Privește înapoi cu mânie

Din când în când, extrag din străfundurile unui vechi fișier un tablou de Fonvizin dintr-o expoziție (Kazimir Malevici, GAMEC, Bergamo, 2015) adusă de la St.Petersburg.

În tablou, vedem un Christ care se ascunde și pândește de după colțul unei străzi sau clădiri, cu o căutătură bănuitoare și prudentă. La ce se uită cu atâta fereală ? Mai văd și două femei care par urmărite, pe al căror chip nu se citește inocența, deloc urâte, dimpotrivă. Poartă în brațe doi prunci care par să se-agite. Christ aproape că se topește în peisaj, privind așa nehotărât și temător din umbră, nici că ar interveni, nici că s-ar preface că le ignoră.

Eriniile sunt creaturi care n-ar trebui tulburate. Ele trezesc spaime, remușcări, pedepse. Mânia lor, întotdeauna justificată, este greu de potolit. Numele lor înseamnă, în anticul limbaj grecesc al mitologiei, întruchipări obscure, ieșite din abisurile întunericului. Sunt făpturi ale nopții, reprezentate ca niște femei cu părul vâlvoi, nu neaparat respingătoare, îmbracate în rochii sau fuste lungi, cu botine de vânătoare comode, ca ale zeiței Artemis. După ce-și satisfac setea de răzbunare, ele se preschimbă în eumenide, termen grecesc tradus prin ,,binevoitoare”.

Am citit Binevoitoarele, editura RAO, 2008 (Les Bienveillantes, Prix Goncourt 2006, Grand Prix du roman de l’Académie Française)

visând să străbat stepele și podișurile din Rusia și Asia centrală pe urmele lui Max Aue.

Traseul lui a durat câțiva ani și a văzut monumente,

peisaje,

chipuri,

trecerea anotimpurilor.

E o carte despre care s-a comentat mult, frumos și pasional.

Jonathan Littell, un tânar scriitor newyorkez care a petrecut câțiva ani de școală în Franța,

s-a ambiționat să-și scrie romanul de debut direct în limba franceză.

Contradicții, nepotriviri, aventuri, inconfort, cruzime, iubire,

întâlniri, amiciție,

familie.

Într-o recenzie din NY Times, imediat după ce a câștigat premiile, autorul a fost desemnat drept (ironia sorții) ,,ambasadorul perversiunii franceze”.

Spunea într-un interviu că el, pe bună dreptate, s-a amuzat copios de acest calificativ, dar nu și bietul editor.

În perioada lungă cât am citit-o,

mă gândeam la Max ori de câte ori mă împotmoleam în diferite situații.

Pentru că, veți vedea, el n-avea alternativă. Am scormonit îndelung și prin interviurile autorului ca să-i aflu lecturile, să văd cum a cunoscut Furiile. A meritat.

Film de drum:

Andrei Konchalovsky, Rai (2016)