Etichetă: Patrimoniul mondial UNESCO

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

Osânda

Trogir, 2022

La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.

Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.

Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.

Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.

Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,

ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.

Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?

Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.

Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,

tăiatul porcului,

prepararea de mezeluri,

scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.

Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.

În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea  sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.

In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,

crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.

Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.

Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.

Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.

Cu bună știință

Salamanca, 2022

Am pășit într-o instituție cu program de vizite turistice foarte restrâns, în Universitatea Pontificala iezuită, cu gândul la pățaniile liderului acestui ordin analizat și controversat, Sf.Ignațiu de Loyola, un personaj aventuros emanat de ținutul basc, sărbătorit de catolici în fiecare an la 31 iulie.

Am încercat să dau de urma gândurilor și a energiilor care l-au mânat în Salamanca, pentru că fondarea acestei instituții sub egida iezuită se datorează, fără dubii, șederii sale aici.

Vizita e obligatoriu ghidată, durează cam douăzeci de minute, biletul de intrare scump, ghida plictisită.

De la o prietenă spaniolă care a studiat în acest vechi centru universitar la o facultate de stat, aflu că universitatea iezuită este privată, foarte costisitoare și nu nepărat de calitate, ca majoritatea instituțiilor de învățământ private în Spania, mi s-a explicat.

Ca peste tot, contează drumul deschis de cunoștințe și mai puțin de cunoaștere.

Ignațiu a fost parașutat la Salamanca în 1527 venind de la Alcala de Henares ca urmare a unui conflict ideologic declanșat de nelămuriri legate de motivația aderenților săi, într-o perioadă în care cea mai mică neconcordanță cu normele teologice în vigoare era vânată de Inchiziție.

Cel care urma să devină Generalul ordinului, singurul ordin religios cu structură și exigențe militare, fusese supus unei anchete, la Alcala, pe trei motive, unul mai grav ca altul, de către autoritățile religioase locale.

Studentul predicator, grăbit să urce în ierahie, e acuzat de a-l susține pe Erasmus, e bănuit de practici iudaizante, cum ar fi respectarea Sabatului și, precedându-l pe Voltaire, ca să nu mai vorbim de secta bavareză la originea atâtor comploturi, învinuit de iluminism.

Iluminații erau în acea vreme credincioșii care începeau să-și pună întrebări despre temeinicia credinței, și, în lipsa unor răspunsuri din partea preoților din ce în ce mai inculți, mai înclinați spre comoditate și moravuri ușoare, să se îndepărteze de biserică.

Pe de altă parte, convertiții, noii creștini, evreii obligați să treacă la catolicism ca să nu fie expulzați sau și mai rău, își păstrau în secret credința, în ciuda unei adeziuni de formă. Nu toți, pentru că și în rândul catolicilor de frunte au ajuns evrei convertiți, însă prelații îi priveau cu suspiciune la început, așa că noii convertiți își practicau neo-creștinismul la oarecare distanță, ajungând, la un moment dat, pe aceeași lungime de undă cu iluminații.

Așa că, printre acești marginali dezorientați și doritori de schimbare, Ignațiu își găsește urmăritori deși nu avea o poziție oficială, fiindcă ordinul încă nu exista.

Susținând ideile de toleranță religioasă ale lui Erasmus, mai ales cu privire la evrei, Ignațiu e luat drept iluminat, solidar cu revoluția religioasă în formare, din ce în ce mai amenințătoare pentru forurile ecleziastice.

Din fericire, arhiepiscopul Spaniei, de Fonseca, era și el partizan al lui Erasmus și l-a trimis pe Ignațiu la Salamanca să-și continue studiile.

În ciuda recomandării, aici a fost rău primit, hărțuit și insultat, episod pe care-l voi invoca la vizitarea mănăstirii San Esteban.

Pentru Ignațiu, Salamanca reprezintă un punct de cotitură în destinul său, de fapt toate marile orașe în care a poposit au coincis cu viraje radicale, dar aici ipostaza lui de iluminat, de rătăcitor, de autodidact, de prezicător, de șef al unei găști de marginali, n-a inspirat încredere mediului excesiv de rigid și conservator.

Atunci când va fi obligat să-și susțină cauza, bietul provincial care se exprima în spaniolă cu accent basc și în latină cu accent spaniol, se trezește comentând spontan concepte sacre în anturajul său dubios, cu discipolii întâmplători care-l însoțesc pretutindeni, cu ținuta sa vestimentară ponosită, cu relațiile feminine discutabile.

La Salamanca, el cântărește cu luciditate posibilitatea de a adera la un ordin religios mai puțin corupt pe care să-l reformeze înainte de a fi el însuși pervertit.

Prea puțin realist, planul său, așa că, de ce nu și-ar întemeia propriul ordin de care să fie sigur că se angajează întru călăuzirea sufletelor rătăcite ?

Mult mai târziu, viitorul fondator al Companiei urma să fie sanctificat datorită Exercițiilor spirituale ce-i fuseseră dictate de Sus,

operă fundamentală presupusă înălțătoare pentru cel care aspira la o înțelegere superioară și, cu toate că edificiul universității care asigură continuitatea operei sale este impresionant, am rămas cu o impresie de opacitate inconfortabilă și neliniștitoare, incompatibilă atât cu religia, cât și cu învățământul.

Partea Leului

Serengeti, 2018

Îmi plac Leii cu dezinvoltura lor,

cu mărinimia și distincția lor, cu respectabilitatea lor, dar și cu ușurătatea de a-și deschide sufletul, cu sinceritatea care, uneori, se transformă în credulitate, alteori în inocență.

Deși dificil de acceptat cu micile lor orgolii, cei mai de încredere și de ajutor prieteni mi-au fost întotdeauna Leii.

El e, de altminteri, singurul semn zodiacal pe care-l pot ghici după aparențe, într-atât de convingătoare sunt.

Ca să nu încalc regulile legitimității misterioase a astrelor care mi-au sortit o incontestabilă compatibilitate cu ei, atunci când a fost posibil mi i-am ales drept colaboratori pentru că sunt inventivi, siguri de ei și capabili să ia decizii foarte repede. N-am întâlnit niciodată un Leu mototol. Dintre toate jivinele văzute în savana africană, doar ei, irezistibili, îmi dădeau chef de joacă și nu mă săturam să-i pozez, cât puteam de aproape.

Jackson, ghidul competent, educat, îndatoritor, entuziast, el însuși Leu, își dădea osteneala să manevreze mașina ca să-i putem surprinde în toate stările, fie în toiul unui mic-dejun în zori,

fie zburdalnici și nepăsători sau tolăniți la umbră ori dormind buștean.

Dintre toate animalele, ei erau cei mai disponibili să lege prieteșug, ne priveam reciproc de la doar doi-trei metri distanță, chiar dacă, în prima zi, am resimțit o vagă crispare confruntându-mă cu această intimitate neobișnuită. Nu-ți fie frică, îmi spunea Jackson, n-au chef să se deranjeze (pentru atâta lucru? completam în gând).

Neașteptat de familiară, culoarea aurie a miriștei, în savana, îmi aduce în permanență în minte câmpia oltenească nesfârșită, învăluitoare în verile toride, eliberatoare de griji. Îmi plăceau mai ales după-amiezele moleșite de lenea vietăților. Leii știu să lenevească, o fac cu o voluptate și un abandon incomparabile.

E un spectacol să privești un leu huzurind, universul întreg devine un teatru în care noi, călătorii, eram spectatorii și admiratorii săi. I-am privit în multe ipostaze, însă, tolăniți, au o grație demnă.

Odihnindu-se după o noapte zbuciumată, tumultuoasă, de vânătoare, pe fundalul miriștei, mă încarcă, din imobilismul lor imperial, cu o energie frenetică.

Stăteam minute în sir, îi priveam în ochi și mă minunam cât de bine păreau să înțeleagă de ce suntem acolo și să ne asigure de cooperarea lor. În Serengeti am întâlnit mai mult lei masculi, iar în Ngorongoro doar leoaice care, totuși, nu mă impresioneaza la fel de mult ca domnii.

În afară de el, nu mai observam nimic în jur, ocupă cu fast și grandoare tot spațiul. Soarele e stăpânul Leului, încălzește, luminează, iluminează, uneori te orbește. Leul se simte cel mai bine la căldură, la apogeul verii, să nu-l scoatem din casă pe ploaie.

Ansamblul regal barbă-coama e semnalmentul după care recunoaștem un Leu de la depărtare. Din experiența mea, în muzee, după aceste elemente îmi dau seama care erau căpeteniile din epoci îndepărtate. În prezent, nu știu în ce măsură Leii se afla la putere, n-am făcut un recensământ al zodiilor în actualitatea politică dar, dintre personajele istorice, i-am reținut pe împărații Franz Joseph și Napoleon.

Prin cercuri de cunoștințe, în corporații și societăți, Leii își dispută cu Scorpionii pozițiile cele mai însemnate, rareori întâlnesc un Leu în postul de director-adjunct. Nu-i place să se ocupe de detalii, îl atrag opere de anvergură și cât mai creative, care-i și reușesc. Pune suflet și generozitate în orice face și oricine și-ar dori un mic rol în preajma lui.

Îmi spunea odată o poetă că patru importanți critici literari au scris despre volumele ei, și toți erau Săgetători. N-am iscodit-o dacă de bine sau de rău, însă m-am distrat copios și, pornind de aici, m-am întrebat cum ar arăta o istorie zodiacală a literaturii, să aflu ce sunt, îndeobște, eseiștii ? Dar prozatorii ? Dar poeții ? Cine s-ar încumeta să o scrie ? Probabil că un Leu.

Muzică de drum:

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele

De treci codrii de aramă

Domodossola, 2018

Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.

Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,

intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.

La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,

sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.

Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.

Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,

înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.

Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.

O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez

care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.

Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,

în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.

Liniștita arhitectură de munte,

cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,

privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.

Dintr-o sorbire

Bordeaux, 2019

Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.

Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.

În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.

Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.

Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.

Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.

Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.

Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.

Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.

În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.

Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.

Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.

În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.

Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.

Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.

De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.

Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.

Lasă-ți lumea ta uitată

Ivanovo, 2024

Să nu ne grăbim spre graniță, ce dacă plouă, să o cotim spre Ivanovo, în sihăstrie.

De multă vreme nu mai trăia nici un pustnic în peșterile căzute în ruină din defileul Rusenski Lom, la douăzeci de kilometri de Ruse.

Acele mănăstiri ajunseseră să nu mai aibă nici măcar nume. Locuitorii satului Ivanovo, la trei kilometri de stâncă, au fost primii care s-au încumetat să se apropie de pereții inaccesibili și să numească Valea Domnului unul din schituri datorită unei imagini pictate în care ei l-au recunoscut pe Atotputernic. Altă biserică a primit numele de Sfântul Scris, date fiind inscripțiile foarte bine păstrate. Alta, Biserica Îngropată. Iar cea mai frumoasă se chema simplu, Zarkvata, adică Biserica.

Foarte puține s-au păstrat în stare bună în ansamblul mănăstiresc suspendat la treizeci și doi de metri deasupra râului.

Peșterile au fost locuite neîntrerupt între 1186 și secolul 17, dar capriciile vremii, alunecările de teren, cutremurele le-au șubrezit încetul cu încetul.

Azi, natura fără prihană înveșmântează stâncile, ascunde intrările secrete ale chiliilor și schiturilor pictate în stilul rafinat din vremea Paleologilor. Mănăstirea a fost întemeiată de părintele Ioachim, mai târziu primul patriarh al bisericii ortodoxe bulgare.

Pe atunci, mai erau și alte așezăminte rupestre, însă datorită protecției regale, Ivanovo a devenit cel mai cunoscut.

Potecile străbat o parte din mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, activă în timpul celui de-al doilea Țarat bulgar, între 1186 și 1396. Capele și chilii de sihaștri au fost săpate în stâncă, pictorii de icoane au decorat tavanele și pereții cu tablouri, chipuri și fresce.

Peșterile aveau dimensiuni până la 12,5 pe 9,5 metri, multe erau doar mici văgăune pentru însingurați, dar, în toate, pustnicii își încropisera un locșor pentru icoane. Ca în multe regiuni răsăritene, Cappadocia, Armenia, Georgia, Siria, asceții își configurau imense mănăstiri cu chiliile suprapuse aidoma unor etaje. Cele de la Ivanovo, incluse în Patrimoniul UNESCO, ascund picturi murale inestimabile din jurul anului 1360.

Doar o singură biserică, a Sfintei Fecioare, și o capelă, a Sfântului Gherasim, se pot vizita. Celelalte patru lăcașuri împodobite cu fresce sunt menținute sub supravegherea UNESCO în stare de conservare, dar închise publicului.

Călugării ajungeau aici prin vechea intrare, unde se află acum balconașul suspendat pe care-l zăresc din parcare, fără să bănuiesc că voi răzbi până acolo.

Ei urcau pe o scăriță de lemn care șerpuia pe stâncă, împrejurul muntelui. Deschiderea pe care se intră azi a fost săpată de arheologii francezi în 1936, atunci când au descoperit și picturile murale.

Custodele, foarte amabil, e disponibil să ofere explicații în românește. În 1980, spune, s-au făcut lucrări de hidroizolație deasupra peșterii, iar frescele au fost acoperite cu un lac special.

Picturile cele mai bine păstrate se află pe tavan și, din cele douăzeci și cinci de scene pictate initial, azi au mai rămas în stare bună douăzeci și una. Aranjarea personajelor, când înșiruite, când grupate compact, gesticulația, privirile, trăsăturile preocupate ale fețelor comunică o expresivitate plină de înțelesuri.

Figurile lor sugerează mai mult decât ce putem noi percepe acum și, din tot ce citesc despre reprezentările de aici, ies la iveală asemănările de stil, ipostaze și atitudini cu frescele de la Muntele Athos.

Istoricii de artă au recunoscut în picturi stilul școlii din Târnovo, activă în secolele 13-14, ultima în stil bizantin sub influența doctrinei isihaste.

Din alte surse, autorii ar fi fost aduși de la Constantinopol, pentru că ambițioșii regi bulgari doreau să beneficieze de cea mai înaltă măiestrie.

Sprijină această ipoteză decorul unde observ, integrate în peisajul stâncos al defileului, clădiri preluate din stilul antichității, cunoscute pe atunci doar de artizanii din Bizanț.

Deși picturile aparțin unor stiluri diferite într-o ordine cronologică neprecizată, biserica a fost atestată drept cel mai vechi monument, simplitatea sa, o singură navă cu absidă, o confirmă.

Reprezentările în mărime naturală ale sfinților împodobesc partea din spate, iar deasupra lor, în nuanțe deschise, scene din ciclul Patimilor acoperă întreg tavanul. Inscripțiile în bulgară datează din secolul 13 și indică existența mai multor schituri.

Pe unul din pereți, protectorul lăcașului, Ioan Asan II, e reprezentat cu miniatura edificiului în mână. În timpul domniei acestui țar credincios, Imperiul Balcanic medieval a luat avânt, motiv pentru care a primit titlul de Cuceritor.

Țarul a favorizat religia și a stimulat credința supușilor încurajând pelerinajele la Ivanovo care a cunoscut o perioadă înfloritoare cu patruzeci de biserici active și trei sute de chilii locuite.

Pelerinii de viță nobilă au atras învățați care au transformat mănăstirea într-un centru reputat al isihasmului, practică de rugăciune a credinței orientale întemeiată pe o stare de concentrare și pace launtrică în care sufletul asculta și i se deschidea lui Dumnezeu. În scripturile mănăstirilor, monahii copiau și traduceau cărți de peste tot și astfel s-a perpetuat ținuta culturală și înalt religioasă a locului.

Cei mai pricepuți pictori fuseseră chemați să decoreze pereții în compoziții cu chipuri expresive și veșminte bogate, și, nu întâmplător, secvențele evocă, prin claritate, stilul anluminurilor din manuscrisele religioase, artiștii lucrau simultan și se influențau reciproc. 

Pe lateral, pătrund în capela Sfântului Gherasim de la Iordan, unul dintre Părinții Pustiei, unde s-au păstrat câteva scene din viața lui și fragmente de fresce cu înmormântarea Sfântului Efrem Sirul. Cel mai clar se distinge Sfântul Gherasim călărind leul îmblânzit.

Legenda spune că sfântul a învățat vietatea să i se supună după ce i-a scos un ghimpe din lăbuță și l-a vindecat. În semn de recunoștință, leul l-a purtat în spate pe drumul spre Ierusalim.

La scurt timp după cucerirea otomană, în secolul 14, și răspândirea Islamului în Imperiul Bulgar destrămat, pustnicii au abandonat așezămintele săpate în stâncă. Frescele s-au degradat rapid înfruntând zăpada, ploaia, diferențele mari de temperatură, însă, în tot ce a rămas, se regăsește identitatea întregii lumi balcanice.

Dar să nu dăm vina pe turci, nu doar ei au distrus picturile, ci au fost vandalizate, cu evlavie, și de credincioșii veniți să se roage. Ei erau convinși că, dacă zgârie ochii sfinților și amestecă în apă acele mici fragmente de tencuială, se vor tămădui de bolile oftalmologice. Din fericire, conotația religioasă a dispărut înainte ca toate părțile corporale ale personajelor să fie scrijelite. Să iau și eu ceva cu mine, câteva fărâme din liniștea și împăcarea pe care cei din vechime știau bine cum să o afle.

Vești din paradis

Moissac, 2024

Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.

Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.

Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.

Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.

Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.

Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.

După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,

așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.

Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.

A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.

Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,

de la Adam și Eva până la magii de la răsărit

accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.

Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,

de samariteanca la puț

sau de călătoriile apostolilor pe mare.

Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.

Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,

cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.

Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.

Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.

Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.

Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.

Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.