Civilizație otomană – ore de drum

Call Me by Your Name

Safranbolu, 2022

Pe calea de legătură dintre centrul Anatoliei și țărmul Mării Negre, cetatea safranului se găsea totodată și în drumul cuceritorilor de profesie perși, romani, bizantini care au ocupat-o pe rând.

Abia în 1392 devine otomană, intrând într-o eră de mare prosperitate datorită aromei sale vestite.

Considerat drept condimentul cel mai vechi din lume, dar și cel mai scump, cu un preț ce poate atinge patruzeci de mii de euro pentru un kilogram, safranul se bucură de un veritabil cult în regiune.

Prețul se explică prin migala recoltei, spun negustorii, pentru un gram de safran, e nevoie de două sute de flori culese manual, dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui.

Din belșugul revărsat, s-a înfiripat numele orașului.

Vracii au semnalat și promovat produsul prima dată în Mesopotamia, în secolul 7 î.Hr., în calitate de leac pentru aproape nouăzeci de afecțiuni. Mai târziu, chinezii îi vor descoperi și mai multe virtuți.

Dar și grecii își dispută întâietatea de a fi luat știință de plăntuța miraculoasă care, cel mai probabil, exista deja pe mai multe arii din zona mediteraneană și din semiluna fertilă.

Comerțul cu safran atinge apogeul în secolul 18, când se înregistra un intens pelerinaj comercial dinspre Europa și Asia.

Și azi, safranul se folosește în industria farmaceutică, a produselor cosmetice și în artizanatul coloristic.

Orientalii au fost dintotdeauna invidiați pentru secretele păzite cu strășnicie privind elixirele pe bază de plante, folosite în magie și în derivatele ei spirituale.

Modalitățile străvechi de prelucrare a unor plante specifice au atras expediții nesfârșite de apuseni sub pretextul cruciadelor și al altor inițiative politic corecte. Reputația lor se clădise pe speculațiile în jurul efectelor obținute din aceste plante rare.

Dintotdeauna fuseseră recunoscute virtuțile medicinale ale safranului, printre care se evidențiază efectul benefic asupra digestiei, echilibrarea colesterolului, sănătatea ochilor, efectul antioxidant făuritor de legende asupra menținerii tinereții. Încă și azi este considerat cel mai puternic antidepresiv natural.

Însă acțiunile asupra echilibrului moral sunt la fel de importante, prin conotația mistică, purtătoare a iluminării divine, temă importantă în Islam, astfel că safranului i s-a atribuit un rol național de apărare a națiunii turce și protector al identității culturale.

Dintre țările care împărtășesc religia musulmană, toate sunt cultivatoare de safran, pe o fâșie geografică întinsă din Maroc până în India și China.

Cel mai mare producător este Iranul, iar turcii, cum e și firesc, îl consideră pe al lor de calitate superioară.

Nu doar musulmanii îi revendică sacralitatea, ci și buddhiștii și hindușii, care, datorită culorii sale înflacărate îl asimilează focului. În Upanișade am citit de curând că safranul era socotit purificator.

Tot ca o extinsă conotație mistică, mi-am reamintit de robele de o culoare vișiniu-cărămizie pe care le-am remarcat în Thailanda la călugării buddhiști și m-am întrebat atunci de ce nu purtau portocaliu, cum știam că era tradiția standard.

Până acum, nu acordasem importanță safranului și nu-l considerasem indispensabil la bucătărie, singurul domeniu unde m-aș pricepe să-l folosesc.

Însă am cumpărat un flacon și uneori adaug câteva firișoare în ceai verde sau cafea, deși localnicii îl recomandă în special în prepararea de sosuri.

Romanii îl puneau în vin, dar, la popoarele musulmane, opțiunea aceasta nu a existat. Romanii și mai bogați, cărora le veneau din partea asiatică a imperiului cantități industriale de safran, îl puneau în apă când se îmbăiau.

Capitala turcă a safranului s-a întâmplat să fie și primul oraș vizitat într-o călătorie de o lună, iar influența pe care a avut-o, ca impresie inițiatoare, a fost decisivă în aprecierea calităților păstrătoare de tradiții.

Pe măsură ce am parcurs Turcia, mi-am dat seama că modernizarea sau europenizarea parcă nu-i stă bine, nu-i stă-n fire. Nouă, călătorilor, ne place Turcia așa cum o știm din cărti și istorie, iar aici am găsit-o după cum îmi doream.

Așa că am explorat cu nesaț Safranbolu, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO datorită conservării excepționale a peisajului arhitectural.

Timpul s-a oprit în secolul 18 pentru conacele otomane care, semețe, rezistă sprijinindu-se parcă unele pe altele pe versantul dealului, sau în varianta mai gospodărească, înghesuite pe străduțe pietruite.

Nu mai văzusem o atât de mare concentrație de case vechi tradiționale, cu arhitectură rafinată, bine întreținute, desăvârșit renovate.

Cele mai frumoase erau convertite în hoteluri, pensiuni, restaurante și muzee.

Am identificat în plimbare trei cartiere: centrul nou, cu instituții și principala stație de autobuze,

mahalaua și zona istorică, diferite, cu un farmec particular.

Sfindând atât de multe răsturnări de situatii politice, un vast program de renovare însuflețește orașul începând din 1975, datorită căruia azi putem admira o sută douăzeci și cinci de conace reabilitate.

În zona comercială a centrului istoric, se înșiruie prăvălii, bazarul, podulețe de piatră peste subțiratice pârâuri, cișmele la toate colțurile.

Multe conace au rămas încă părăsite pentru că, după primul război mondial, din cauza schimbului de populații din 1923, un sfert din populația sa, cea de origine greacă, a părăsit pentru totdeauna orașul ducând cu ea o parte din obiceiuri, iar azi, cei care nu-și găsesc de lucru în turism migrează spre Istanbul.

Tihna provincială ne-a rămas nouă, călătorilor și, în deplin acord cu specificul condimentului al cărui nume îl poartă, m-am lăsat vrăjită de rafinamentul rar, prețios, al oamenilor și al savorilor.

Pașii profetului

Cairo, 2018

Dintotdeauna, musulmanii au considerat obiectele prețioase un semn al reușitei sociale, un simbol al puterii și o scenografie a plăcerilor.

Cultura e preamărită fiindcă, atunci când o posedă, interesații se pot folosi de ea în strădaniile de a dobândi poziție socială și avere.

Ținutul Nilului a fost punctul de întâlnire al unor dinastii și grupuri de interese ale căror încleștări, garnisite cu vicleșuguri, compromisuri, împăcări și renunțări, se reflectă în creații de o somptuozitate inegalabilă.

De obârșie omeyadă, abasidă, fatimidă, ayubidă, otomană care au dominat, pe rând, Egiptul moștenit, cu nu mai puține enigme, de la faraoni, în obiectele din Muzeul de artă islamică din Cairo deslușim istorii.

În secolul 9, Egiptul se desprinde de califatul de la Bagdad și cade în mâinile unor năvălitori din Maghreb, fatimizii, puși pe fapte mari întru propășirea șiismului, întemeiază imediat un nou califat,

loc de întâlnire pentru comerț, arme, spiritualitate, sub influențele date de Mediterana, Africa, Marea Roșie, Sinai, înconjurat de opulenta antichitate faraonică.

Pe aici trecea drumul care transporta aurul și sclavii din Sudan spre Peninsula Iberică și era un punct strategic la care nu se putea renunța în ruptul capului, segment dezbătut în temele geopolitice actuale.

În calitatea sa de metropolă de cinci sute de mii de suflete hrănite din intensa circulație a oamenilor, mărfurilor și ideilor care animau lumea musulmană,

noul califat devine capitala Islamului în virtutea înaltelor sale școli, ca urmare Coranul editat aici în 1924 va fi considerat unicul model al învățăturii religioase odată cu supremația aducătoare de belșug.

Faptul că fatimizii dobândesc protecția locurilor sfinte ale Arabiei determină elanul comercial care favorizează artele.

Ei au manifestat toleranță fața de toate religiile, au acordat culturii respectul cuvenit, refac tradiția populară a poveștii care se va concretiza într-O mie și una de nopți.

În artele plastice, reunesc tradiția Maghrebului și pe cea locală, coptă, împacă influențe romană, bizantine și orientale și, prin mecenat, îi fidelizează pe artiștii care slăvesc trecutul preislamic.

Multe dintre obiecte sunt similare celor din muzeele turcești, dar să nu uitam de influența pe care turcii au avut-o în regiune. E momentul să-i introducem în scenă.

Islamul sunit, o doctrină comunitară preocupată să scape de influența unei singure persoane oricât de desăvârșită ar fi, afirma ca trebuie să se țină seama de acordul unanim al credincioșilor pe care aceștia îl preiau fie din spusele explicite și limpezi ale Coranului fie, în cazul tăcerii suratelor, din interpretarea concordantă a înțelepților.

Triumful sunismului se va afirma incontestabil încă din secolul 11, atunci când turcii încep să-și facă simțită prezența, la început doar ca sclavi sau mercenari.

Dinastia ayyubidă, de origine kurdă, n-a putut impiedica turcizarea elitelor din cauza recrutării continue de sclavi din Asia centrală și Caucaz, războinici înverșunați care n-au șovăit să-și bage nasul și în treburi politice,

configurând epoca mamelucă prelungită timp de trei secole, în care un roi de funcționari organizați militărește au accelerat islamizarea Nubiei și i-au marginalizat pe copți.

Oligarhia militară îl numește pe sultan, bogățiile sale dă pe dinafară în depozite și cămări, iar arta atinge apogeul prin arhitectură și artele plastice care favorizează căutarea grației în obiectele vieții curente, la apogeul barocului musulman.

Faza mamelucă a civilizației Islamului a favorizat misticismul, creație a imaginarului, împărtășit de un mare număr de confrerii care și-au găsit ecou în sensibilitatea maselor.

Atunci se întrupează în conștiința omului de rând personajul fachirului, amărâtul care a renunțat la lume pentru ca, în singurătate, să pătrundă misterele comunicării cu sacrul.

Odată cu intrarea triumfală în Cairo a sultanului Selim cel Necruțător în 1516, începe vremea otomanilor, a căror preocupare obsedantă va fi armata, înnobilată de tot luxul și rafinamentul Înaltei Porți. Creații strălucitoare împodobeau palatele la serbări, pe podele se întindeau orgolios cele mai reușite covoare turcești care, chiar și în zilele noastre, încă se confecționează la Cairo,

apare și o nouă modă, a caftanelor, iar în ceramică și porțelanuri fine, desene executate la Niceea.

În intimitatea cabinetului sau în madrasă, arta caligrafiei, știință sacră legată de suportul însuși al revelației, limba arabă, atinge desăvârșirea.

În artele cărții, anluminura și miniatura apar ca alternativă de creație întrucât Coranul interzice reprezentarea figurii umane în arta sacră.

Aviditatea nemăsurată a soldățimii care face și desface ițe politice a dus la criza finanțelor publice. Rutina tradarilor pusă pe făgaș, prețul fidelității crește, se plusează în execuția operelor de artă, de mare preț în cazul cumpărării unor poziții strategice în ierarhie, care ștergeau cu buretele samavolniciile mai-marilor.

Artele își fac intrarea în compoziția unei alte instituții specific locale, cea a bacșișului, o întrețin și poate că îi datorăm în bună parte conservarea la adăpost a multor capodopere din muzeul cairot.

Odată ca niciodată

Antiohia, 2022

Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.

Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.

Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.

Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.

Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.

Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.

O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.

Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.

Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,

ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.

În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.

Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.

În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.

Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.

O liniște de nepătruns domnește acum peste toate.

Pe calea cea bună

Veria, 2016, 2018

La Veria, Sfântul Apostol Pavel a poposit după ce a părăsit Tesalonicul, înainte de a merge la Atena.

Pe acest drum care intersectează Egnatia odos am trecut de multe ori, de fiecare dată spre câte un port.

Multe localități din Grecia se leagă între ele prin calea străbătută de Pavel, iar monumentul impunător, cel mai mare din lumea elenă, care i s-a închinat aici dovedește importanța pe care a avut-o așezarea vreme îndelungată.

Atunci când Pavel s-a oprit aici, a găsit în această localitate evreiască oameni dornici să-l asculte.

Mulți credeau cu adevărat în spusele sale, dovadă consemnarea unor evrei și greci care s-au convertit pe loc la creștinism.

Se spune că podiumul de unde le-a adresat învățăturile creștine are la bază treptele sinagogii de unde a propovăduit.

Pe întreg perimetrul unde a predicat, s-a edificat o estradă amplă în semicerc decorată cu mozaic și mărginită de coloane.

Lângă acest altar, mai târziu, otomanii au cosntruit o moschee.

Oprirea Sfântului Pavel aici a consolidat prestigiul de care se bucura deja cetatea atestată încă din anii 1000 î.Hr., care, treptat, atinsese prosperitatea.

Până pe la sfârșitul secolului 19 a fost un oraș înfloritor, în care comunitățile greacă, bulgară, otomană, evreiască, aromână, armeană, sârbească au compus împreună esența Orientului.

În istoria sa, am găsit menționați doisprezece intelectuali aromâni care au dobândit o înaltă recunoaștere profesională.

Multi au militat pentru păstrarea identității aromâne (vlahe) în pofida elenizării.

De fiecare dată când ajung în nordul Greciei, am intuiția că acest ținut nu aparține doar Eladei, ci întregului Orient,

al cărui prag familiar îl trec de îndată ce fac primul pas în sincretismul acestor identități diferite, reîntorcându-mă acasă.

În centru, ajung repede de la sinagogă la moschee, printre cele câteva zeci de biserici ortodoxe, ale căror icoane prețioase au fost duse la muzeul bizantin, alături de ceramică, mozaice, icoane, hrisoave, letopisețe, fresce.

Ce a mai rămas din vechiul cartier evreiesc se grupează strâns pe malul râului.

Dincolo de el, se întinde o amenajare urbană ca un crâng, cum mai văzusem la Edessa și la Drama, cu mici cascade și alei pietruite printre smochini gigantici, tei și duzi.

De fiecare dată, mai intens ca în alte așezări grecești, am ramas cu impresia unor taine nedeslușite, poate prin simplul fapt că, la fiecare pas, intersectez vibrația unor cuvinte care au dăinuit.

Muzică de drum:

Apoi s-au născut legende

Cairo, 2018

Explorând cotloanele vechiului Cairo, am dat și peste rămășițe ale civilizației mameluce, pentru care merită să te abați de pe traseul turistic convențional.

DSCN2499

Mamelucii erau sclavi provenind de pe țărmul nordic al mării Negre, din Caucaz și Asia Centrală.

DSCN2468

Cu timpul, s-au eliberat și au devenit garda apropiată a sultanului, înainte să-l asasineze, în 1250, ca să preia atât de râvnita putere, pe care au păstrat-o aproape trei secole.

DSCN2479

Au fost alungați de otomani abia în 1517, după ce se stabiliseră deja în aria vechiului cartier islamic. Celebrele case El-Suhaymi, trei locuințe lipite una de alta, este o mărturie a acestui stil.

20181203_111338

Prima, cea mai veche, din 1648, a aparținut unui profesor universitar, următoarea unui bijutier și ultima unui croitor celebru, un fel de Christian Dior cairot. În general, casele tradiționale aveau trei etaje și adăposteau familia lărgită a proprietarului, adică toate soțiile, fiecare cu apartamentul ei. Partea rezervată exclusiv femeilor, la etaj, avea pe fațadă un panou din lemn lucrat cu model dantelat, astfel încât ele să se poată uita în curte fără să fie văzute din exterior.

DSCN2517

Am vizitat pe îndelete complexul El-Ghuri, o altă reședință celebră. Sultanul mameluc El-Ghuri a construit o moschee madrasa (cu școală), un mausoleu și o wakala (conac) la început de secol 16. Mai întâi intrăm într-o curte interioară cu vedere de ansamblu asupra decorațiilor sculptate ca o dantelă.

DSCN2465

La parter se află salonul de vară, cea mai răcoroasă parte a casei.

DSCN2473

Plafonul din lemn e decorat somptuos, cu motive florale și cu versete din Coran.

DSCN2477

Podeaua este o compoziție din marmură de toate culorile, cu diverse modele orientale.

DSCN2478

Toată decorațiunea originală a fost perfect renovată, însă lumina capricioasă de decembrie, când puternicul soare egiptean luminează pe orizontală, amestecă iluzia cu realitatea.

DSCN2481

La etaj putem ieși pe una din terase, unde avem o imagine asupra străzii principale din souk. Înainte de zece dimineața e încă liniște.

20181203_100422

Clădirea era un adevărat labirint cu holuri, scări secrete, coridoare de trecere când acoperite, când sub cerul liber, cu patios și balconașe.

DSCN2480

Toate au fațada sculptată cu farafâstâcuri de nedescris. Palatul a servit de caravanserai, han unde trăgeau negustorii cu tot cu mărfuri. Curtea interioară este un patio cu arcade unde se înșiruie numeroase cămăruțe.

20181203_094224

Acum sunt buticuri și ateliere de artizani. Mausoleul formează cu moscheea din față unul dintre peisajele urbane cele mai cunoscute ale cartierului islamic cairot.

DSCN2483

Curtea interioară e dominată de grandoarea mausoleului. Ca să intri, treci de un grilaj realizat în timpurile de început ale construcției.

DSCN2470

Rămășițele sultanului nu se află în mausoleu pentru că el a fost ucis în Siria, iar corpul său a dispărut. Aici odihnesc doar soția și fiii sultanului. Pe pereți, de jur împrejur, văd inscripții în stil sufic.

DSCN2471

Mirhabul are un decor cu nuanțe de albastru, culoarea plină de conotații filosofice a cerului și infinitului. Mă gândesc la adorația egiptenilor pentru turcoaze, piatra pe care o luau cu ei în lumea nevăzută.

DSCN2475

În stânga mihrabului se află dulapul unde se păstrau coranele pentru serviciul religios. În sala de lectură a credincioșilor, cupola e lucrată din lemn de cedru din Liban. Tavanul e cizelat de un artist renumit.

DSCN2469

Mausoleul găzduiește, în perioada Ramadanului, spectacole de muzică clasică tradițională, cânturi religioase, muzică sufică și specialități de tambur nubian.

DSCN2474

În madrasa, vedem camera unde a funcționat școala religioasă, în care acum sunt primiți copii săraci ca să fie ajutați la lecții. Luminoasă și senină.

Lectură de drum :

The Mamluks: The History and Legacy of the Medieval Slave Soldiers Who Established a Dynasty in Egypt, Charles River Editors

Cel mai iubit dintre pământeni

Tesalonic, 2016

Când intru într-un local ori spațiu de cumpărături din Turcia, îl observ mai întâi pe el, elegant, seducător, îmbrăcat cu un dezinvolt rafinament aristocratic, cu privirea care vede dincolo de aparențe scrutând depărtările.

Uneori ocupă un mic ungher amenajat ca un altar, obiect al unei venerații pline de afecțiune.

La Tesalonic, orașul lui natal, pașii m-au purtat spre casa unde a locuit până la 18 ani, proprietate familială din 1878,

imobil impecabil renovat și întreținut, împărțit între odăile muzeului și Consulatul general al Turciei.

Încă de la Istanbul unde am vizitat, cu mulți ani în urmă, palatul Dolmabahçe, îmi dorisem să aflu cum arată locul de unde a plecat eroul carismatic știind că, de foarte aproape, un alt personaj cutezător a pornit să cucerească lumea.

Primul indiciu de istorie emoțională este rodiul plantat de tatăl său în grădina cu vegetație mediteraneană, arbore tradițional, simbolic în Imperiului Otoman.

Cele câteva încăperi sunt amenajate ca în copilăria sa,

iar mobilierul de epocă și vitrinele încărcate cu lucruri personale sunt completate de fotografii din momente importante ale vieții

și de exponate originale aduse de la muzee din Ankara și Istanbul.

Fără alți vizitatori, simt că întreaga vibrație a obiectelor adunate laolaltă se revarsă numai asupra mea.

Întemeietorul Turciei moderne se trage dintr-o familie modestă de funcționari onești și credincioși, a crescut și s-a format în Tesalonicul cosmopolit,

centru conflictual în care naționaliștii greci și bulgari puneau paie pe focul politicii iar musulmanii se zbăteau necăjiți să scape de marginalizarea pe plan economic.

Tensiunile mocneau între comunitățile Imperiului.

Adolescentul retras din fire petrecea multă vreme adâncit în studiu.

Francofon și francofil ca mulți tineri studioși de la începutul anilor 1900, îi citea în original pe Montesquieu, Voltaire, Diderot.

Deși a locuit în multe reședințe aflate pe cele mai frumoase meleaguri turcești, a purtat pretutindeni în suflet casa părintească,

iar toate aceste obiecte prețioase care i-au aparținut s-au reintegrat firesc în decorul care le-a zămislit odată cu aspirațiile sale.

La Palatul Dolmabahçe, unde și-a petrecut ultimele zile înainte de a se stinge prematur la 10 noiembrie 1938,

cele 156 de pendule vor rămâne blocate la ora fatidică, 9.05. Fără el, timpul nu mai avea putere să meargă mai departe.

Lectură de drum:

Andrew Mango, Ataturk

Puterea poetică

Cairo, 2018

M-am descălțat și am pornit să traversez, ca un deșert flamboaiant, pavimentul de marmură albă,

am pătruns în desișul colonadei și, așezată jos pe covor cu spatele rezemat de un pilastru, regăsesc, în moscheea Al-Azhar, exact aceleași gânduri ca într-o biserică ori într-o sinagogă ori într-un templu buddhist.

Cel mai vechi monument musulman din Egipt în stare de funcționare a rămas până azi cea mai prestigioasă instituție de învățământ islamic din lume,

ardent centru de studiu al literaturii arabe, a cărui bibliotecă se numără printre cele mai vaste și valoroase.

Peste două milioane de studenți frecventează aici, în principal, discipline umaniste. Din 1961 au fost introduse și facultăți cu materii nereligioase, cum ar fi medicina și ingineria, și tot atunci li s-a permis și femeilor să se înscrie la cursuri.

Ridicată la comanda califului, în plină dinastie fatimidă, în anul 972, după planul unui arhitect creștin,

instituția se bucura deja, pe vremea lui Saladin și a cruciadelor, de un lăudat profil internațional.

Studenți din Orientul Mijlociu veneau să asculte maeștri de renume, printre care filosoful Moses ben Maimon (Maimonides) profesor de medicină și astronomie.

A funcționat ca școală mai întâi în domeniul literelor, filosofiei, retoricii, astronomiei, religiei,

devenind o respectabilă unitate de învățământ de tradiție șiită care își propusese inițial formarea de misionari.

După un scurt abandon, redevenind sunită, emerit templu al cunoașterii, a favorizat alcătuirea primei enciclopedii a Islamului,

iar mai târziu, în perioada post-otomană, a ajuns să depășească Istanbulul în domeniul expertizelor legale sunite.

Apoi sultanii mameluci au preluat moscheea și au înființat în incinta ei mai multe școli unde studiau Coranul și legile Islamului,

un prim pas către universitatea influentă care a devenit azi, cea mai mare din lumea musulmană, cu studenți din lumea întreagă, în special asiatici musulmani și, din Europa, tot mai numeroși francezi.

Are un cuvânt greu de spus și în calitate de centru de științe politice de tendință sunită, mai ales după ce președintele Nasser a ținut aici discursuri înflăcărate,

iar în 2014, liderul Al-Sissi a venit tot aici ca să îndemne poporul să reformeze religia musulmană, cerând ca discursul religios să urmeze transformările vremii.

Spațiul generos s-a extins la aproape un hectar după succesive modificări favorizate de stăpânirea otomană.

Cairoții se mândresc că, prin cele cinci minarete și trei sute optzeci de coloane, edificiul face concurență piramidelor, prin grandoare.

Decorațiunea fatimidă combinată cu elemente bizantine îmi amintește de Sfânta Sofia.

Mă rătăcesc în infinitatea de coloane, unele antice, din marea sală de rugăciune care, după etapa fatimidă, a tot fost marită, lăsând mihrabul izolat, întrucât constructorii nu au îndrăznit să se atingă de el.

Înăuntru domnește o curățenie neverosimilă pentru peisajul urban cairot.

E ca și cum aș fi pătruns pe tărâmul abstract al poeziei, la adăpost de tristeți sau melancolii.

Urmărește-mă !

Tesalonic, 2016, 2017, 2018

Pe drumul care a legat dintotdeauna Orientul de Occident, legendarul Egnatia odos, am reperul meu

inconturnabil, fuzional, în liziera civilizațiilor, la cheremul influențelor.

Călătorul, de oriunde ar veni, se simte acasă.

M-a surprins, de fiecare dată, acea indiferență cosmopolită, cumva simulată, poleită cu ospitalitate, din atitudinea studiată a gazdelor. Aici, indiferența transmite un alt mesaj decât în Apus.

Fie că descind în Tesalonic la începutul sau la sfârșitul unui periplu insular, întotdeauna vara, vraja e intactă. Imposibil să o deslușesc.

În zori, înainte de șapte dimineața, pe răcoare (în jur de 26 de grade în iunie),

precupeții din centru mătură și stropesc trotuarul înainte de a-și deschide prăvăliile.

Îi privesc și mă revigorează gestul lor, ca o reîmprospătare a gândurilor.

În unele zile, mă îndepărtez cât mai mult de străzile comerciale și din freamătul lor molipsitor.

Tesalonicul secretos, al istoriei și al credinței,

îl caut pe strazi înguste care urcă spre culmea dealului.

Aici a fost, pâna în 1912, cartierul funcționarilor otomani.

Pe înălțimi, întotdeauna, găsesc tihna unui locaș.

Azi intru să văd mozaicul original la Hosios David,

biserica unei vechi mănăstiri din secolul 5.

Vizita este doar la ore fixe, cu prezentarea custodelui. Interiorul e micuț, intim.

Un rar vestigiu al picturii din secolul 12, înfățișând scene din Noul Testament. Chipul lui Alexandru Macedon este și el aici, pictat de artistul anonim.

Lectură de drum:

Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)

Un suc de karadut ?

Șirince, 2017

Din categoria ,,cele mai frumoase sate din Turcia”, acest cătun din apropiere de Izmir m-a încântat.

Ca să te bucuri de tot ce-ți poate oferi o scurtă oprire de o oră-două, te sfătuiesc să-l străbați alene și să te oprești la o tarabă pentru un suc de dude negre (karadut). Am retrăit un crâmpei de copilărie, când mâncam dude, nu doar negre, adunate de pe jos.

20181018_154730

Pe marginea străzilor, erau expuse o sumedenie de obiecte de îmbrăcăminte sau decorative în stil otoman.

20180917_142807_resized

Am târguit câteva produse pitorești, lucrate cu măiestrie de localnice.

20180917_143334_resized

Vizitasem cu o zi înainte muzeul de etnologie din Izmir, astfel că orizontul meu de așteptare era pregătit să evalueze calitatea artizanatului regional.

Totuși, pe lângă partea comercială foarte ispititoare, să nu treci cu vederea arhitectura locală a caselor, multe în culori vii, dinamica străzilor, a pieței principale unde se află biserica Sfântului Ioan. Am intrat înăuntru.

Era mai mică decât bănuiam, cu un interior segmentat de coloane simple, cu picturi bizantine un pic șterse. Era plăcut și răcoare, abia că răzbătea zgomotul grupurilor de călători exuberanți care ieșeau de pe la degustări de vinuri, satul fiind vestit și pentru podgoriile sale. Pe străzile învecinate, sătence în vârstă, îmbrăcate în șalvari colorați, stăteau pe scăunele în fața porților și tricotau, delectându-se privind turiștii.

Lectură de drum:

Călin Felezeu, Imaginea otomanului și a civilizației otomane în cultura românească

Cairo confidențial

2018

Palatul prințului Taz este un pretext ca să explorez străfundurile zonei islamice, presărate cu monumente mai puțin turistice.

DSCN2185

Pe toate le poți vedea într-o plimbare arhitecturală de la moscheea sultanului Hassan la moscheea Ibn tulun, în doar câteva ore.

DSCN2189

Între ele, străzi de blocuri maro.

20181203_093454

Cartierul islamic are avantajul că nu e foarte căutat de turiști și specificul local e intact.

DSCN2440

Pe străduțe labirintice, admir o fântână din secolul 15 a unui sultan oarecare decorată cu marmură policromă, cu un acoperiș de lemn dantelat și cu motive fin cizelate în piatră.

Mai încolo, moscheea Qani Bei (1413), cu un minaret dublu și cu domul sculptat în model zimțat.

Fațada este placată cu faianță bleu și alb în stil otoman.

Până la prinț, mai trecem pe lângă o fostă mănăstire construită în secolul 18, locuită de călugării dansatori derviși până în 1952, când au fost expulzați din Egipt.

20181203_085401

Apoi a funcționat ca loc de rugaciune și refugiu spiritual pentru sufiști. Ansamblul datează din secolul 14.

DSCN2193

Palatul prințului este unul dintre puținele palate mameluce păstrate încă în stare bună.

Mamelucii au fost la origine sclavi aduși din Asia Mică și din zona Mării Negre, majoritatea turci. Puteau fi recunoscuți ușor în peisajul uman cairot, fiind albi.

DSCN2443

Erau aduși de mici, convertiți la Islam și educați în artele războinice.

Treptat, foștii sclavi au reușit să ajungă în vârful ierarhiei.

În acea societate, puterea nu era ereditară, ci se cucerea prin lupta între clanuri.

20181203_085546

Prin urmare, toți notabilii aveau interesul să-și angajeze personal instruit și antrenat. Calea mamelucilor spre vârfurile puterii era liberă pentru cei mai curajoși.

Mulți mameluci și-au abandonat cariera militară, devenind negustori, construind locuințe somptuoase încărcate cu obiecte de bun-gust.

DSCN2444

Influența lor devenise considerabilă în societatea cairotă, ajungând să-i domine pe egipteni.

Palatul este o clădire mai degrabă discretă, dar are calitatea de a fi fost conservată într-un segment neafectat de urbanismul dezordonat al metropolei.

DSCN2445

Construit în 1352 de către un emir ca să celebreze căsătoria cu fiica sultanului, a fost abandonat în secolul 20 și abia de câțiva ani renovat. Palatul are două curți interioare cu palmieri. La parter erau încăperile soldaților mameluci, iar la etaj se afla sala de primire a prințului. Tavanul pictat s-a păstrat original.

DSCN2446

Zona rezervată femeilor avea o intrare separată. Actualmente, în curțile interioare sunt montate scene efemere, pentru spectacole de muzică, dans, modă.

Lectură de drum:

Lamia Ziadé, ô nuit ô mes yeux