La munte – Pagina 2 – ore de drum

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

La vulturi !

Delphi, 2019

Mai în glumă, mai în serios, Zeus a vrut să știe la un moment dat care e punctul central al lumii.

De la ambele capete ale universului, a pus să-și ia zborul doi vulturi de aur, iar cele două răpitoare zeiești s-au întâlnit la Delphi.

Vulturii s-au așezat pe două piscuri apropiate. La poalele lor se aflau izvorul Castalia și sanctuarul zeiței Geea, zeița gliei.

Așa a ajuns Delphi buricul pământului și totodată un oracol vestit în toată lumea antică, azi în patrimoniul mondial UNESCO.

Centrul cultural al civilizației elene, una din cele mai frumoase așezări antice datorită decorului muntos cu vegetație favorizată de apropierea mării, adăpostea sancturarul lui Apollo, devenit unul din locurile de desfășurare al jocurilor panelenice, la fel ca și Olympia.

Pe un teren accidentat, greu accesibil, perimetrul arheologic al templului se împarte în două secțiuni.

În partea inferioară, au rămas ruinele unui mic templu circular numit Tolos dedicat Atenei, unul din cele mai frumoase din antichitatea greacă, iar în partea superioară, zona sacră consacrată ghicitului.

În perioada sa cea mai înfloritoare, secolele 4-8 î.Hr., pelerinii aveau parte de o priveliște neasemuită.

Mai întâi parcurgeau un drum sacru, mărginit de statui și clădiri, care urca în serpentine coasta muntelui și se opreau, pe rând, la terasele în trepte.

Treceau pe lângă încăperile tezaurelor, unde marile cetăți elene își păstrau ofrandele, din care a dăinuit doar sala atenienilor din secolul 2 î.Hr., cu pereții acoperiți de opt sute de inscripții și cu două imnuri dedicate lui Apollo.

Templul lui Apollo era centrul religios al perimetrului sacru deasupra căruia, în munte, se ridica un teatru mare bine conservat ce datează din secolul 2 î.Hr. cu cinci mii de locuri amenajate pe înclinația naturală.

Pentru a completa ansamblul bine integrat în peisaj, în apropiere se afla un stadion dedicat manifestărilor sportive.

Forma de azi, bine pastrată cu bănci de piatră, e datorată unui filantrop roman. În amintirea victoriei lui Apollo asupra lui Python (lumina împotriva întunericului), la Delphi se desfășurau Jocurile Pythice, la început doar o dată la opt ani.

Din 590 î.Hr., au fost introduse în cercul jocurilor panelenice care se desfășurau anual într-unul din cele patru locuri stabilite pentru ele.

Spre deosebire de caracterul pur sportiv al jocurilor olimpice moderne, cele panelenice includeau și evenimente culturale.

De aceea se impunea, pe lângă un stadion, și un teatru amplu pentru tragedii și artele spectacolului. În timpul Jocurilor Pythice, care țineau o săptămână, veneau la Delphi participanți din întreaga lume elenă, confirmându-i plenar vocația de buric al pământului.

Ne-au mai rămas, ca să reflectăm la toate acestea, ruine din fundațiile sanctuarelor, câteva coloane și baze de coloane din cel de-al treilea templu terminat în 330 î.Hr. și mistuit de flăcări, și din al doilea, construit în 510 î.Hr., distrus de un cutremur.

În vestibulul acestui templu alungit, cu șase coloane în fiecare din coridoarele înguste și cinci pilaștri în cele late, pelerinul află proverbele celor înțelepți.

Printre ele, ,,Cunoaște-te pe tine însuți”, de mare trebuință în sesiunile Q&A din incinta sacră, urma să se bucure de un destin planetar.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Ilustrate cu flori de câmp

Mustair, 2016

Răspântiile sunt sortite unor întâlniri de neocolit, iar vocația uneia dintre cele mai izolate provincii elvețiene, aflată la hotarul cu Italia, a fost dintotdeauna să-i facă pe călători să poposească și să schimbe informații de care depindeau sorți politici.

Mai cu seamă atunci când condițiile atmosferice blocau circulația, drumeții se opreau în camere amenajate în mănăstirea de la Mustair, împărtășind planuri și socoteli.

Cele câteva orașe din acest sector lingvistic sunt legate de restul Elveției printr-o trecătoare la 2149 metri. Episcopul de Chur a întemeiat abația ca urmare a dispoziției date de împăratul Carol cel Mare în 785.

Pământurile din împrejurimi, o porțiune din podișul muntos, apele, fie lacuri sau porțiuni de râuri, aparțin deopotrivă mănăstirii benedictine.

Suveranul nu s-a orientat spre acest ținut doar din convingeri religioase, ci și din motive politice și militare, vizând controlul circulației în sudul Alpilor.

Numele localității Mustair vine din latinul Monasterium pentru că, în secolul 8 când s-au așezat calugării, comunicarea se realiza în limba retoromană, care se vorbește și azi în această regiune, a patra limbă a Elveției, cu structura lexicală de bază nealterată.

Cabanele, de o cochetarie discretă tipic elvețiană, neschimbate de câteva sute de ani, se numesc alpenrosli și se răzlețesc pe întinderea domoală a văii.

Dupa ce, de șapte ori pe zi, rosteau texte de rugăciune, calugărițele se implicau în muncile agricole, la strângerea fânului și recoltarea grâului. ,,Ora et labora” – ruga și munca era deviza lor.

Pe timpul iernii, țeseau paturi, covoare și carpete ornamentale. Pe măsură ce așezarea s-a dezvoltat, tot ele au preluat și educarea copiilor din sat.

Nu e de mirare că locuitorii din această regiune au rămas devotați credinței catolice datorită ajutorului pe care l-au primit timp de secole, rezistând în fața presiunilor exercitate de reformă.

De pe sub bolțile gotice au ieșit la iveală fragmente de pictură carolingiană, a căror unicitate a determinat înscrierea abației în patrimoniul mondial UNESCO.

De o parte și de alta a bisericii se află coridoare ducând spre chiliile călugărițelor și spre dependințele unde erau găzduiți călătorii în Evul Mediu, de o parte femeile, de cealaltă bărbații, cu posibilitatea reunirii lor în spațiul bisericii.

Cea mai estică așezare din Elveția, împădurită, înflorită, înmiresmată, merită o oprire. Excursioniștii trec de obicei pe jos granița cu Italia și continuă traseele de drumeție montană care se intersectează în acest loc spre culmi grandioase sau spre văi liniștite.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse

Culmea minunilor

Corps, 2022

La sanctuarul Notre-Dame de la Salette se ajunge pe o șosea îngustă care pornește din satul Corps, departamentul Isère, aflat la poalele Alpilor.

20220406_125053

În aprilie, abia se desprimăvărase și, pe măsură ce urcam, zapada era tot mai multă.

20220406_124858

Francezii îl consideră a doua destinație de pelerinaj ca importanță, după Lourdes, datorită aparițiilor mariale.

20220406_144535

La 1.800 de metri, aerul e înviorător și limpezește gândurile.

20220406_131322

Se spune că aici, la 19 septembrie 1846, Sfânta Fecioară s-a arătat, plângând, și a stat îndelung de vorbă cu doi copii de păstori.

DSCN7121

Autoritățile ecleziastice au inițiat o anchetă ca să verifice adevărul din spusele lor și, ca urmare a recunoașterii oficiale, un sanctuar a fost ridicat pe acest loc în 1865, spre care se îndreaptă astăzi peste trei sute de mii de pelerini pe an.

20220406_132451

Dar nu doar ei, întrucât toată creasta muntelui e brăzdată de poteci de drumeție, iar lăcașul reprezintă și o etapă de repaus pentru excursioniști.

20220406_144506

În timp, pe lângă biserica principală s-a ridicat un complex impresionant, cu o capelă modernă,

20220406_135359

un oficiu de primire a pelerinilor,

20220406_134933

un hotel,

20220406_140000

săli de mese, magazin, săli de conferințe și de concert, hol expozițional unde am văzut obiecte vechi din regiune,

20220406_142527

iar în exterior, spații amenajate de picnic pe lateralul bisericii, la adăpost de vânt.

20220406_141251

Primii pelerini au ajuns aici la doar două zile după ce a avut loc apariția, iar vestea a început să se răspândească.

20220406_140335

Mai întâi au venit oameni suferinzi, transportați pe dos de măgăruși sau pe jos, pe povârnișuri, cu speranța că izvorul care a țâșnit pe acel loc îi va vindeca, așa cum s-a și întâmplat în unele cazuri, după cum atestă arhivele lăcașului. Chiar și acum, am văzut cum puținii călători își umpleau sticluțele.

20220406_130733

Cu timpul, s-au bătătorit poteci, s-a construit șoseaua și au început să vină tot mai mulți căutători de liniște sufletească.

20220406_134910

În momentul de față, complexul se află în grija unei comunități de preoți și de călugărițe, dintre care am și zărit două asiatice ocupate să schimbe florile în biserică.

20220406_140848

De la bun început, toată lumea s-a întrebat de ce Maica Domnului s-a arătat plângând.

20220406_143158

Singura sursă de informație a rămas comunicatul dat de comisia ecleziastică numită să certifice caracterul miraculos al evenimentului, care declara că, în acea perioadă tulburată de foamete, boli, sărăcie și războaie, Maica Domnului plângea de mila oamenilor, însă a dorit să le transmită, prin mijlocirea celor doi copii necăjiți, un crâmpei de speranță.

DSCN7127

Grandoarea și puritatea peisajului m-au îndemnat să-l iau în seamă.

Dincolo de bine și de rău

Mustair, 2016

Nietzsche locuise la doar optzeci și doi de kilometri de aici, în direcția St.Moritz, dar de acea dată n-am ajuns să-i văd conacul. Îmi plac granițele cu freamătul lor discret, așadar m-am oprit pentru o vizită în detaliu la abația înscrisă în patrimoniul UNESCO, poziționată strategic la doar opt sute de metri de Italia.

Mănăstirea benedictină închinată Sfântului Ioan, aflată pe vechiul drum de pelerinaj spre Santiago de Compostella, se numără printre rarissime vestigii de artă carolingiană din Europa.

Întemeiată în 785 de Carol cel Mare pe traseul imperial, abația avea o menire culturală și politică secretă. De la bun început, misiunea strategică tăinuită a fost observarea și iscodirea persoanelor, majoritatea pelerini, care călătoreau prin această unică trecătoare dintre Est și Vest.

Episcopia de Chur era cea mai importantă din zonă și, din acest motiv, ei îi revenea supravegherea teritoriului.

Încă de la construcție, a fost rezervată strict cultului benedictin, reputat pentru rigoarea și asceza ritului.

Primii călugari care s-au instalat aici au venit de la alt convent benedictin, Pfafers, din nordul Elveției, și au ramas în sat patru sute de ani, până în secolul 12, când spațiul a fost cedat unei congregații de călugărițe din același cult.

Edificiul a trecut prin multe transformări, dar interiorul a păstrat în stare impecabilă fresce din perioada imperială carolingiană care, din fericire, au supraviețuit sub stratul protector al unor picturi nesemnificative. Azi sunt considerate cele mai relevante pentru Evul Mediu timpuriu. În secolul 11, episcopul extinde construcția cu o reședință sub formă de turn, structurată pe două etaje. La cel superior, cu destinație de locuință care face corp comun cu dubla capelă, sunt păstrate obiectele personale ale episcopului.

De sus și până jos, pereții sunt acoperiți cu picturi figurative conturate în scene de inspirație elenistică. Modalitatea de a picta în întregime pereții în interior este de origine bizantină, iar alternața alb și negru segmentează cele douăzeci și patru de episoade pe dimensiunea lungă.

Printre acestea, recunosc Judecata de Apoi, despre care exegeții afirmă că ar fi cea mai veche abordare a acestei teme cunoscută în istoria artei. Se mai descifrează viața sfinților Petru și Pavel, fresca romană cu Banchetul lui Irod și dansul lui Salomé, Visul lui Iosif și Fuga în Egipt, Cina cea de taină, alte scene din Noul și Vechiul Testament, iar în cupolă este Christ Pantocrator înconjurat de evangheliști.

Stilul picturii corespunde artei venețiene monahale timpurii cu influențe bizantine, practicate pe țărmul Adriaticei. Acest stil, creat de artiști italieni din mai multe ghilde, specializați în decorațiuni religioase, a ilustrat legatura cu orientul și era un reper al schimbării de registru. Influența bizantină a fost recunoscută aici și prin studiul comparativ cu pictura religioasă bulgară.

Toate scenele reprezentate au aceeași dimensiune. Culorile și-au pierdut din intensitatea tonalității originale, doar galbenul și roșul au fost mai rezistente.

Ornamentele romane și busturile de îngeri erau singurele decorațiuni acceptate în acele vremuri. Figurile se disting în elegante atitudini marțiale reflectând spiritul epocii și relația credinciosului cu divinitatea. Frivolitatea unor scene cum ar fi Banchetul lui Irod cu atitudinea provocatoare a lui Salomé a fost dezaprobată cu asprime de calugărițele benedictine devotate înaltei dimensiuni divine, mult prea îndepartată de cele lumești.

Lectură de drum:

Gérard de Villiers, La filière suisse

Rătăcirile fetei nesăbuite

Gran Paradiso, 2017

Muntele ascunde taine greu de pătruns, care presupun o inițiere prealabilă.

Gran Paradiso se bucură de o reputație de masiv accesibil pentru începători (obișnuiți cu sportul), dar înseamnă, totuși, mai mult decât o drumeție banală.

Acces

Ca sa ajung la traseul de alpinism din parcul natural Gran Paradiso, pornind din Aosta, am schimbat două autobuze comode, unul normal și apoi, pe creste, altul mult mai mic care se putea cocoța pe serpentinele înguste, croite prin creierul munților.

Drumul cu autobuzele a fost, în sine, o frumoasă excursie, ideală pentru o zi de ieșire din oraș. M-aș fi mulțumit chiar numai cu atât.

Și la dus și la întors, am rugat șoferii să-mi indice stația dorită. Toată lumea e perfect bilingvă (franco-italiană), cu o lejeră preferință pentru o elegantissimă franceză.

Înălțime

Deși este un masiv respectabil de 4.061 metri, alpiniștii experimentați spun că, dintre toate piscurile de 4.000 metri, Gran Paradiso ar fi cel mai ușor de atins.

M-am încumetat să ajung doar până la 3.000 de metri. Cel mai greu segment mi s-a părut coborârea de la 3.000 la 2.000 de metri pe care am efectuat-o legată cu frânghie de un alpinist.

Refugiu

Ne-am rezervat cazarea cu multe luni înainte la cele două refugii unde am poposit în timpul drumeției.

Primul s-a aflat la jumătatea traseului, iar al doilea la capătul drumului practicabil, într-o fundătură, de unde fie începi un alt traseu, fie revii în lume.

Fiecare cabană e diferită, unele au câte o bibliotecă variată sau o selecție de vinuri excelentă, dar nu au apă caldă.

Toaleta e afară, la capătul prispei. Altele au apă caldă în schimbul unor jetoane pe care le cumperi la recepție.

Cina se servește la oră fixă, la mese organizate pe camere sau în comun, iar meniul este întotdeauna unic, cu mâncare gătită tradițional.

Unele refugii sunt mai exclusiviste, acceptă un număr restrâns de oaspeți, altele îi înghesuie ca să profite din plin de sezonul estival.

Fiind un grup de șase persoane, am rezervat peste tot cușete de șase paturi, câte trei pe fiecare parte, suprapuse.

Contemplare

Pe multe porțiuni cu pantă ușoară sau pe platouri, mă lăsam furată de peisajele solemne, ireale, ca în Caspar David Friedrich.

Alternativ, apare câte un segment în care nu-ți mai arde nici de făcut poze și nici de consemnat impresii, pur și simplu te întrebi dacă o să scapi teafăr dintre stânci.

Chiar dacă urcușul pare simplu, coborârea poate implica dificultăți neașteptate.

La peste 2.800 de metri, orice urmă de vegetație dispare și ai în fața ochilor doar un peisaj mineral, apocaliptic. Doar piatră și cer. Am ajuns la un ghețar chiar înainte de a atinge piscul La Grande Rousse, de 3000 de metri.

Pe traseu, ne-am oprit de preferință la cascade și ochiuri de apă, narcisistic de cristaline.

Întinse pășuni florale, ca niște parcele cultivate de zei, mărgineau potecile.

În acest masiv, în preajma zonelor locuite de fermieri, sunt produse, în serie limitată, vinuri pe bază de soiuri rare, care datează din antichitate. Se spune că aici s-ar fi cultivat cele mai înalte podgorii din lume.

Întâlniri

Alți excursioniști, chiar și atleți în antrenament care ne-au depășit cu viteza luminii, am văzut cam unul-doi la câteva ore. Vietățile întâlnite, – rar de tot – se rezumă la bivoli, vulturi și marmote.

Trecut

Întreaga zonă e un parc natural creat în 1922 în Valea Aosta, aproape de frontiera franceză.

În perimetrul acestui parc, într-unul din catunele care găzduiesc pensiuni izolate, și-a petrecut mai multe vacanțe suveranul pontif Ioan Paul II.

Mult timp, rezervația a fost doar terenul de vânătoare al regelui Vittore Emanuele II. Datorită preocupării sale, parcul este acum brăzdat de o rețea bogată de poteci și drumeaguri construite în acea vreme. Ca itinerar alpinistic, prima dată a fost parcurs în 1860 de câțiva turiști englezi. Tot prin acest masiv, trecea și vechiul traseu roman care făcea legătura cu Gallia.

Lectură de drum:

Michel Butor, La mémoire des sentiers

La răscruce de vânturi

Kokkari, 2017

Abia când am debarcat în Kokkari am aflat de la localnici că nimerisem în cea mai vântoasă zonă din insula Samos. Dar și cea mai romantică, după cum aveam să descopăr mai târziu.

Plaja Kokkari și cătunul ei ocupă un mic sector de țărm cu galeți pe latura de nord a insulei Samos. Muntele se ridică abrupt la doi pași mai încolo, iar vecinătatea sa impune solemnitate mării.

Un mic finister. Intuiești că aici se termină lumea. Cât despre caniculă, în acea parte umbrită de versantul muntelui, i-am simțit lipsa, deși în toiul verii. Poate și din acest motiv, Kokkari e preferată și locuită în exclusivitate de turiști nordici.

Dar neajunsurile naturii au fost cu prisosință compensate de serviciile mult mai de calitate decât experimentasem în tot arhipelagul Egeei. Vă recomand cele două adrese:

Kalidon hotel (2 stele) care nu seamănă cu alte locații de același nivel. Am remarcat calitatea umană a personalului, armonia, decorațiunea cu gust.

Camera avea o terasă imensă, unde stăteam seara să citesc, cu vedere la munte și la un crâmpei de mare, aflată dincolo de șosea.

Sophie’s Place, restaurant pe plajă, cu specialități creative, originale și elaborate care aveau, și ele, poezia lor.

Am luat cina la apusul soarelui, în bataia vântului destul de puternic.

Se auzea doar zbuciumul valurilor.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Mult, puțin, deloc

Arachova, 2019

Am traversat această pitorească așezare parnasiană în sus și-n jos cu mașina, în drumul spre/de la Delfi, iar seara am rămas la cină aici. Așa cum am zărit din depărtare orășelul, mi-a făcut poftă să intru și să scotocesc prin ascunzișurile sale.

DSCN0419 Până la ora 17, străzile erau împânzite de turiștii coborâți din zecile de autocare staționate pe unde se nimerea.

DSCN0420

La sfârșitul după-amiezei, turiștii au dezertat, magazinele s-au închis, iar pe acest versant al Parnasului s-a așternut liniștea.

DSCN0421

Întrezăresc primele nuanțe roz ale asfințitului de octombrie. Soarele a apus brusc, așa cum se întâmplă în munți. Au rămas doar culorile cerului.

Mersul pe jos prin oraș s-a dovedit mai dificil decât credeam, escaladând străzile foarte abrupte. Am preferat să o iau pe un traseu cât mai lăturalnic, ca să văd ceea ce nu e neapărat destinat privirilor curioase ale turiștilor.

Majoritatea magazinelor sunt specializate pe artizanat de țesături (covoare, traiste, cuverturi) și pielărie (în special căciuli de blană pentru ierni grele), cu prețuri la fel de grele.

Înțeleg ca prosperitatea nedisimulată a orașului se datorează miilor de turiști din toată lumea debarcați zilnic pe străduțele miniaturale.

Locuri de parcare cu greu găsești și e mai bine să lași mașina cât mai la marginea urbei.

Strada mare e atracția principală pentru târguieli, pentru că aici găsești de toate. Cafenele, buticuri și prăvălii.

Ca specialitate locală, recomand să degustați un sortiment de brânză la grătar care se numește formaela și seamănă perfect cu mozzarella, servită cu o miere locală, cu parfum intens, tipic pentru mierea de munte.

DSCN0417

Am luat cina la restaurantul Kaplanis, un pic mai departe de centru, cu o vedere minunată asupra crestelor împădurite, dar exagerat de scump pentru calitatea mediocră a meniului. Înțeleg că avem de-a face cu efectul Delfi.

Însă hotelul Skamnos, aflat la câțiva kilometri mai sus pe munte, a fost o surpriză plăcută, cu un peisaj, un confort și o liniște desăvârșite.

DSCN0413

Grecia piscurilor inaccesibile are o solemnitate care intimidează. La plecare, m-am lăsat furată de gânduri, admirând priveliștea inegalabilă de pe versantul de vizavi. Arachova îți dezvăluie un alt chip de la distanță.

DSCN0415

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Apa tămăduitoare

Lourdes, 2019

Primul meu drum din 2019 a fost la Lourdes. Cu toate că era ianuarie, spre sfârșitul după-amiezei, în mijlocul munților, n-am resimțit frigul.

20190103_154231

În 1858, în decurs de cinci luni, Maica Domnului și-a făcut apariția aici de optsprezece ori, comunicând cu o fată săracă din sat, Bernadette, care, mai târziu, a devenit călugăriță la Nevers.

20190103_153523

Un pelerinaj nu înseamnă doar sentimentul religios, credința, căutarea de miracole sau curiozitatea de a îndeplini un ritual. Atunci când mergi într-un pelerinaj, ai certitudinea că în acel loc vei gasi ori vei afla ceva ce nu există în altă parte: o învățătură, o îndrumare, o mărturie sau o confirmare. Pleci în căutarea unui semn, ca să descifrezi partea nevăzută a lumii. Actul de pelerinaj pune în mișcare o dinamică sufletească și-ți indică direcțiile de urmat, te scoate din dezorientare și tatonări. Mulți sperăm să găsim libertate interioară, curajul de a lua hotărâri, de a fi sinceri cu noi înșine, să aflăm răspunsul la întrebări personale asupra relației cu cei din jur și cu Dumnezeu.

20190103_153555

Pentru alții, pelerinajul este, totodată, și un mijloc de a scăpa de singuratate. Un pelerin nu este niciodată singur, el este invitat și integrat într-o comunitate animată de aceleași dorințe și speranțe. În astfel de călătorii, unii caută un mijloc de reconciliere interioară și se supun la încercarea de a-și depăși propriile puteri fizice.

20190103_161025

În afara sezonului de sărbători, orașul e simplu de traversat cu mașina. Poți chiar să parchezi la cinci minute pe jos de sanctuar și grota unde au avut loc aparițiile miraculoase.

Ceremonialul religios pe care l-am urmat aici constă în câteva etape.

– cumperi lumânari chiar la intrarea în situl monumental. Mii de candele de toate dimensiunile, la prețuri diferite, sunt puse în vânzare de-a lungul aleilor, în mici tonete.

– traversezi râul pe un podeț și ajungi pe celălalt mal, unde aprinzi și pui lumânările în standuri special amenajate.

20190103_154547

– asiști la o slujbă chiar în fața pesterii, unde-ți sunt sfințite toate obiectele cu încărcătură simbolic religioasă pe care le ai la tine.

– de îndată ce se termină serviciul religios, parcurgi încet acel semicerc al peșterii unde au avut loc aparițiile miraculoase, pe pereții careia se scurg firișoare din izvor. Izvorul l-a descoperit Bernadette, la îndrumarea Maicii Domnului și s-a dovedit acea apă este tămăduitoare. Atingi cu mâinile pereții peșterii și, cu apa miraculoasă, părțile suferinde ale corpului.

20190103_160844

– o cantitate mai mare de apă, ca să duci și celor de acasă, poți lua direct de la robinetele aflate imediat în dreapta Grotei. Sunt înșiruite în jur de douăzeci de robinete aflate gratuit la dispoziția credincioșilor pentru a-și umple sticle și bidonașe cu apă din izvorul sfințit. Recomand să ai la tine recipiente de orice fel, dar, în plus, și o sticlă mică din plastic de jumatate de litru ca să le umpli pe cele mari, pentru că sub robinete nu încap recipiente voluminoase, iar debitul de apă este scăzut.

– poți merge la o slujbă în biserica principală, urcând un șir înalt și abrupt de trepte, unde ți se sfințește apa și alte obiecte de cult.

20190103_164555

– aproape de ieșire se află automate de monezi care costă doi euro/bucata, imprimate cu diverse modele. Toate sunt sfințite și se consideră făcătoare de minuni, datorită apropierii de incinta peșterii.

La momentul vizitei mele, se recunoscuseră în mod oficial șaptezeci de miracole.

20190103_155157

Ca să te cazezi, nimic mai simplu ! Lourdes este localitatea cu cel mai vast câmp hotelier din Franța, imediat după Paris.

vezi și: De 15 august