La vest de graniță, la sud de soare

Filippi, 2016, 2017

Granițele, atât interioare cât și exterioare, le trasez după bunul plac.

Fără nicio aproximație, antica cetate filippică se află, în geografia mea personală, pe frontiera dintre Tracia și restul lumii.

Vechea șosea care leagă Drama de Kavala traversează aria arheologică, îndeajuns de întinsă ca să te pierzi în gânduri.

Filip II al Macedoniei, tatăl marelui Alexandru, i-a dat numele său în 356 î.Hr.

În 42 î.Hr., cetatea devine teatrul unei bătălii între legiunile romane, în urma căreia devine colonie romană,

cel mai înalt rang pe care-l putea atinge un oraș din afara imperiului, privilegiindu-și cetățenii cu același statut ca al romanilor din Italia, așa cum a fost și Avignon, în Franța.

Cetatea va prospera în scurt timp, datorită amplasamentului pe Egnatia Odos și a îmbelșugatei câmpii trace cultivată cu tutun, bumbac, grâu.

În anul 49, Sf.Apostol Pavel a descins aici venind dinspre Kavala, abia debarcat din Asia Mică,

a întreprins aici prima sa predică și a botezat primii creștini europeni.

Ca urmare a unui denunț, a fost aruncat într-o temniță încă vizibilă,

în josul unei basilici, la nivelul străzii, fostă cisternă după tipicul celor construite de romani.

A scăpat ca să revină după șase ani, constatând cu satisfacție progresul creștinismului în zonă.

Azi putem vedea, clasate în patrimoniul UNESCO, vestigiile orașului roman marcate de zorii creștinismului.

Din vechea cetate macedoneană a rezistat doar teatrul și zidul împrejmuitor. Urbanizarea romană a modificat planul original și a impus schema ortogonală tipică orașelor din colonii.

Treptat, pe masură ce creștinismul prinde contur, centrul monumental al coloniei cu forum, temple, piață, palestre

a fost acoperit în secolele 6-7 de biserici creștine protobizantine, construite în plan octogonal ca San Vitale din Ravenna.

Se mai pot vedea încă urmele vestigiilor construite pe locul bisericii primitive a Sf.Apostol Pavel, ca și rămășițele unui baptisteriu și ale unui palat episcopal. Se ghicește ușor amplasamentul Forumului sub forma unui spațiu dreptunghiular cu trepte și portice.

Tot de-a lungul viei Egnatia mai intuiesc dispunerea unor fântâni, dar lăsăm închipuirea să reconstruiască tribune și monumente. Mai departe de drum, se aglomerau temple și clădiri administrative.

Identific în iarbă o masă ciudată de marmură cu scobituri de cavități de dimensiuni diferite care serveau drept măsurători în loc de cântar.

În apropierea unui alt templu, încă dăinuie coloanele și porticul bibliotecii publice.

În piață se înșiruie buticuri și spații comerciale segmentate de coloane.

În preajmă, terenul a fost, pare-se, nivelat în vederea edificării unei basilici respectabile, din care au fost ridicați doar stâlpii de susținere, pentru că nu s-a găsit soluția tehnică de a construi o cupolă de asemenea amploare.

Prin iarbă, zac sporadice rămășite sub forma unor capitele bizantine împodobite cu lucrături iscusite. În zona mai înaltă a sitului se află un templu elenistic. Grecii n-au renunțat așa ușor la zeii lor.

Mai sus, unde începe urcușul pe colina acropolei, se ajunge la teatrul vechi din secolul 4 î.Hr., reamenajat de romani în secolul 2 d.Hr.

Au mai rămas basoreliefuri pe stâlpii de la intrare, unul arătându-l pe zeul Marte și o Victorie, divinitate a jocurilor de circ,

indicând luptele gladiatorilor care aveau loc aici.

Pe terasa din fața muzeului, mă bucur de priveliștea câmpiei și a munților conturați în zare. Și mai sus, pe culme, aflu că timpul e doar metaforă.