Iarna pe insulă

Île d’Oléron, 2019

M-am străduit ca ,,ora albastră’’, care-i răsfață pe fotografi și pictori, să mă prindă, în acea zi de ianuarie, cât mai aproape de ocean.

Ca toate colțurile de natură protejate, île d’Oléron se bucură de reputația unui mic eden, cu peisaj variat și o sută de kilometri de litoral.

Vara, insula este luată cu asalt, însă iarna dobândește solemnitatea unui capăt de lume.

În ianuarie, vremea e călduță, cu 15-16 grade seara și am avut noroc că nu bătea vântul. Am debarcat aici în drum spre Bordeaux, aflat la 180 km mai spre sud, ca să verific dacă savoarea stridiilor este într-adevăr inconfundabilă.

Sudul insulei are un ritm de viață mai alert datorită fermelor de ostreicultură, iar nordul, cu pădurile de pini și farul, îi atrage pe singuratici.

Ca întindere, este a doua insulă franceză după Corsica, astfel că un sejur de o zi s-a dovedit prea scurt.

Seara am petrecut-o în sud, unde se află castelul și micul său port, încercând să descifrez îngemănarea dintre cer, apă și pământ.

Pe vremuri, în mlaștina oceanică se recolta sarea, principala activitate a insulei. Englezii puseseră ochii pe salinele de aici pentru că aveau pește din belșug pe care trebuiau să-l săreze în vederea conservării.

Citadela e la doi pași de port și are doar menire culturală.

Edificată în 1630 de Colbert ca să facă față amenințărilor de expansiune engleză, a stat pavăză arsenalului de la Rochefort, unde se fabricau navele de război ale Regelui-Soare. Mai târziu, Vauban a renovat-o și a consolidat-o păstrând bazele puse cu blocuri de piatră din castelul ducilor d’ Aquitaine.

Vizita meterezelor și a porților presupune o plimbare intens iodată profitând din plin de priveliștea oceanului, a uscatului și a podului de trei kilometri care leagă insula de continent. Spectacolul oceanului retras complet este hipnotizant.

Autentică și sălbatică, mlaștina formată la reflux le permite locuitorilor să adune specialități de fructe de mare berechet.

În portul satului, încă au mai rămas bărcuțe și echipamente ale fermelor de stridii care s-au distanțat treptat de centrul comunei pe măsură ce s-au dezvoltat.

Culoarea așezării are nuanțe apetisante.

Instalați în foste cabane pescărești, aproape douăzeci de artizani au renovat construcțiile vechi din lemn,

le-au zugrăvit în culori vii și au instalat aici ateliere de creație cu prăvăliile lor joase, decorate cu gust, unele cu un singur etaj, în spiritul tradițional.

A doua zi, în deplinătatea solară, am fost la farul din Chassiron, care marchează extremitatea nordică a insulei,

cunoscutul simbol cu elegante dungi alb-negru, construit în 1865.

M-am tot învârtit în jurul lui și m-am delectat cu grădinile amenajate în forma Rozei vânturilor.

Așa am aflat că pescarii de aici au fost întotdeauna norocoși. Nu aveau nevoie să iasa în mare la pescuit pentru că, în apropierea țărmului, se instalaseră 237 de ecluze din piatră. Oceanul, la reflux, le oferea un cadou îndestulător.

Dintre celebritățile care s-au născut pe insulă, cel mai cunoscut îmi este Samuel Courtauld, fondatorul celebrei galerii și institut de artă de la Londra.

Lectură de drum :

Michel Tournier, Vineri sau Limburile Pacificului

Maya mon amour

Mexic, 2019

În toate călătoriile, iau cu mine cărți

ale căror povești se petrec în spațiul străbătut, ca să alunec cu totul în decorul sonor și olfactiv despre care citesc.

Așa ar fi trebuit să se întâmple, în Mexic, cu 2666, dacă n-aș fi pornit în direcția opusă.

În ciuda acestei erori de strategie, întrucât cartea nu avea ce să caute la sud de Ciudad de Mexico, m-am lăsat în voia misterioasei lecturi care s-a dovedit cea mai potrivită cu traseul inițiatic care mă aștepta,

astfel că, la aterizarea în Tuzla Gutierrez,

am plonjat pe nepregătite în străfundurile realismului magic.

Regiunea maya începe acolo unde trupul Mexicului se îngustează brusc, între Golful Mexic și Pacificul de Sud,

și se întinde spre est până la marea Caraibelor, Guatemala și Belize. Subțirimea acelei bretele nu lasă nimic rău să se strecoare spre zona maya.

Am trecut, timp de treisprezece zile, prin centre urbane, provincie, comunități sătești,

am văzut temple, piramide, structuri religioase și ceremoniale, muzee,

stăruind pe rămășițele vechilor așezări din Chiapas, de pe Ruta Puuc și Rio Bec, cu pași mici și destul de șovăitori.

1.Chiapas

Tonina a fost prima cetate unde am învățat cum să înfrunt treptele unei piramide fără să cer ajutorul zeilor.

A urmat Palenque,

unde jungla m-a prevenit, din întuneric, pe terasa unde luam cina, că farmecul ei e neasemuit.

2.Ruta Puuc se întinde pe o distanță de 120 de kilometri

spre Chichen Itza, Ek Balam, Uxmal, Kabah, Labna, Coba. De la o cetate la alta, am ascultat povești despre șamani,

iguane

și planete.

Puuc este numele maya al reliefului ușor delurit care a influențat stilul arhitectural din regiune.

Fațadele edificiilor prezintă o decorațiune dispusă orizontal, cu modele sofisticate de o simetrie perfectă.

Piatra era taiată dinainte, asamblată ca mozaicul, apoi acoperită de un strat fin de stucatură și zugravită în tonalități vioaie. La muzeul din Merida se află tot ce s-a adunat de pe șantierele arheologice.

Aici ploaia a fost dintotdeauna un eveniment rar.

Fiecare cetate dispunea de rezervoare în care locuitorii adunau cu sârguință apa, vegheați de Chaak, zeul ploii,

slăvit sub numeroasele sale chipuri.

3.Rio Bec este un circuit de 270 de kilometri

pe care descopăr situri de o însingurare exaltantă, – Becan, Kohunlich – abia ieșite din anonimat,

ale cărui pustietăți le-am sfidat minunându-mă de aparițiile presupuse ale lui „salvaje”

sau fugărind o biată vulpe printre ruine. Cel mai bine se parcurge stabilind punctul de plecare la Chetumal, apoi traversând mici sate maya tradiționale.

În această zonă s-au dezvoltat peste treizeci de cetăți în perioada anilor 500-900,

cu o estetică arhitecturală caracterizată de construcții cu o siluetă înălțată și cu ornamente de măști zoomorfe.

Doar puțini turiști își asumă un ocol considerabil spre aceste zone arheologice izolate.

4.Riviera maya cu rezervația naturală Sian Ka’an,

Tulum și Cancun, unde marginile timpului se topesc treptat, înghițite de junglă,

iar Venus e cea mai strălucitoare stea.

Rătăcirile fetei nesăbuite

Gran Paradiso, 2017

Muntele ascunde taine greu de pătruns, care presupun o inițiere prealabilă.

Gran Paradiso se bucură de o reputație de masiv accesibil pentru începători (obișnuiți cu sportul), dar înseamnă, totuși, mai mult decât o drumeție banală.

Acces

Ca sa ajung la traseul de alpinism din parcul natural Gran Paradiso, pornind din Aosta, am schimbat două autobuze comode, unul normal și apoi, pe creste, altul mult mai mic care se putea cocoța pe serpentinele înguste, croite prin creierul munților.

Drumul cu autobuzele a fost, în sine, o frumoasă excursie, ideală pentru o zi de ieșire din oraș. M-aș fi mulțumit chiar numai cu atât.

Și la dus și la întors, am rugat șoferii să-mi indice stația dorită. Toată lumea e perfect bilingvă (franco-italiană), cu o lejeră preferință pentru o elegantissimă franceză.

Înălțime

Deși este un masiv respectabil de 4.061 metri, alpiniștii experimentați spun că, dintre toate piscurile de 4.000 metri, Gran Paradiso ar fi cel mai ușor de atins.

M-am încumetat să ajung doar până la 3.000 de metri. Cel mai greu segment mi s-a părut coborârea de la 3.000 la 2.000 de metri pe care am efectuat-o legată cu frânghie de un alpinist.

Refugiu

Ne-am rezervat cazarea cu multe luni înainte la cele două refugii unde am poposit în timpul drumeției.

Primul s-a aflat la jumătatea traseului, iar al doilea la capătul drumului practicabil, într-o fundătură, de unde fie începi un alt traseu, fie revii în lume.

Fiecare cabană e diferită, unele au câte o bibliotecă variată sau o selecție de vinuri excelentă, dar nu au apă caldă.

Toaleta e afară, la capătul prispei. Altele au apă caldă în schimbul unor jetoane pe care le cumperi la recepție.

Cina se servește la oră fixă, la mese organizate pe camere sau în comun, iar meniul este întotdeauna unic, cu mâncare gătită tradițional.

Unele refugii sunt mai exclusiviste, acceptă un număr restrâns de oaspeți, altele îi înghesuie ca să profite din plin de sezonul estival.

Fiind un grup de șase persoane, am rezervat peste tot cușete de șase paturi, câte trei pe fiecare parte, suprapuse.

Contemplare

Pe multe porțiuni cu pantă ușoară sau pe platouri, mă lăsam furată de peisajele solemne, ireale, ca în Caspar David Friedrich.

Alternativ, apare câte un segment în care nu-ți mai arde nici de făcut poze și nici de consemnat impresii, pur și simplu te întrebi dacă o să scapi teafăr dintre stânci.

Chiar dacă urcușul pare simplu, coborârea poate implica dificultăți neașteptate.

La peste 2.800 de metri, orice urmă de vegetație dispare și ai în fața ochilor doar un peisaj mineral, apocaliptic. Doar piatră și cer. Am ajuns la un ghețar chiar înainte de a atinge piscul La Grande Rousse, de 3000 de metri.

Pe traseu, ne-am oprit de preferință la cascade și ochiuri de apă, narcisistic de cristaline.

Întinse pășuni florale, ca niște parcele cultivate de zei, mărgineau potecile.

În acest masiv, în preajma zonelor locuite de fermieri, sunt produse, în serie limitată, vinuri pe bază de soiuri rare, care datează din antichitate. Se spune că aici s-ar fi cultivat cele mai înalte podgorii din lume.

Întâlniri

Alți excursioniști, chiar și atleți în antrenament care ne-au depășit cu viteza luminii, am văzut cam unul-doi la câteva ore. Vietățile întâlnite, – rar de tot – se rezumă la bivoli, vulturi și marmote.

Trecut

Întreaga zonă e un parc natural creat în 1922 în Valea Aosta, aproape de frontiera franceză.

În perimetrul acestui parc, într-unul din catunele care găzduiesc pensiuni izolate, și-a petrecut mai multe vacanțe suveranul pontif Ioan Paul II.

Mult timp, rezervația a fost doar terenul de vânătoare al regelui Vittore Emanuele II. Datorită preocupării sale, parcul este acum brăzdat de o rețea bogată de poteci și drumeaguri construite în acea vreme. Ca itinerar alpinistic, prima dată a fost parcurs în 1860 de câțiva turiști englezi. Tot prin acest masiv, trecea și vechiul traseu roman care făcea legătura cu Gallia.

Lectură de drum:

Michel Butor, La mémoire des sentiers