Etichetă: impresii de lectură

Întoarcerea din rai

Japonia, 2026

Încerc de mai bine de două luni să-mi aștern impresiile despre Japonia, dar, încă sub influența stilului extrem-oriental, sentimentele nu ies prea ușor la iveală.

În acest răstimp, am întâlnit pe stradă o carte și am văzut la cinema un film care se petrece la Kyoto și un altul care se petrece la Tokyo.

,,Iartă-mă că m-am îndrăgostit de tine”, suna o replică din primul film, care, instantaneu, îmi deschide înțelesurile cărții, unde emoțiile sunt eliberate cu infinită reticență, ca să nu zădărnicească armonia interioară a cititorului, să nu-l tulbure decât într-o măsură cuviincioasă.

Cartea se numește Pușca de vânătoare, de Yasushi Inoue, iar filmele Sous le ciel de Kyoto și A brand new landscape, despre arhitectură și pudoarea sentimentelor, de o rară frumusețe a imaginii și ideilor.

Până acum citisem, din literatura japoneză, doar Haruki Murakami, care și-a scris majoritatea cărților în insulele grecești, străduindu-se să-și facă opera cât mai global vandabilă, pe înțelesul întregii lumi, așadar deloc caracteristică pentru stilul japonez.

Însă autorul întâlnit acum se dovedește complet diferit, aproape de neînțeles dacă nu aș fi călătorit în Japonia.

Nu e o carte banală, în 1950 a fost laureata premiului literar Akutagawa, cel mai prestigios din Japonia. Era exact ce căutam ca să-mi întregesc experiența de două săptămâni prin Tokio, Kyoto, Nara, Nagasaki.

Pușca de vânătoare, istoria unei legături între un bărbat căsătorit și o femeie divorțată de timpuriu, este compusă din trei scrisori trimise de trei femei diferite,

adresate bărbatului pe care ele, ca și autorul cărții, destinatarul final care a așternut pe hârtie povestea,

îl individualizează printr-o pușcă de vânătoare, simbol al masculinității în acea Japonie a anilor 50, când vânătoarea era considerată un sport sănătos și viril, care trebuia încurajat.

Autorul, colaborator al unei revistei cinegetice, a primit într-o bună zi o scrisoare de neignorat, cu aspect, spune el, prea elegant, pe care modesta sa cutie poștală era nedemnă de a o primi.

Necunoscutul expeditor a exprimat cu delicatețe cererea ca autorul să citească scrisorile primite de el de la cele trei femei care i-au marcat viața.

Cele trei capitole scrise la persoana întâi povestesc zbuciumata sa aventură, pe cât de concentrat, pe atât de provocator.

Romanul începe cu scrisoarea fiicei care. imediat după moartea mamei, îi citește jurnalul și află de viața ei secretă.

Urmează cea a soției legitime care îi explică de ce îl părăsește și ultima, cea a amantei, care își pune capăt zilelor. La intersecția gândurilor lor, omul singuratic care le-a marcat viața și pușca lui de vânătoare,

un bărbat care n-a cunoscut niciodată singurătatea, n-a fost prada ei nemiloasă, sigur de el și de tot ce întreprinde, care, într-un anume fel, încearcă să atragă compasiunea cititorului, în mod inutil pentru că, atunci când inițiezi astfel de situații, nu te aștepți să ai viață ușoară.

În Japonia, peste tot unde am explorat orașe sau peisaje, natura își schimba culorile de mai multe ori pe zi, iar luminozitatea dozată de plutirea norilor pe cer cred că influențează modalitatea, pe care occidentalii ar socoti-o medievală, de a exprima sentimente.

Scuzându-se că-i tulbură gândurile, soția îi prezintă cererea de divorț cu eleganță, să nu-l rănească, atitudine consternantă pentru o femeie occidentală.

Mai mult, atunci când i-a comunicat amantei, într-un murmur, că știa de relația lor, a avut grijă să părăsească încăperea cu o grație perfectă, studiată, atitudine mai grăitoare decât orice reproșuri.

Reproșul cel mai mișcător exprimat de soție e greu de conștientizat, e doar o fină percepție, faptul de a nu o fi privit niciodată așa cum văzuse, cândva, privirea unui bărbat necunoscut dintr-o fotografie. A lipsit-o de atenția care ar fi valorat mai mult decât orice cuvânt.

Când nu se uita la ea cu milă, o scruta cu dezaprobare, împuținând momentele de intimitate, retrăgându-se în biroul lui să studieze vechi obiecte decorative, locul visat pentru cineva care tânjește după liniște.

Comparându-se tot timpul cu amanta, soția își reproșa că nu stăpânea arta de a ține în mână o ceașcă de cafea, de a discuta literatură, de a gusta muzica.

Cei doi nu erau nici cuplu, nici familie, cuvânt care deține o încărcătură de tandrețe, de soliditate și coeziune, erau doar doi străini care-și țineau uneori de urât.

Scrisoarea amantei m-a surprins prin cât de puțin conta acea relație pentru ea, mărturisind cum își ținea secret adevăratul eu, pentru că i s-ar fi părut lipsit de modestie și de delicatețe de a și-l dezvălui în fața unui bărbat care nu era soțul ei.

Statutul de amant, se pare, nu i-a solicitat partenerei o implicare plenară, sufletul doar soțul i-l cunoștea cu adevărat, unui străin i-a dezvăluit doar strictul necesar într-o astfel de relație. În schimb, ea era singura care avea dreptul de a-i cunoaște privirea tristă și vulnerabilă.

Așa am parcurs câteva orașe din Japonia, observându-i și încercând să-i înțeleg pe japonezi. De atunci, îi caut în cărți și filme.  

Inimă de piatră

Londra, 2025

Căutarea înseamnă energie, ne scoate la iveală resurse nebănuite din străfundurile ființei.

Căutând ceva, acumulăm învățăminte despre lucruri și oameni, întâlnim relații surprinzătoare, ne întâlnim pe noi înșine altfel decât cum ne închipuiam.

Așa s-a întâmplat cu Eric, personajul unei cărți recent citite, în care mi-a plăcut să intuiesc imagini de la expoziția văzută la Londra, The Great Mughals :Art.Architecture and Opulence, organizată de fastuoșii V&A, locul unde am început propria căutare inițiatică asupra Indiei.

Olivier-Germain Thomas, în romanul său din 1997, Satul Șerpilor (Le Village des serpents) ne convinge despre imensele energii ale Indiei și despre o căutare indispensabilă.

În viata lui Eric, geolog pasionat, a survenit la un moment dat nevoia să se dedice mai puțin oamenilor, din partea cărora acumulase insuportabile dezamăgiri, și să se retragă în mijlocul pietrelor,

pe drumuri nemaistrăbătute care, prin vechimea lor, îi transmiteau energii strânse de când lumea și pământul.

Urmărit de graba de a fugi, eroul renunță la toate ambițiile personale și materiale și pornește în India ca să identifice o piatră pe nume Dara,

o piatră specială, caracterizată printr-o porțiune transparentă în mijloc prin care se vede un lichid roșu. Pasionații de căutări au identificat deja un timid Graal contemporan, cu nuanțe din scrierile indiene ale lui Mircea Eliade.

Cum ne așteptăm, în India nu e totul simplu, mai cu seamă interacțiunea cu localnicii bănuitori și duplicitari, promotori de năravuri condamnabile cum ar fi proxenetismul infantil, și nici când vine vorba despre relaționarea cu sinele în mediu potrivnic,

ce compromisuri facem, ce oameni și idei acceptăm, cât de aproape să-i acceptăm în intimitatea gândurilor și convingerilor noastre ?

Negocierea cu însingurarea nu e în favoarea eroului, iar occidentalul, obișnuit cu totul de-a gata, se dovedește insuportabil de neajutorat în mediul unei flexibilități de gândire scuzabilă prin superstiții.

Indienii se familiarizaseră cu apusenii și cu obiceiurile lor încă înainte de 1600, pentru că, deja în acei ani, arta mogulilor cuprindea portrete de călători și pelerini din variate ținuturi. Și nu numai oameni, dar și îngeri.

Zeii nu sunt nici buni, nici răi, ei sunt doar puternici și suntem nevoiți să ne supunem lor.

Occidentalii au cucerit pământuri noi și i-au călcat în picioare pe zeii de acolo ca să ridice în locul lor simboluri ale puterii omenești.

În India, templele au fost construite pe câte un ochi al pământului. Cu acești ochi, pământul privea cerul iar noi, privind cerul, îi ghiceam gândurile.

Brahmanii, întâlniți de obicei prosternați în preajma templelor, pot explica tot ce se petrece în acea realitate paralelă,

iar orice pelerin, atunci când are șansa de a-i întâlni, își manifestă pietatea scoțându-și încălțările din smerenie, pentru a continua drumul, pentru tot restul zilei, desculț.

Putem învăța despre tehnici yoga asupra canalizării interioare a energiilor, imaginate sub forma unui șarpe, despre locuri cu energii pozitive sau negative pe care el începuse să le descifreze, mai ales când ghidul îl abandona și rămânea singur la cheremul lighioanelor.

Cel mai interesnt episod al cărții se petrece când ghidul eroului, pe nume Cercul de Apă, un fel de maestru de yoga improvizat, care-l condusese zile întregi pe jos, prin munți și văi, îi povestește un episod din viața lui. În tinerețe, se angajase la poștă la serviciul de post-restant.

În fiecare zi tria corespondența, plicuri care soseau din toate țările. Observă cu luare-aminte toate scriiturile și timbrele și începe să învețe despre cât de mare e lumea.

Se uită la figurile de pe timbre, războinici, inventatori, femei celebre. Când adresanții veneau după scrisori, se lungea la vorbă cu ei, ca filolog știind o limbă de circulație, și a învățat despre țările lor.

Studiindu-i în timp ce așteptau să-și ia plicurile, a aflat multe despre moravurile fiecărui ținut, veșminte, gesturi, felul de a sta la coadă.

Până când a prins obiceiul de a duce seara acasă unele scrisori, unde le desfăcea cu abur și le citea, nu neapărat din indiscreție.

Scrisorile deveniseră pasiunea vieții lui, își petrecea viața în dicționare și astfel începuse să dezvolte o abilitate suplimentară, să ghicească conținutul fiecărei scrisori sau sinceritatea ei.

Privindu-i pe destinatari, știa ce ascunde fiecare, punctele lor slabe. Le citea scrisorile ca pe niște cărți și își verifica intuiția, ce exercițiu mai bun de psihologie ar fi putut găsi pentru a se lansa mai târziu într-o profesie bazată pe comunicare ?  

Doar că scrisorile cu pricina lor nu pomeneau niciodată de vreun zeu și nu-și putea imagina cum decurgea viața acelor oameni în lipsa zeilor. În India, spre deosebire de Occident, toate cuvintele le sunt oferite zeilor.

Ce-au făcut acei oameni, apusenii, cu zeii lor?  Curiozitatea l-a condus pe ghid și pe clientul lui spre alte experiențe. Și pe noi, odată cu ei, ne poartă spre ce nu știam că există.