Război și pace

Micene, 2015

Am fost prevenită că acel cuib de vulturi, răscolit de vânturi și bântuit de șerpi, va însemna o confruntare cu demoni și tenebre.

Pe culmi aride, stâncoase, pustii, dramatice, zeii nu-l întâmpină pe călător cu brațele deschise.

Cetatea fondată de Perseu a atins apogeul în mileniul 2 î.Hr., iar între secolele 16-12 î.Hr. devenise cel mai puternic stat din spațiul mediteranean, omologul Cretei și al Egiptului.

De la Homer, Eschil, Sofocle, Euripide, ale căror scrieri au conturat începutul politicii si al psihanalizei, aflăm cum oracolul a decis ca dinastia Atrizilor să preia puterea după moartea regelui fără urmași.

Ura și răzbunările se perpetuează de la o generație la alta. Adulter, incest, crime au dezvoltat o amploare cosmică în scrierile grecești.

Secrete bulversante, apăsătoare pândesc să-mi devoreze gândurile. Doar arșița se revarsă necruțătoare peste fantomele sufletelor covârșite de ură.

Întotdeauna m-am așteptat ca în locuri asemenea acestui faimos sit UNESCO, să detectez indicii inconfundabile, unice, care nu mai există în altă parte, dincolo de istoria rostită în fraze convenționale.

O acropole nu foarte întinsă, cocoțată pe coama unui deal cu povârniș abrupt, promite să-mi contureze răspunsuri.

Deși are o altitudine de abia opt sute de metri, relieful pare mult mai înalt. Aici, pe înălțimi, s-au așezat primii invadatori greci ai Eladei și au domnit într-o atmosferă de violență și grandoare care a dat un avânt decisiv epopeei și tragediei.

Deja de pe vremea lui Pausanias (secolul 2), din Micene rămăseseră doar ruine acoperite de buruieni.

În secolul 19, doi ani mai târziu după descoperirea Troiei, ambițiosul Schlimann a început săpături la Micene, năzuind să descopere mormântul lui Agamemnon, al Cassandrei și al anturajului lor, masacrați de zbirii lui Egist în cursul unui banchet.

Grație unei fraze din Pausanias care spune că rămășițele lui Agamemnon au rămas îngropate în interior, Schliemann a trecut de poarta Leilor și a găsit primul cerc al mormintelor regale, unde zăceau nouăsprezece corpuri.

Bărbații purtau măști de aur pe față și platoșe de aur pe piept, iar femeile diademe, coliere și inele, totul din aur. Săpăturile au mai scos la iveală podoabe, vase și mobilier prețios.

Poarta Leilor a supraviețuit, și nu întâmplător, pentru că e punctul semnificativ pentru întâlnirea și recunoașterea celor doi frați, Electra și Oreste. Multe momente din tragedia greacă au în centru dialogul acestora, petrecut aici.

Urcușul cetății Micene e o încercare inițiatică în care mi se cere să sfidez canicula împovărătoare.

De sus, din vârf, înghit cu privire lacomă lumina ardentă a Eladei.

Marea e la doar cincisprezece kilometri. Îl străbat în toate direcțiile, mă opresc, privesc acel spațiu care îmi înfruntă curiozitatea cu indiferență.

Îmi spune că tot ce vreau să știu pot afla din cărți.

La vest de graniță, la sud de soare

Filippi, 2016, 2017

Granițele, atât interioare cât și exterioare, le trasez după bunul plac.

Fără nicio aproximație, antica cetate filippică se află, în geografia mea personală, pe frontiera dintre Tracia și restul lumii.

Vechea șosea care leagă Drama de Kavala traversează aria arheologică, îndeajuns de întinsă ca să te pierzi în gânduri.

Filip II al Macedoniei, tatăl marelui Alexandru, i-a dat numele său în 356 î.Hr.

În 42 î.Hr., cetatea devine teatrul unei bătălii între legiunile romane, în urma căreia devine colonie romană,

cel mai înalt rang pe care-l putea atinge un oraș din afara imperiului, privilegiindu-și cetățenii cu același statut ca al romanilor din Italia, așa cum a fost și Avignon, în Franța.

Cetatea va prospera în scurt timp, datorită amplasamentului pe Egnatia Odos și a îmbelșugatei câmpii trace cultivată cu tutun, bumbac, grâu.

În anul 49, Sf.Apostol Pavel a descins aici venind dinspre Kavala, abia debarcat din Asia Mică,

a întreprins aici prima sa predică și a botezat primii creștini europeni.

Ca urmare a unui denunț, a fost aruncat într-o temniță încă vizibilă,

în josul unei basilici, la nivelul străzii, fostă cisternă după tipicul celor construite de romani.

A scăpat ca să revină după șase ani, constatând cu satisfacție progresul creștinismului în zonă.

Azi putem vedea, clasate în patrimoniul UNESCO, vestigiile orașului roman marcate de zorii creștinismului.

Din vechea cetate macedoneană a rezistat doar teatrul și zidul împrejmuitor. Urbanizarea romană a modificat planul original și a impus schema ortogonală tipică orașelor din colonii.

Treptat, pe masură ce creștinismul prinde contur, centrul monumental al coloniei cu forum, temple, piață, palestre

a fost acoperit în secolele 6-7 de biserici creștine protobizantine, construite în plan octogonal ca San Vitale din Ravenna.

Se mai pot vedea încă urmele vestigiilor construite pe locul bisericii primitive a Sf.Apostol Pavel, ca și rămășițele unui baptisteriu și ale unui palat episcopal. Se ghicește ușor amplasamentul Forumului sub forma unui spațiu dreptunghiular cu trepte și portice.

Tot de-a lungul viei Egnatia mai intuiesc dispunerea unor fântâni, dar lăsăm închipuirea să reconstruiască tribune și monumente. Mai departe de drum, se aglomerau temple și clădiri administrative.

Identific în iarbă o masă ciudată de marmură cu scobituri de cavități de dimensiuni diferite care serveau drept măsurători în loc de cântar.

În apropierea unui alt templu, încă dăinuie coloanele și porticul bibliotecii publice.

În piață se înșiruie buticuri și spații comerciale segmentate de coloane.

În preajmă, terenul a fost, pare-se, nivelat în vederea edificării unei basilici respectabile, din care au fost ridicați doar stâlpii de susținere, pentru că nu s-a găsit soluția tehnică de a construi o cupolă de asemenea amploare.

Prin iarbă, zac sporadice rămășite sub forma unor capitele bizantine împodobite cu lucrături iscusite. În zona mai înaltă a sitului se află un templu elenistic. Grecii n-au renunțat așa ușor la zeii lor.

Mai sus, unde începe urcușul pe colina acropolei, se ajunge la teatrul vechi din secolul 4 î.Hr., reamenajat de romani în secolul 2 d.Hr.

Au mai rămas basoreliefuri pe stâlpii de la intrare, unul arătându-l pe zeul Marte și o Victorie, divinitate a jocurilor de circ,

indicând luptele gladiatorilor care aveau loc aici.

Pe terasa din fața muzeului, mă bucur de priveliștea câmpiei și a munților conturați în zare. Și mai sus, pe culme, aflu că timpul e doar metaforă.