The Friends of Mr Cairo

Cairo, 2018

Mașini, claxoane, scrâșnet de frâne, voci. Peisajul sonor din metropola egipteană e amețitor, dar toate astea încetează imediat ce intri în cartierul creștin. Se așterne dintr-o dată o liniște ireală.

După câteva controale riguroase ale armatei, pătrund în sectorul cel mai bine păzit din Cairo, edificat parțial pe vechile fundații romane.

Aici ne intersectăm cu traseul parcurs de Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt.

După plecarea magilor, un înger i s-a arătat în vis lui Iosif, sfătuindu-l să-și ia familia și să fugă în Egipt, pentru a salva pruncul.

Albrecht Durer a reprezentat cu dramatism episodul într-o gravură pe care am văzut-o la Palazzo Sturm, Bassano del Grappa. M-au fascinat resemnarea, temeritatea și speranțele din gesturile lor măsurate.

Porniseră precipitat la drum, îngrijorați unul pentru celălalt și amândoi pentru prunc, indiferenți la frumusețea peisajului. Au rămas în Egipt până la moartea lui Irod, răstimp în care Iosif ar fi lucrat la vechea fortăreață romană.

Fără un ghid destoinic, ar fi greu să mă descurc prin cotloanele micului labirint unde se află biserica Abu Serga (Sf. Serghie), care trece cu ușurință neobservată.

După ce cobor câteva trepte, ajung într-unul dintre cele mai frumoase monumente paleocreștine din Orientul Mijlociu.

În istoria coptă, locașul a avut un rol esențial, pentru că aici au fost aleși patriarhii acestui cult între secolele 7 și 11.

Închinată sfinților Serghie și Vach, ofițeri în armata romană creștinați în secret, prăznuiți în 7 octombrie, a rămas cea mai veche dintre bisericile creștine din Cairo.

Se presupune că ar fi fost ridicată în secolul 4 chiar pe locul unde s-a odihnit Sfânta Familie.

Parcurg fiecare dintre cele trei naosuri separate de două șiruri de coloane, structură pe care o voi regăsi după câteva clipe și în sanctuarul din dedesubturi.

Din naos, prin stânga, se coboară pe o scăriță de lemn în partea cea mai veche și mai secretă, acolo unde s-a aflat refugiul Sfintei Familii.

Au rămas vizibile, pe alocuri, fundațiile orașului și rămășitele cuceririi arabe.

Acest sanctuar subternan servea deja ca locaș de cult, cel mai vechi din Egipt, înainte de întemeierea bisericii de deasupra, reconstruită în secolul 10 și restaurată de nenumărate ori.

Au mai rămas câteva icoane din secolul 12, însă altarul original îl voi vedea expus la muzeul copt. Sfântul Marcu, venit în Egipt în secolul 1, atestă că localnicii recunoscuseră deja, la acea dată, sacralitatea criptei.

Înăuntru, în liniștea netulburată, raționalitatea se destramă.

Pe suprafața pietrei, se disting urmele unor pași.

În fața lor, mă învăluie un sentiment unic, o liniște și o neliniște. Vreau să știu ceva ce nu poate fi aflat.

Hărți către stele

San Stefano al Mare, 2018

În Liguria, iarna e însorită și senină. Aerul e lejer, apusul e prelung și întunericul e luminos.

20181222_173709

Un mic port la Mediterana abia așteaptă să ofere ospitalitate. În toată Italia, lumea e cam ca pe la noi, e ușor să te adaptezi, să devii familiar, să fii curios. Liguria îmi place pentru că e ultima etapă înainte de altceva mult mai diferit, pentru că dincolo de ea e Franța, unde occidentul are alt înțeles.

20181222_173402

Acest ultim segment de o sută de kilometri din Italia este printre cele mai cosmopolite ținuturi pe care le-am străbătut. Îmi place să aud vorbindu-se în cât mai multe limbi în jurul meu și, în același timp, să observ cum tradițiile locului sunt venerate.

20181222_184928

Amestecul de internațional și local în zone rurale sporește vioiciunea comerțului. În zilele de târg din micile localități ligure din apropierea graniței, Dolceacqua sau Bordighera, șiruri nesfârșite de automobile din Franța se scurg lent pe ieșirile din autostradă, ca într-o procesiune, spre piețele țărănești italiene. 

20181222_184820

Produsele gastronomice ligure sunt intruvabile în altă parte, începând cu peștele proaspăt pescuit care, la o distanță de numai câtiva kilometri de Franța, se prezintă cu specii total diferite.

20181222_175835

Voi scrie cândva despre o zi de joi la Bordighera. Sau despre ultima duminică din lună la Dolceacqua. Nu știu de ce tot amân să scriu despre lucruri cu adevărat esențiale.

20181222_201754

Deocamdată, mă aflu în San Stefano și mă bucur, în fapt de seară, de o cină cu pește crud,

20181222_205236

salată de carciofi cruzi (trufandale în decembrie), acompaniate de înviorătorul frizzante.

20181222_173737

Dacă e decembrie, e Riviera italiană !

 

Like me tender

Troia, 2018

Mă întreb cum ar fi arătat Troia azi dacă Paris ar fi făcut o altă alegere.

Povestea începe când cele trei zeițe care tânjeau să fie plăcute, admirate, iubite, au fost supuse judecății prințului troian, desemnat de Zeus să o aleagă pe cea mai frumoasă dintre ele.

Hera l-a ademenit cu putere politică, Atena l-a asigurat de invulnerabilitate militară, iar Afrodita i-a făgăduit iubirea celei mai frumoase pământence, din nefericire căsătorită.

Paris și-a asumat cu devotament rolul, după cum atestă o delicată sculptură în fildeș de pe fațeta unui sipet din Evul Mediu (Beaux-Arts d’Angers), care-l arată pe norocosul prinț troian examinându-le pe cele trei frumuseți mai întâi îmbrăcate,

apoi, ca să nu aibă vreun dubiu, dezbrăcate. Nici pentru Atena, nici pentru Hera n-a fost o probă simplă.

Paris, cu încuviințarea Afroditei, a răpit-o, așadar, pe Elena de lângă soțul ei Menelau, de la Micene, și a adus-o la Troia,

fapt care a declanșat războiul dintre greci și troieni, aflați pe cele două țărmuri opuse ale Egeei.

Cetatea de azi a Troiei pare pierdută în vasta întindere cu vegetație austeră care-ți lasă gândurile să zboare.

Am citit pe undeva că Troia era faimoasă pentru peisajul său paradisiac.

Schlimann a început săpăturile în 1871, dar șantierul este încă dinamic.

Arhitectura sitului troian, compus din nouă straturi diferite ridicate, în timp, pe o înalțime de douăzeci de metri, a suferit modificări multiple și frecvente, zguduită de cutremure și războaie.

La nivelul 1, datat în jur de 3000 î.Hr., Troia era un modest cătun de pescari,

iar la nivelul 9, în anul 400 d.Hr., se transformase deja (încă de pe vremea lui Iuliu Cezar) în cetate romană. Fiecare nivel are istorii zbuciumate. Cifra 9 se repetă și în cronologie, pentru că cercetătorii au confirmat că asediul troian a ținut nouă ani.

Din punct de vedere estetic, situl oferă doar temelia pe care să-ți construiești propria Troie.

Fortificații, metereze, palate și o mulțime de temple, pentru că oamenii erau la cheremul zeilor. Dar și aici există nenumărate versiuni, pentru că altarele templelor au fost strămutate odată cu schimbarea divinităților cărora le erau închinate.

Singurele nume confirmate de arheologi în urma analizei vestigiilor au fost ale zeițelor Demetra și Cibele, inconturnabile în asigurarea rodniciei. Cu privire la templul Atenei, încă se fac speculații.

Dintre monumente, doar odeonul a dăinuit, datorită unei ample renovări inițiate de Împăratul Hadrian, a cărui prezență a fost notificată cu fast în 124.

Împăratul îndrăgostit de elenistică pornise, cu smerenie, ca oricare dintre noi, în căutarea miturilor care-i hrăniseră spiritul.

Din calul troian înalt de cincisprezece metri, de la geamlâc, am privit teatrul operațiunilor și m-am simțit, pentru o clipă, un fel de Ulisă.

Lectură de drum:

https://turkisharchaeonews.net/

Privește înapoi cu mânie

Din când în când, extrag din străfundurile unui vechi fișier un tablou de Fonvizin dintr-o expoziție (Kazimir Malevici, GAMEC, Bergamo, 2015) adusă de la St.Petersburg.

În tablou, vedem un Christ care se ascunde și pândește de după colțul unei străzi sau clădiri, cu o căutătură bănuitoare și prudentă. La ce se uită cu atâta fereală ? Mai văd și două femei care par urmărite, pe al căror chip nu se citește inocența, deloc urâte, dimpotrivă. Poartă în brațe doi prunci care par să se-agite. Christ aproape că se topește în peisaj, privind așa nehotărât și temător din umbră, nici că ar interveni, nici că s-ar preface că le ignoră.

Eriniile sunt creaturi care n-ar trebui tulburate. Ele trezesc spaime, remușcări, pedepse. Mânia lor, întotdeauna justificată, este greu de potolit. Numele lor înseamnă, în anticul limbaj grecesc al mitologiei, întruchipări obscure, ieșite din abisurile întunericului. Sunt făpturi ale nopții, reprezentate ca niște femei cu părul vâlvoi, nu neaparat respingătoare, îmbracate în rochii sau fuste lungi, cu botine de vânătoare comode, ca ale zeiței Artemis. După ce-și satisfac setea de răzbunare, ele se preschimbă în eumenide, termen grecesc tradus prin ,,binevoitoare”.

Am citit Binevoitoarele, editura RAO, 2008 (Les Bienveillantes, Prix Goncourt 2006, Grand Prix du roman de l’Académie Française)

visând să străbat stepele și podișurile din Rusia și Asia centrală pe urmele lui Max Aue.

Traseul lui a durat câțiva ani și a văzut monumente,

peisaje,

chipuri,

trecerea anotimpurilor.

E o carte despre care s-a comentat mult, frumos și pasional.

Jonathan Littell, un tânar scriitor newyorkez care a petrecut câțiva ani de școală în Franța,

s-a ambiționat să-și scrie romanul de debut direct în limba franceză.

Contradicții, nepotriviri, aventuri, inconfort, cruzime, iubire,

întâlniri, amiciție,

familie.

Într-o recenzie din NY Times, imediat după ce a câștigat premiile, autorul a fost desemnat drept (ironia sorții) ,,ambasadorul perversiunii franceze”.

Spunea într-un interviu că el, pe bună dreptate, s-a amuzat copios de acest calificativ, dar nu și bietul editor.

În perioada lungă cât am citit-o,

mă gândeam la Max ori de câte ori mă împotmoleam în diferite situații.

Pentru că, veți vedea, el n-avea alternativă. Am scormonit îndelung și prin interviurile autorului ca să-i aflu lecturile, să văd cum a cunoscut Furiile. A meritat.

Film de drum:

Andrei Konchalovsky, Rai (2016)