

Aici a tras la mal, într-o buna zi, Antonin, sfântul care a creștinat regiunea occitană.

Rămășițele sale, după ce fusese martirizat într-o localitate de pe un afluent al râului Aveyron,

au fost așezate de îngeri într-o bărcuță și lăsate să plutească pe râu, purtate de valuri și călăuzite ușurel de aripile unor vulturi, și ei în voia vânturilor.

Capela ce-i era dedicată nu se mai păstrează, fiind distrusă de enoriașii protestanți în secolul 16.

Alături de actuala biserică se ridică fosta mănăstire de călugări genovefani, care, spre surprinderea mea, nu sunt fanii Sfintei Genoveva, ci ai Sfântului Augustin, preschimbată la revoluția franceză în primărie.

Numele reflectă poziționarea sediului central al ordinului, instalat în apropierea mănăstirii Sf.Genoveva la Paris, în cartierul universitar. De aici, și preferința lor pentru preocupări intelectuale.

În Evul Mediu, ca punct de trecere a râului și ca traseu comercial, așezarea asigura un nivel de trai onorabil, după cum ne dăm seama din arhitectura locuințelor.

Burgul era frecventat de negustori de pânzeturi, blănuri și piei care s-au și instalat în nobilele palate din secolele 13-14-15, pe unele le vedem încă, frumos renovate.

Din cauza inundațiilor din vremurile trecute, casele s-au construit unele peste altele, așa că, pe aceeași stradă, trecem brusc din secolul 12 direct în secolul 18.

Pe ulița nobilă, remarc cazarma englezilor, admir casa regelui, construită pe arcade, lângă fosta primărie din secolul 12, a cărei fațadă e sprijinită pe trei arcade, cea de a patra susținând turnul.

La etajul unu, iese în evidență delicatețea coloanelor sculptate, reprezentându-i pe Adam și Eva

și pe regele Solomon.

Construită în 1125 pentru un burghez înnobilat, clădirea e unul din cele mai vechi imobile de arhitectură civilă în Franța, întrebuințată în secolul 14 în calitate de rezidență a consulilor straini.

Turnulețul a fost adăugat de arhitectul Viollet-le-Duc care a restaurat-o în secolul 19.

În aceeași piață, locuințele notabili și oameni instariti din sec 12-14.

S-au păstrat, pe strada Pielăriei, vechile case ale celor din branșă, pielari și vopsitori, profesia principală a localnicilor.

Una din străduțe e mărginită de un mic canal săpat în Evul Mediu, azi secat, cu rolul de a asigura scurgerea deșeurilor reziduale și de a alimenta vopsitoriile.

În fața halei cu stâlpi solizi, și acum, ca și odinioară, locul predilect de întâlnire al satului, se adună o mulțime de lume, majoritatea turiști,

atrași de reputația așezării, printre cele mai frumoase din Franța.

Dintre fiii ajunși departe ai urbei, Vicontele de St-Antonin, Ramon Jordan, născut în 1150, se număra printre cei mai talentați trubaduri ai țării și, grație acestei mediatizări timpurii, călătorii n-au lipstit niciodată.

Ce le țin ca sfânt odor

Tbilisi, 2024

Prima dimineață a șederii la Tbilisi am consacrat-o integral Muzeului Național, a cărui principală secțiune o reprezintă galeria ce adăpostește tezaurul precreștin de aur și argint. Am abordat comoara păstrată și apărată aici de trei milenii cu o delectare ce mi-a fost rasplatită.

Spre deosebire de alte colecții de obiecte prețioase ori bijuterii pe care le văzusem pe alte ținuturi, tezaurul georgian deține o încărcătură istorică și spirituală intensă, pe lângă cea estetică.

Vitrinele sunt împărțite în trei secțiuni, Trialeti sau cultura tumulușilor din mileniul 3-2 î.Hr., Colchida cea bogată în aur din secolele 4-3 î.Hr., și Kartli-Iveria, din secolele 3 î.Hr până în secolul 4 AD. Minele de aur și-au început activitatea în mileniul 4 î.Hr. și, încă din mileniul 3 î.Hr., pe platoul Trialeti se produceau mici broșe, diademe, medalioane, vase.

Pe când grecii preferau ornamentele în filigran, iar persanii incrustațiile, georgienii aplică metoda prin granulare, cu mici bulgărași care creează textura metalului. Și ei împodobesc bijuteriile cu pietre semiprețioase, mai cu seamă din cornelianul care se găsește la tot pasul în Georgia.

Un leușor de aur cu o coamă bine meșteșugită, datând din 2600-2300 î.Hr., se numără printre cele mai remarcabile piese din întreaga colecție.

Mai târziu, au fost prelucrate un sceptru regal, o cupă de argint cu o friză de ritualuri religioase și de vânătoare

și un bol de aur din 1800 î.hr. bătut cu nestemate.

Admir o cochilie de scoică inscripționată cu o imagine reprezentând templul soarelui, din timpurile păgâne, în secolele 3-4 î.Hr.,

un penar garnisit cu tot necesarul pentru scris din secolul 4 î.Hr.

pe capacul căruia se înfățișează cele nouă muze, cu inscripție greacă,

chiar de capac având prinsă calimara.

De aur, firește.

Pe urmă s-au scurs o mie de ani fără să se mai lucreze metale prețioase până a apărut cultura Colchidei dezvoltată în vestul georgian. Arheologii au descoperit o diademă din secolul 5 î.Hr. din care cerbul filigranat, cel mai timpuriu exemplu al decupării în aur, reprezintă singura piesă păstrată fără cusur de la aurarii colchidieni.

Tot de la ei ne uimesc delicatele coliere granulate, printre care unul cu treizeci și una de țestoase, simbolul oriental al longevității,

cu ochișorii lucrați prin metoda granulării și a filigranului,

cu încrustații de pietre opace.

Un alt colier înșiruie medalioane decorate cu o svastică, simbol de belșug,

alături de un medalion emailat, cel mai vechi din Georgia.

Admirăm și podoabe mai obișnuite, cercei rotunzi, brățări de aur cu mărgele de cornelian, inele, monezi.

Apoi, în secolul 5 î.Hr., bijuterii din Iveria care includ boluri de argint, catarămi, inele, medalioane, dintre care s-a păstrat un căluț unic în Georgia,

dar și un pectoral încrustat din vremea când Egiptul era integrat ca satrapie la perși.

Din mijlocul secolului 4 î.Hr., meșteșugul colchidian de a prelucra aurul s-a schimbat, cu stiluri inovative de brățări și inele, iar coronițele au înlocuit diademele.

În ce context s-au făurit aceste minunății ne spune îndelungata istorie a Georgiei, care coboară în adâncul timpurilor până la arca lui Noe, care s-a răsturnat pe muntele Ararat, în vechea Armenie, al cărui strănepot a ajuns până la poalele Caucazului și a întemeiat un nou regat.

Rămășițe umane de acum două sute de mii de ani au fost descoperite pe teritoriul Georgiei cu tot setul de unelte indispensabile din paleolitic. În mileniul 3 î.Hr., cultura transcaucaziană timpurie s-a răspândit în Iran și actuala Turcie, ducând cu ea tradiția pacifistă a culturii viței de vie.

În mileniul 2 î.Hr. se înregistrau triburi pe malul Marii Negre, acolo unde, în secolele 14-13 î.Hr., legenda îi consemnează pe Medeea și tatăl ei, regele Aectes. Triburile s-au unificat în secolele 12 și în secolul 9 î.Hr., și au ridicat pretenția achitării unui bir de către asirieni.

Abia în secolul 6 au apărut și grecii, comerțăluind pe țărmurile Mării Negre, cum le stă în fire. Cea mai veche atestare documentară a Georgiei a înfăptuit-o Xenofon, în drumul său dinspre Persia, la sfârșitul secolului 5 î.Hr., spre estul Georgiei.

Statul Kartli/Iveria a fost fondat de unul din generalii lui Alexandru Macedon în secolul 1 î.Hr., iar provincia condusă de Mitridate 4, rege al Pontusului, a fost aliată a Romei până la un moment dat când domnitorul s-a săturat de Roma și a înșfăcat Colchis.

Doar că romanii s-au înfuriat și au recâștigat cetatea, păstrând-o, ca satelit, până în 298, când au cedat-o Persiei.

În 337 AD, Mirian, urmându-și soția, Nana, a fost convertit la creștinism de către Nino, o sclavă din Capadoccia și, astfel, Georgia a devenit al treilea stat creștin din lume, după Armenia și Ethiopia.

Odată cu începerea acestei epoci, un alt soi de tezaur, mai ascuns și misterios, vom avea de contemplat.

Fericirea are chipul tău

Tallinn, Narva, 2024

Estonia se numără printre țările în care m-am simțit cel mai bine, iar unul din motive a fost bunăvoința și amabilitatea oamenilor. Percep întotdeauna, oriunde m-aș afla, cu multă intensitate, tot ce reflectă comportamentul localnicilor, iar aici, în pofida unei rezerve specifică ținuturilor nordice, am deslușit expresia unei seninătăți inspiratoare.

Dintre toate țările ex-sovietice, Estonia a fost cea mai rusificată, fiind sub stăpânire între 1721 și 1991. Scurte perioade, au mai domnit aici și germanii, danezii, suedezii, dar prezența lor a influențat băștinașii în mică masură.

În locuri publice, în jurul meu, auzeam doar rusa, deși deschiderea lor spre vest a constituit un fenomen îndelung pregătit și sprijinit.

În 1965, se restabilea serviciul de ferry între Helsinki și Tallinn și oricine putea efectua traversarea după obținerea permisiunilor necesare.

În primul an, au trecut nouă mii de finlandezi, în 1977 cifra s-a ridicat la nouăzeci și cinci de mii, iar in 2000 a atins două milioane și jumătate. Puținii estonieni care obțineau aprobarea de a călători în vest fie nu se mai întorceau, fie își aduceau valută ca să cumpere bunuri materiale din magazinele pentru străini, la care ei nu mai aveau acces încă 1939.

Vasul care executa traversarea s-a păstrat în bune condiții o lungă perioadă, după ce-l găzduise chiar și pe președintele Gorbaciov care, în 1986, și-a stabilit pe navă cartierul general la summitul de la Reykjavyk,

iar între 2002 și 2010 a servit ca unic mijloc de transport între Kaliningrad și Sankt Petersburg pentru rușii care se repatriau, întrucât cele trei țări baltice nu acordau vize de tranzit cetățenilor ruși. Cum zic francezii, răzbunarea este ,,un plat qui se mange froid’’.

Estonienii n-au ratat ocazia de a-i înțepa ideologic pe ruși în toate situațiile politice vulnerabile începând cu anii 1970. Cei care-i scriau secretarului general al Națiunilor Unite Kurt Waldheim erau arestați,

la fel și cei care au protestat împotriva expulzării din URSS în 1974 a lui Soljenițîn, ori cei care cereau implementarea acordului de la Helsinki privind poluarea industrială de-a lungul coastei baltice.

În 1979, dizidenții au mers și mai departe, solicitând publicarea în întregime a pactului Ribbentrop-Molotov.

Pentru asemenea fapte, pe curajoși îi păștea închisoarea pe cinci-șase ani.

Evenimentul cel mai marcant al perioadei comuniste a fost organizarea Jocurilor Olimpice în 1980 de către URSS unde Tallinnul avea un loc de cinste. Citadinii au avut parte de prima lor expunere internațională din 1940 încoace. Mulți s-au angajat în servicii de turism și asa s-au închegat primele contacte cu străinii.

Pentru trei săptămâni, în cosmopolitul Tallinn se vorbea engleza la tot pasul, se putea suna de oriunde în străinătate și cumpăra ziare occidentale. Ușa spre afară se deschisese și n-a mai putut fi din nou blocată.

Nu întâmplător, în 1983 a fost numit președinte al sovietului suprem local, organ care la noi nu a existat, nefiind ocupați, Arnold Ruttel, un estonian, eveniment notabil deoarece până atunci această funcție fusese ocupată doar de ruși. Optsprezece ani mai târziu și la zece ani după eliberare, tot el avea să fie ales prin vot democratic, în 2001, președintele Estoniei.

În anii nouăzeci, la despărțire, rușii i-au tratat pe estonienii astfel încât să regrete desprinderea de ei, iar europenii s-au purtat în așa fel ca populația să nu regrete separarea de ruși.

S-au luat la întrecere prin măsuri de neînchipuit în blocul fostelor țări comuniste, cum ar fi subvenționarea transporturilor, situație în care biletul de avion pe liniile interne costă astăzi mai puțin decât e la noi trenul la clasa a doua, iar energia furnizată gratuit de ruși, oprită prin decizia politicii europene în ianuarie 2025, era scandalos de risipită. La Narva, pe timp estival cu 28 de grade afară, caloriferele din camera de hotel dogorau ca iarna și nimeni nu-și dădea osteneala să depună un mic efort tehnic pentru a le închide, pentru că oricum nu costau nimic.

La Tallinn, există o intersecție imediat ce ieși din perimetrul centrului istoric, neinteresantă pentru turiști, între Viru Gate și Viru Center,

unde, chiar din prima seară după aterizare, am regăsit, în ciuda banalității acelui spațiu, un sentiment familiar, o energie specială care venea de departe, prin chipurile trecătorilor, din străfundurile amintirilor.

Acolo am revenit de câteva ori, mai ales la asfințit, moment al zilei care, în luna mai, se întinde pe câteva ore, ca să privesc lumea, la fel și pe strazile Narvei. Prin fața mea se perindă ruși sau vorbitori de rusă, fapt care mai întâi mi-a evocat personaje din filme și cărți rusești, cum ar fi doamna ce părea mama lui Sașa Pankratov