Patrimoniul mondial UNESCO – Pagina 2

Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.

Heaven is a Place on Earth

Armenia, 2024

La armeni, sentimentul religios iese din tiparul rutinei sau al obligației, credincioșii îl trăiesc cu o seriozitate binevoitoare, tolerantă, ospitalieră și înțelegătoare, lipsită de gravitatea pe care mă așteptam să o deslușesc la un popor care a trecut prin atât de multe.

Am încercat să mă strecor în sufletul lor și mi-a plăcut ceea ce am întrezărit într-un răstimp atât de scurt, de numai cinci zile, hoinărind pe coclauri între sihăstrii și pe bulevardele elegante ale capitalei. Cât de interesanți sau diferiți sunt oamenii din prima țară unde Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 314 ?

Armenii subliniază acest eveniment și îl consideră, cu smerenie, drept cel mai important din istoria lor. În fiecare dintre monumentele vizitate, am aflat lucruri importante despre ei și despre mine.

1.Khor Virap

Muntele Ararat, în fața căruia armenii se închină, străjuiește mănăstirea de la o distanță de numai treizeci și trei de kilometri. Doar porumbeii, simbol al libertății îngrădite,

au rămas principalii ocupanți ai locului unde, între secolele 3 și 4, regele Trdat 3 l-a ținut închis pe Sf. Grigorie Luminătorul vreme de doisprezece ani într-o groapă cu șerpi. După ce a fost eliberat, Sf.Grigorie a devenit primul episcop al Armeniei, iar temnița sa primește azi pelerinii care vin să se reculeagă.

2.Noravank

La doar câțiva kilometri de granița cu Nakhichevan, enclava azeră lipită de Turcia și Iran, pe serpentine săpate de-a lungul unui defileu spectaculos, ajung într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj din Armenia.

Aici, localnicii obișnuiesc să participe în familie la slujba duminicală. Complexul e compus din mai multe biserici și capele răsfirate pe toată poienița versantului, iar cea mai veche parte datează din secolele 9-10.

În acest spațiu inițiatic, am perceput religia ca pe o trăire permisivă și dezinvoltă și am început să-i cunosc pe armeni.

3.Sanahin,

primul sit armean introdus în patrimoniul mondial UNESCO, se înfățișează privirii cel mai frumos pe ploaie.

De îndată ce razele au străpuns norii, culoarea învechită de timp nu s-a mai potrivit cu exuberanța solară. Goliciunea copacilor, frunzișul rar, coloritul nuanțat al toamnei îngăduie arhitecturii să-și celebreze plenitudinea-i misterioasă.

4.Haghpat

a intrat în UNESCO odată cu Sanahin, dar se deosebesc ca situare și amenajare. Mai multe lăcașuri construite începând cu anul 900 sunt raspândite pe o largă suprafață.

De la bogate basoreliefuri și sculpturi, în galerii, între săli ample, avem timp să alternăm sentimentul cucernic în fața istoriei

cu admirația panoramei cuprinzătoare a mediului rural armenesc. În spațiul generos, deși aglomerat, călătorul se poate bucura de intimitatea aprofundării oricarui detaliu.

5.Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani

Ploaia călduță de octombrie înveșmântează parcul pustiu cu o delicată strălucire. Complexul, compus din două biserici apropiate, ilustrează perfect complicitatea întru credință al celor două inițiatoare consemnate de istorie.

Sf.Ripsimia, o călugăriță de la Roma, s-a refugiat în Armenia ca să scape de prigoana creștinilor, iar biserica actuală a fost ridicată pe mausoleul sfintei din 375.

Alături, biserica Sfintei Gaiani, stareța mănăstirii care a adăpostit călugărițele persecutate din cauza credinței lor,

a fost construită în 630 chiar pe locul unde a fost martirizată.

6.Ejmiadzin

Conform istoriei armenior elaborată în 460, Sf.Grigorie Luminătorul a avut o viziune în care cerurile s-au deschis și pe pământ s-a prelins o rază firavă. Pe această rază de lumină s-au scoborât cete de îngeri, avându-L în fruntea lor pe Mântuitor.

Cu un ciocan de aur, acesta a lovit pământul de trei ori. De acolo a izvorât instantaneu o coloană de foc ridicându-se în formă de cruce, cu aur la bază și norișori la capete.

Aceste flăcări au devenit biserica pe care o vedem azi, acoperită de o cupolă de nori, întemeiată de Sf.Grigorie pe locul marcat de Iisus.

7.Zvartnots

Ruinele catedralei Îngerii din cer, închinată inițial Sfântului Grigorie Luminătorul, și-au pierdut, cu timpul, conotația religioasă.

Doar interesul arheologic atrage turiști în grupuri numeroase.

Să ne adăpostim de ei în muzeu, unde reconstituim istoria densă dintr-o sumedenie de crâmpeie. În afară de colonada circulară, rămășițele unui palat regal mărginesc gospodăriile sătenilor.

8.Geghard

Cu fiecare zi care trecea, îmi părea tot mai rău că urma să părăsesc Armenia și, pe traseul dintre o biserică și alta, era inevitabil să nu mă gândesc la filmul Calendar de Atom Egoyan. L-am văzut înaintea călătoriei și mi s-a părut o fantezie publicitară, l-am revăzut la întoarcere și mi s-a confirmat ca o opțiune irevocabilă.

La Geghard și în împrejurimi, mi-a fost cel mai greu să accept ideea că mai aveam doar o zi și jumătate până la trenul de Georgia.

Le promiteam tuturor și, în primul rând, mie însămi, că voi reveni.

Din liniștea uitării

Regensburg, 2024

În prima seară în Germania după douăzeci de ani, am descoperit, în tăcerea prelungului asfințit medieval care în Bavaria coboară, în decembrie, la patru după-masa, un personaj istoric pe care nu l-am mai întâlnit până acum.

Ratisbon, oraș cu puternică trăire religioasă, a păstrat cel mai frumos centru vechi din Germania, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.

Dintre numeroasele biserici monumentale, am început cu una dintre cele mai cunoscute, rămasă dintr-o vastă abație benedictină edificată în secolul 8.

Fuziunea stilurilor mi-a creat o senzație familiară din prima clipă, când, după ce am trecut de intrarea gotică, am pătruns într-o curte interioară, apoi în interiorul bisericii printr-un portic ornat cu sculpturi din secolul 11.

Construcția în stil romanic originală este de nerecunoscut după intervenția barocă a fraților Asam. Stucatura și frescele de pe tavan abia se întrezăresc în lumina apusului.

Însă Germaniei i se potrivește mai mult puținătatea luminii hivernale decât exuberanța estivală. De fiecare dată, vizitasem Germania vara și am resimțit întotdeauna un vag inconfort contemplativ, ca și cum, în plin soare, n-ar mai rămâne loc pentru fantasme.

Mai mult ca sentimentul religios sau ornamentația și decorul, m-a impresionat povestea reginei care odihnește aici.

Sculptura de pe monumentul ei funerar datează din 1280. Expresia feței, de o adâncă tristețe, care se potrivește atât de bine cu ambianța sumbră pre-medievală, îl emoționează pe trecător.

Regina uitată a ajuns în Regensburg în anul 827, prin căsătorie, din Francia Răsăriteană, regiunea actuală a Alsaciei și Lorenei. N-a fost fericită în Bavaria, nu s-a putut adapta la severitatea obiceiurilor, poate nici soțul ei, Ludovic Germanicul, un nepot al împăratului Charlemagne, nu s-a preocupat prea mult de soarta ei. Abația unde ne aflăm acum i-a fost oferită ca dar de nuntă de către soțul ei, cu scopul de a-și petrece aici cea mai mare parte a timpului, cât el era ocupat cu politica și războaiele.

În acest refugiu o regăsesc, în singurătate, la amurg, resemnată cu uitarea, departe de ai ei.

Rareori menționată în cronici, fără să fi avut vreo implicare publică, dedicată pe de-a-ntregul laturii spirituale, istoria a reținut din viața ei doar melancolia așteptării.

De capul ei

Londra, 2025

Pe Tamisa, briza e rece. Acuzată de adulter, incest și vrăjitorie, Anne Boleyn e adusă la Turn cu barca, însoțită de doi gentilomi de vază.

Ambarcațiunea e trasă la poarta Court Gate, care dă acces privat la Turnul Londrei pentru nobili și familia regală.

Dat fiind statutul ei, n-a intrat pe Traitors’ Gate, la un loc cu prizonierii obișnuiți.

O urmez pas cu pas pe Hilary Mantel în istorisirea faimosului episod. Curtea e pustie, se aud doar croncănitul corbilor, prezență simbolică a Turnului.

Personalul s-a arătat dezorientat încă din prima clipă pentru că nu știau cum să se poarte cu ea, ce protocol să respecte într-o astfel de situație fără precedent. E o forfotă continuă de angajați și oficiali.

Turnul e cetate, armurerie, palat, bancă, depozit. De îndată ce debarcă, cere să-i fie convocați numaidecât episcopii pe care i-a recompensat întotdeauna, dar i se răspunde fățiș să nu se aștepte să-i sară preoțimea în ajutor după învinuirea de adulter dovedit.

Toată lumea știa ca ea face rău fără nicio remușcare și toți o socoteau capabilă de orice nelegiuire care contravenea propriilor interese.

Dacă ar fi domnit mai mult, Thomas Cromwell și ai lui ar fi fost facuți bucăți și dați la câini. Thomas Cromwell răspunde, dacă am fi lăsat-o să domnească mai mult, am fi meritat-o.

Sfârșitul primului mariaj al lui Henric 8 a fost lung, public și dezbătut în toată Europa, în consiliile princiare și-n târg. Sfârșitul celui de al doilea, dacă s-ar fi comportat decent, ar fi rapid, privat, discret și în umbră. Totuși, spune el, era nevoie ca reprezentanții cetății și nobilimea să fie martori.

Un emisar al regelui Franței a fost grăbit la Londra ca să încerce să-i scape, pe Anne și gentilomii împricinați. În Franța, afacerea e greu de înțeles, dacă Henry VIII dorește să se debaraseze de concubină, de ce n-o face cu discreție ?

Francezii nu pricep cum e cu justiția, spune Thomas Cromwell, la ei totul se face în secret. În opinia lor, Henry VIII se face de râsul lumii, dar trec cu vederea faptul că destrăbălarea ei începuse în adolescență, când fusese trimisă pentru educație la curtea Franței, după cum era obiceiul la casele mari.

Presupușii amanți, inclusiv fratele ei, patru-cinci persoane, au fost și ei închiși și condamnați. A scăpat de ghilotină doar protejatul lui Thomas Cromwell, deși fiecare a încercat să se disculpe, fără să-și absolve colegii.

Toți își susțin inocența, dar nici unul nu afirmă ca ea ar fi nevinovată. Când Gregory îl întreabă pe tatăl său dacă inculpații sunt ori nu vinovați, se înțelege dacă au făcut-o, dar dacă Thomas Cromwell întreabă în cercul lui, sunt vinovați ?, i se răspunde că jurații i-au găsit vinovați ori nu, și, în cazul de față, trebuiau să fie dovediți. Lumea avocaților e diferită, umanul e exclus.

Unul din gentilomi fusese acuzat că i-a scris poezii. Da, spun judecătorii, Anne era o carte deschisă în care orice bărbat putea scrie orice voia, deși doar regele trebuia să se bucure de acest drept.

Anne a fost închisă în apartamentul care fusese redecorat sărbătorește la încoronarea ei, cu doar trei ani în urmă, dotat cu propria capelă privată, unde își petrecea timpul rugându-se. Cam mult timp stă acolo, spune una din damele de companie, o matușă, sunteți siguri că nu e un bărbat cu ea înăuntru ?

Anne se prezintă la execuție într-o blană de hermină care aparținuse Caterinei de Aragon, prima soție a lui Henry VIII. M-am întrebat de ce a ales să poarte veșmântul unei predecesoare ghinioniste. Sau era singurul ce-i mai rămăsase ?

Se știa că Anne lăsase datorii mari după cadourile făcute gentilomilor, cheltuieli de modă, la blănar, pălărier, dantelăreasă, mătăsari, apoticar, pânzar, vopsitor, șelar, și alți mărunțișari.

Ca și în cazul gentilomilor care, înainte de execuție, au fost dezbrăcați de toaletele lor elegante și lăsați doar în cămașă, hainele sale au devenit proprietatea călăului și a asistenților săi. Henry VIII tocmise un călău din Calais care, în prealabil, a primit o indemnizație specială ca să-și cumpere o ținută vestimentară demnă de clienții momentului. La Calais nu avea activitate mai deloc, erau călăi ambulanți, mereu în alte orașe.

Nu există o transcriere oficială a procesului, iar ultimele ei zile au fost fragmentar reconstituite pe baza unor mărturii disparate puse cap la cap, despre care se bănuiește a fi imprecise, părtinitoare și neglijente.

Presupusele ei ultime scrisori au fost dovedite ca fiind falsuri puse în circulație în scopuri lucrative. Lipsa de caracter, spiritul intrigant, duplicitatea, ipocrizia i-au indus în eroare pe cei care, de-a lungul vremii, au încercat să-i refacă povestea. Pe eșafod, înainte de a i se tăia capul, Anne glumește că va intra în istorie cu numele Anne-cea-fără-de-cap. Sau fără de minte ?

Organizatorii nu prevăzuseră sicriu, așa că au golit o ladă de săgeți destinată Irlandei și au înghesuit-o pe Anne acolo. În lipsă de spațiu suficient, capul i l-au pus la picioare.

În 1861, în cursul unei vizite la Turn, regina Victoria a fost impresionată de istoria execuției și a comandat ca pe locul execuției să fie instalată o mică sculptură comemorativă, înlocuită azi de o operă contemporană.

Noua soție, Jane, avea ca emblemă o panteră, așa că a fost ușor ca, pe toate însemnele regale, capetele de leu ale Annei să fie înlocuite cu pantera lui Jane, operațiune profitabilă întrucât fiarele nu aveau nevoie decât să le fie schimbate capul și coada. Restul e același.

Muzică de drum:

Rick Wakeman, The Six Wives of Henry VIII

Poetul care știa prea multe

Corfu, 2018

Durrell avea douăzeci și trei de ani când a debarcat în Corfu venind din Anglia. Nu e chiar vârsta la care cineva aspiră să se retragă din tumultul lumii în căutare de izolarea prielnică meditației și scrisului.

A rămas aici patru ani, timp în care a explorat natura, sufletul omului, savorile.

Citisem, pe lângă Cvartet, doar cartea lui despre Rhodos, pe care am găsit-o foarte lirică și socoteam Corfu, ca dispunere geografică, un fel de echivalent apusean al Rhodosului, două bastioane simetrice ale marginilor.

Cărțile lui sunt prea poetice ca să-l intereseze pe călătorul pragmatic, dar cum altfel s-ar putea scrie despre Grecia ?

De strajă la intrarea și ieșirea din Adriatica, scrutând apropierea continentului, Durrell a recunoscut că insula Corfu, prin poziția sa geografică în orientul Mediteranei, era baza ideală de operațiuni pentru conflictele militare ce se configurau între anii 20-30, când marile puteri occidentale rivalizau pentru poziția dominantă în estul Mediteranei.

Dintre toate, instabilitatea din Balcani îi neliniștea cel mai tare pe englezi.

Ostilitățile s-au declanșat odată cu atacul Italiei asupra Abisiniei. Franța și Anglia au dat fuga să controleze situația de frica expansiunii italiene în Mediterana.

În primul rând, Anglia a considerat imperios necesar să vâneze alianțe ca să-și apere interesele în Grecia și Orientul mijlociu care se aflau pe ruta spre Indii și devenea foarte bănuitoare când cineva se apropia de această regiune pentru că-și vedea amenințat comerțul cu India și accesul la petrolul din nordul Iraqului. Se repeta The Great Game.

În acest context a fost trimis aici Durrell, între 1935 și 1940, ca reprezentant al ambițiilor imperiale de a controla Balcanii, prima sa reședință din afara Angliei.

În pretinsa lui calitate de inginer sanitar, a motivat alegerea de a se instala aici prin prezența unui bun amic englez care-i povestise despre stilul idilic de viață din arhipelagul grec.

Și-a adus cu el mama, soția, fratele, încântați că-și puteau permite un nivel de trai inaccesibil în țara de baștină. Încă și astăzi, comunitatea engleză e foarte puternică și activă pe plan cultural în Corfu.

Istoricii care i-au analizat scrisorile subliniază tezele propagandistice ale Angliei de a apăra insula de influența celorlalte mari puteri.

Nici un tratat nu e îndeajuns de puternic pentru a apăra pe cineva slab, le spune Durrell corfioților, încercând să le sugereze că cel mai bine le va fi sub protectorat englez, protecție de care grecii cu greu au scăpat în anii 1942-1943.

Interesele Angliei în arhipelag se dovediseră de bun augur și prin căsătoria prințului George cu prințesa Marina a Greciei în 1934.

În plus, Grecia era de partea englezilor deoarece avusese un incident cu Italia la granița cu Albania, și existau indicii precise că Mussolini țintea Corfu ca pe o primă etapă, cea mai la îndemână, a ambițiilor sale, iar englezii erau neliniștiți la ideea că, geografic, italienii se aflau mai aproape de Grecia decât ei, având asigurată puntea de trecere spre Africa și Asia. Încă din 1915 se negociase deja la Londra împărțirea Albaniei între Grecia și Italia.

Pentru Durrell, interesul major era să aștearnă pe hârtie experiențele acumulate în calitate de agent ca să-și creeze un statut și o notorietate literară pentru a-și asigura în viitor garanția unui câștig sigur, care, în Anglia, se dovedise destul de precar.

El și-a creat o poziție de nișă deloc exploatată până atunci, de agent sub acoperirea de poet, prozator și eseist.

Toți călătorii sunt, în felul lor, niște iscoade, spune Mathias Enard, eu n-am rețineri în a fotografia pe furiș tot ce pot surprinde din specificul local.

Citindu-l pe Durrell, am învățat să privesc altfel decât călătorul de rând, și, din vechile istorii, să inteleg mai bine ce văd.

Peștera lui Prospero, prima lui carte de voiaj, destăinuie poetic experiența sa corfiotă lungă de patru ani, pe care, însă, n-am citit-o pregătind șederea în Corfu, pentru că în acea perioadă mă interesau mai mult adevărurile rostite decât cele ascunse.

Vin la Porto cu grăbire

Porto, 2020

Animația întreținută de bacanale îl antrenează pe călătorul curios pe străduțe, pe cheiuri, pe maluri, pe poduri, în piațete și parcuri.

Mă bucur de aerul blând de sfârșit de iarnă însuflețită de fiorul de a mă afla pe acel țărm îndepărtat de margine de lume.

Comerțul, traficul portuar, antrenul, plimbarea de-a lungul fluviului Douro intrat în legendă prin celebrarea licorii dionisiace, au atras necontenit valuri de vizitatori entuziaști.

Remarc o abundență turistică greu de egalat, însă gazdele stăpânesc arta primirii, nici nu se poate altfel, ținând cont de tradiția statornicită de englezii care au debarcat aici primii.

Totul a pornit în secolul 13, când vinul produs pe valea fluviului Douro începe să fie transportat în butoaie la Porto pe niște ambarcațiuni speciale, plate, unde era preluat de amatorii de viță nobilă.

În secolele 14-15, în șantierele navale din port se pune umărul la edificarea flotei portugheze, iar ambițiosului oraș i se duce vestea.

Mai târziu, în 1700, datorită unui acord comercial semnat între portughezi și englezi, vinul de Porto debarcă în Anglia unde cunoaște un succes fulminant, argument care-i convinge pe englezi să preia controlul total al producției și să purceadă la diversificarea soiurilor de prelucrare. Tot ei îl îmbuteliază și-l expediază acasă și în colonii.

Țărmurile fluviului Douro sunt legate prin șase poduri de o remarcabilă ingeniozitate.

Însă cel mai celebru, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO ca și întregul centru vechi, este podul metalic rutier Dom Luis, simbolul orașului, inaugurat în 1886.

Construit de Gustave Eiffel, ca un turn parizian întins la orizontală, silueta lui grațioasă ne dăruiește cea mai frumoasă vedere asupra ambelor țărmuri.

Cel mai frumos mi s-a părut la căderea serii când culorile neașteptate ale caselor vechi, construite pe înălțime, asigură o atmosferă estivală chiar și iarna.

Vaporașele de la chei sunt recondiționate și folosite doar în scop turistic. Pe acest mal a luat ființă orașul vechi, iar majoritatea clădirilor istorice alcătuiesc centrul mondial de producție a vinului de Porto.

Portughezii se bucură de faima lor cu discreție, cu bună-cuviință, iar reputația lor, deși recunoscută mondial, abia o putem intui, la ei acasă, sub o învăluire confidențială. Nu fac mare caz de belșugul asigurat de resursele lor.

Centrul istoric pietonal își desfășoară o rețea de străzi comerciale din piața principală și de la gară, pe care le-am parcurs cu nesaț.

Fiind un oraș construit în terase, am descoperit multe puncte de admirat priveliști, și toate aceste trasee pe jos, între principalele obiective de vizitat, mi-au prilejuit surprize.

Cum e si firesc, plimbarea stă sub semnul întrebării privind acordul perfect al vinului local, pe care îl recomand cât mai vechi, cu una dintre brânzeturile favorite. Între timp, am experimentat mai multe variante, însă cel mai mult m-a sedus acordul cu Fourme d’Ambert acompaniată de brioșă, în necunoștință de cauză cu varietatea brânzeturilor portugheze. Un motiv serios de a reveni pe tărâm lusitan.

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale.

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.

Grăbiți apusul soarelui

Nemrut, 2022

Pe culmea cea mai apropiată de tronul ceresc al lui Zeus, la 2.150 de metri înălțime, acolo unde soarele preschimbă totul de jur împrejur în aur, regele Antiochus I Commagen a dat poruncă să i se construiască un mausoleu cu trei terase spre care mă îndrept un pic necăjită din cauza plecării prea zorite din Șanliurfa, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de o zi.

Tânjisem de multă vreme să o iau pe urmele lui Antiochus I spre sanctuarul din vârful muntelui inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, un loc izolat care, începând cu ora 16 în miez de octombrie, se aglomerează de entuziaști, din păcate gălăgioși, amatori de asfințituri.

Când ești descendent al marelui Darius e chiar prea mult să te crezi zeu? La Nemrut, acest om credincios, pios, darnic, cum reiese din inscripții, și-a creat în timpul domniei, între 70 și 31 î.Hr, nici mai mult nici mai puțin decât un cult al sinelui, iar după atestări, viața lui a fost o succesiune de jocuri politice.

Prieten autoproclamat al romanilor, căsătorit cu fiica regelui din ținutul vecin, Cappadocia, el evită cât poate o alianță cu Armenia, care năzuia să-și extindă dominația în Anatolia.

După cum a declarat într-o inscripție de la Nemrut, Antiochus a preferat să facă alianță cu romanii și toată lumea știa că spionează sârguincios mișcările micilor regate din jur și comunica imperiului strategiile lor. Însă, când s-a hazardat la jocuri duble, romanii l-au surprins iar bietul Antiochus a trebuit să-și răscumpere greșeala cu o sumă mare de bani, știm cât erau stăpânii lumii de pragmatici.

Descoperit în 1881 de un geolog turc, căzut în uitare până în 1953, când a fost supus săpăturilor de către Institutul american de cercetări orientale pentru o scurtă perioadă de numai cinci ani, situl a ramas neexplorat până acum, iar mormântul lui Antiochus I, al cărui amplasament încă n-a fost găsit, rămâne un vis arheologic.

Tumulusul e construit din blocuri de piatră mărunțită și formează un con cu diamentrul de o sută cincizeci de metri înconjurat de trei terase.

Cea din nord a dispărut, au supraviețuit doar cele dinspre est și vest, cele două fețe opuse ale lumii, unde străjuiesc două rânduri de coloși cu privirea pierdută în zare, spre infinitul care-i găzduiește pentru totdeauna.

Mărginită de un vultur și un leu monumentali, între care se grupează divinitățile, terasa de est se deschidea spre calea sacră pe care urcau procesiunile.

O înșiruire de nouă coloși tronează în fața esplanadei ca pe o scenă unde evoluează Apolo, Tyche/Fortuna, zeița norocului care-i împrumută trăsăturile sale lui Commagen însuși, Zeus, Hercule. În afara statuilor monumentale, pietrele sculptate ce încadrează terasele îl arată pe rege cu iluștrii săi înaintași în compania zeilor.

Pentru că părinții lui erau greco-iranieni, principele a avut inspirația să plăsmuiască o combinație unică între helenism și zoroastrism prin fuziunea zeilor înșiși, cum ar fi Mithra cu Zeus.

Sincretismul se observă în înfățișarea statuilor, care nu arată cum suntem noi obișnuiți să-i știm pe zeii greci, pentru că i-a înveșmântat cu elemente vestimentare iraniene. Basoreliefuri prezintă genealogia regelui, pe de o parte înaintașii macedoneni, pe de alta cei persani.

Terasa de vest, zguduită de cutremure, a păstrat capetele rostogolite ale statuilor pe pietrișul auriu, într-o scenografie emoționantă. Il recunosc pe Zeus după barba lui, simbol al puterii, Tyche cu părul împodobit de fructe, Apolo cu o cușmă pe cap. Pe terasa de est, coloșii au fost mai bine păstrați, în ciuda fețelor afectate de intemperii. Se pot încă descifra vestigiile unui altar pentru sacrifciile animale.

Fiecare statuie beneficia de propriul său altar, iar preoții aduceau de două ori pe lună, apoi în perpetuitate, ofrande, ierburi parfumate, esențe de lemn prețios care ardeau în focul veșnic al lui Mithra.

La sărbători, în cadrul banchetelor la care erau invitați militari și judecători, cetățenii de vază, poporul înălța imnuri sacre, se delecta cu vin, se recrea păstrând un comportament cuviincios.

Și pentru creștinism locul are semnificații subliniate de specialiștii în istoria biblică a Turciei, care au scos la iveală similitudini între Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, prin stil și vocabular, și inscripțiile găsite pe spatele statuilor de pe terasele de est și vest.

Ambele au fost scrise în stilul emfatic al retoricii asiatice, cu neologisme și cuvinte rare, metafore repetitive, inscripțiile de la Nemrut fiind mai lungi decât frazele lui Petru și concepute pentru a stârni emoții în rândul auditoriului, ceea ce presupune că autorii au avut aceeași educație.

Principele a numit familii de preoți și slujitori în temple ca să organizeze pentru totdeauna, timp de generații, sărbători închinate lui. În acest sanctuar aveau loc câte două ceremonii lunar, una dedicată zilei încoronării, la fiecare zece ale lunii, și alta dedicată zilei sale de naștere, la fiecare 16 ale lunii.

Regele practicase astrologia la nivel avansat, urmărea îndeaproape tranzitele lunare și învățase noțiuni de esoterism de la maeștrii cei mai docți.

Poate tocmai de aceea și-a rezervat pentru viața de apoi acest tumulus care se presupune că ascunde camera funerară și comorile sale nedescoperite până în prezent, la fel ca și intrarea coridorului care ar trebui să conducă la ea.

De aici, vederea stepei cu împrejurimile bazinului fluviului Eufrat se confundă cu eternitatea.

Little Italy

Amboise, 2018

Cea mai frumoasă vedere a văii Loarei, care i-a încântat pe mulți dintre principii Franței, se spune că ar fi la castelul de la Amboise aflat, alături de alte castele de pe Loara, în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Aflu de la bun început că a fost construit, premonitoriu, pe ruinele unor fortificații romane. Poate că tocmai de aceea, istoria lui avea să rămână strâns legată de cea a urmașilor Romei.

În secolul 15, la apogeul faimei sale, trei regi francezi l-au marcat cu personalitatea lor și l-au înfrumusețat pe măsura armoniei peisajului.

Prima intevenție de proporții a realizat-o Carol 8 care s-a născut și a copilărit aici, iar după ce a vizitat Italia, în 1489, a luat decizia să renoveze castelul cu tot ce era mai de preț în peninsulă.

Opere de artă, mobile, țesături, tapiserii, stofe și, odată cu aceste comori, și meșteșugari italieni, sculptori, decoratori, arhitecți, croitori și alți erudiți, teoreticieni, grădinari care au plăsmuit peisaje italienești.

Inițiativa sa de italienizare a culminat cu invitația chiar și a unui crescător de găini, inventatorul clocitoarei artificiale. Așa s-a inaugurat influența stilului de viață italian asupra celui franțuzesc, perpetuat și culminat sub următorii regi.

Din păcate, suveranul nu s-a bucurat prea mult de înfăptuirile maeștrilor, pentru că a murit într-un accident domestic stupid. Grăbindu-se să ajungă în apartamentele reginei ca să o aducă afară, în curtea castelului, unde jocurile erau în toi, a dat cu capul de pragul de sus al unei uși care traversa o galerie.

Pe moment n-a acuzat decât un șoc puternic, însă, în timp ce asista la partidele de jocuri, un fel meciuri de tenis specific epocii, a cerut să se întindă. Servitorii l-au dus într-un grajd apropiat și l-au culcat într-o iesle rău mirositoare, unde a și decedat.

Castelul era ca un mic orășel pe atunci, cu diverse imobile despărțite prin curți și grădini interioare, însă ceea ce a rămas azi poate fi văzut în doar jumătate de oră.

Fastul a continuat la castel și după ce s-a instalat aici următorul rege, Ludovic 12, și a culminat cu Francisc I, care a și finalizat construcția.

Serbările și sindrofiile se țin lanț, cu baluri, turniruri, mascarade, spectacole, concerte, lupte între animale sălbatice.

Într-un sector al castelului era amenajat chiar și un bordel cu dame de consumație aduse pe cheltuiala regelui.

Ca să consființească tradiția italienizantă, Francisc l-a invitat aici pe artistul cel mai în vogă, Leonardo da Vinci și i-a oferit casă și masă, la conacul Clos Lucé, în vecinătatea castelului unde prințul locuise cu mama lui în copilărie.

Perioada de glorie a durat până în 1519, la moartea lui Leonardo, ale cărui rămășițe odihnesc în capela St.Hubert din grădină.

După această dată, regele n-a mai venit aici. O etapă se închiase. Mai târziu, istoria îl va supune, nepotolit, unor încercări tumultuoase.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Ascanio

Un joc secund, mai pur

Pythagoreio, 2017

În secolul 11 î.Hr., emigranții din Argos s-au stabilit în insula Samos și, cinci secole mai târziu, aici se năștea Pitagora, filosof și matematician pasionat de misticism și metempsihoză, ale cărui principii și teoreme fundamentale în matematici le-am învățat cu toții.

El dat numele celei mai pitorești așezări, un sat de pescari devenit capitală a insulei, unde încerc să redescopăr vestigiile centrului urban din antichitate.

Valoarea istorică a portulețului inclus azi în Patrimoniul Mondial UNESCO provine, după cum susținea Herodot, din trei elemente: Heraionul, considerat una din cele șapte minuni ale lumii, din ingeniosul sistem de aducțiune a apei și din zona antică a portului cu solidul chei antic, azi disparut.

În secolul 6 î.Hr., două diguri formau o dană bine păzită care asigura ambarcațiunilor protecție împotriva furtunilor, toate înfăptuite pe vremea când la putere s-a aflat tiranul Polycrate.

Despot luminat, mare amator de poezie și filosofie, el a încurajat mult creația intelectuală.

Situat strategic între Orient și Occident, Samos devenise o putere comercială și navală de temut. Situarea ei geografică s-a dovedit în istorie plină de riscuri, pentru că insulița s-a trezit prinsă la mijloc în diverse conflicte, cu fiecare nou ocupant care încerca să-și impună identitatea, când atenienii, când otomanii. Abia în 1913, Samos dobândește statut grecesc.

Insula beneficia de apă potabilă datorită unui sistem riguros considerat de istoricul Herodot o minunăție a acelor timpuri, proiectat de arhitectul Eupalinos.

El a conceput în anul 530 î.Hr. un tunel săpat simultan din ambele părți ale muntelui Apelos, ca să canalizeze sursa. Astfel s-a dezvoltat sistemul și, totodată, capacitatea de a rezista asalturilor inamice.

Comandă a lui Polycrat, acest apeduct de 1350 de metri, din care nu se vizitează decât cincizeci de metri, pe care nu i-am putut parcurge integral din cauza frigului din străfunduri, asigura alimentarea orașului principal cu apă potabilă. Construcția finalizată în 524 î.Hr. a servit și ca adăpost locuitorilor când au fost atacați, fapt care survenea frecvent pentru că, la mijlocul secolului 6 î.Hr., micul stat insular devenise deja o puternică forță maritimă.

La muzeu și în curtea lui pustie, privesc, strivite de soare, vestigii ale băilor publice, fragmente de coloane, capiteluri cu motive animaliere tipice pentru băi, basorieliefuri. În interiorul familiar, mă regăsesc în complicitatea unor imagini revigorante.

Călătorul pasionat se oprește în Samos și pentru istoria care leagă această insulă de Sf.Cristofor, gigantul anatolian sortit să piară decapitat pe acest tărâm.

Concetățean al lui Pitagora, tot de aici a plecat și Epicur, fondatorul școlii care susținea filosofia conform căreia scopul vieții e să acumuleze plăcere și fericire. Faimoasa lui școală funcționa într-o grădină luxuriantă la marginea Atenei, ilustrativă pentru conceptul de ataraxie promovat de cercul său.

Centrul e compus dintr-o singură stradă, cu o piațetă unde mă opresc la biserica Metamorphosis și la castru.

Ambele se află pe o esplanadă inundată de alb, un spațiu în care, așa cum se întâmplă în Grecia, îmi primenesc gândurile.