


































Le Havre, 2016
Ajung la capătul Franței și al lumii. Portul este gigantic. Merg cu mașina pe o șosea nesfârșită, kilometri întregi de-a lungul instalațiilor portuare.

Nu departe, în estuar, acolo unde Sena se împletește cu Atlanticul, se află un paradis cu o alchimie naturală foarte căutată de cunoscători. Mulți artiști s-au retras în această parte a Franței și au găsit inspirație în liniște, izolare și nemărginire.

Chiar și vara, în toiul lunii august, când toate colțurile vacanței sunt aglomerate, aici te bucuri de spațiu și aer.

Orașul a fost distrus în întregime de bombardamente în 1945, apoi reconstruit într-un stil auster destul de controvesat, caracteristic arhitecturii socialiste. Arhitectul Oscar Niemeyer, fervent membru al acestui curent, a creat actuala identitate urbană, în spiritul anilor 1950-1960, iar acum face parte din patrimoniul mondial UNESCO.

Ansamblul urban pare codificat, dar exercită o atracție ciudată, pentru că generează niște conexiuni la nivel subliminal cu amintirile construcțillor socialiste de la noi, prin mesajul arhitectural de o severitate care intimidează.

Însă dincolo de aspectul exterior, adevarata vocație a orașului este cea de port transatlantic. Docuri, depozite, silozuri la o dimensiune planetară. Să nu uităm că de aici plecau marile pacheboturi cu destinația New York.

Acum, evenimentele de artă încearcă să compenseze pierderile generate de transformările timpului. Privirea fuge de pe conturul citadin zgunțuros spre ocean. Plaja este imensă și oferă voluptatea plimbării pe orice vreme. Dacă nu, te retragi în muzee, cafenele, spații culturale. Pe mine m-a atras muzeul de artă Andre Malraux, deosebit de primitor și frumos organizat.

Pentru câteva ore, m-am delectat cu priveliști maritime și pe teme de călătorie, dintr-o expoziție temporară unde fuseseră aduse tablouri rar vazute, din muzee îndepărtate de Europa. Se potriveau foarte bine cu ambianța cenușie a oceanului și-ți dădeau poftă de a porni în expediții.

De fapt, cam asta ar fi în rezumat. Le Havre e orașul care te îmbie să pleci peste mări și țări.

Lectură de drum:
Jules Verne, Ocolul Pământului în 80 de zile
vezi și: bovarysme
Tanzania, 2018
Am străbătut, timp de zece zile, o parte a Tanzaniei, și am vizitat trei dintre rezervațiile sale naturale: Ngorongoro, Serengeti și Arucha National Park.

De dimineața până seara în natură, mi-a fost ușor să mă integrez, să-i observ cursul, să o respect.

Trăiam experiențe inedite, departe de lumea securizată, exactă și cunoscută a fiecărei zile.

Cu Jackson, șoferul-ghid care ne fusese atribuit odată cu jeep-un închiriat prin agenția tanzaniană EasyTravel, parcă ne cunoșteam de când lumea.

Pe nesimțite, decorul african a devenit banalitate și confort, dar fiecare zi era o sărbătoare.

Înainte de plecarea în safari, e nevoie de pregătiri de călătorie mai speciale decât într-o excursie obisnuită, privind echipamentul, vaccinele și medicamentele.

Și, nu în ultimul rând, ar fi indicat să te informezi despre comportamentul în prezența animalelor, preferabil cât mai discret, ca să eviți situații încordate ca în filmul Out of Africa !
1.Medicație
Pentru a călători în Tanzania este obligatoriu să ai administrate trei vaccine, din cauza riscurilor de boli specifice climatului.

Când aterizezi în Tanzania (sau Zanzibar), la controlul de pașapoarte de la aeroport ți se solicita carnetul de vaccine parafat de medicul epidemiolog și ștampilat de policlinica unde ți s-au administrat.

Fără acest carnet, nu se permite intrarea în țară. În plus, zilnic, la ore fixe, pe toată durata sejurului și câteva zile după întoarcere, urmezi o cură cu două tipuri de medicamente, conform prescripției medicului epidemiolog.

Trebuie știut că, de la an la an, pe piață apar noi produse farmaceutice cu efecte secundare din ce în ce mai reduse, indispensabile unui sejur în Africa.
2.Vestimentație
Ținuta de safari adecvată comportă culori neutre, gri, bej, kaki.

În Ngorongoro și Arucha National Park poți purta pantaloni scurți și tricou, pentru că nu sunt insecte prea supărătoare.

Aici, ambianța nu este foarte diferită de Europa. Preventiv, să ai totuși rapelentul de țânțari la tine.

În schimb, în Serengeti, te afli în mijlocul sălbăticiei și am constatat pe propria piele că este obligatoriu să ai pantaloni și mânecă lungă. De îndată ce intri în perimetrul rezervației, te ia în primire agresiva muscă tzetze. Am fost nevoită să folosesc două sprayuri rapelente de insecte tropicale diferite, în special pentru față și mâini, în permanență.

Din loc în loc vei vedea fluturând, în mijlocul pustietății, niște bucăți de pânză albastră întinse pe suporturi. Ele au fost instalate pentru a atrage țânțarii cât mai departe de zonele locuite, cunoscându-li-se preferința pentru azurul intens. La fel și acoperișurile caselor, multe sunt albastre. Prin urmare, n-ar fi o idee potrivită să porți articole de îmbrăcăminte din gama acestei culori.
3.Transport
Aceste trei imense parcuri reprezintă o zonă de conservare strictă a mediului natural în care trăiesc animalele.

Accesul în parcuri nu se permite decât cu ghid autorizat, prin agenție acreditată de autoritățile tanzaniene și doar cu un anumit tip de mașină, care se poate închiria fie anticipat, prin agenție, fie la fața locului.

Jeep-urile standard nu au aer condiționat, dar vei constata că nu e nevoie, întrucât căldura e suportabilă, iar plafonul rămâne deschis în permanență, ca să stai în picioare să observi animalele.

Costul biletului de intrare (persoane+mașină) este foarte ridicat și se achită la ghișeul de la intrarea în parcuri. Ca să valorifici la maximum costul biletului, ar trebui să stai în parc cât timp e deschis, de la 6 dimineața la 6 seara. Traseele din interior sunt nemarcate, dar șoferii comunică între ei prin stație și se anunță reciproc despre locurile unde se află animale.
4.Curiozități
Între Ngorongoro și Serengeti, pe drumul cu mașina, vezi presărate în câmpuri nenumărate sate de Maasai.

Această etnie pan-africană este nomadă din timpuri străvechi și se ocupă cu creșterea animalelor.

Guvernul tanzanian îi tolerează între aceste parcuri, cu condiția să respecte mediul, dar nu le oferă protecție în fața animalelor sălbatice. Triburile Maasai stau acolo pe răspunderea lor.

Au o îmbrăcăminte specială, un fel de patură subțire în care se drapează și poartă tot timpul un toiag. Sunt foarte doritori să intre în vorbă cu străinii, vor să dea mâna cu tine, se oferă (contra cost) să faceți poză, dar e de dorit să ai o atitudine rezervată.

Jackson ne-a atras atenția asupra lipsei condițiilor de igienă în care trăiește această comunitate. Și femeile și barbații sunt împodobiți cu bijuterii create din ce găsesc în natură. Unele hoteluri au angajați Maasai care supraveghează domeniul, conduc oaspeții seara cu făclii la camere, execută diverse treburi în jurul proprietății sau fac parte din echipa de întâmpinare.

5.Omenie
În restul satelor, localnicii se ocupă doar cu agricultura și, pe marginea drumului, pe prelate și folii de plastic, poți trece în revistă toată recolta, mai cu seamă banane și mango, de toate soiurile.

Poți cumpăra fructe de oriunde, însă recomand spălarea lor înainte de curățare.

Chiar și pe șoseaua dintre sate natura e generoasă. Am traversat o zonă întreagă de mușuroaie de termite. Mai încolo, ne oprim la un baobab, arbore pe cale de dispariție.

În toate hotelurile găsiți în cameră sticle de apă îmbuteliată așa că nu e nevoie să vă faceți provizii.

În perimetrul parcurilor, este strict interzis să cobori din jeep, decât în locuri special amenajate. Surpriza a fost curațenia impecabilă a toaletelor, ținând cont că în popasurile respective se opreau mii de oameni pe zi. Tot personalul angajat în parcuri este educat, îmbrăcat îngrijit, politicos, serviabil. În general, tanzanienii sunt oameni cu multă demnitate, de o calitate umană rară.

Jackson, care se bucura că are meseria pe care și-o dorise, era conștient de șansa lui și am observat că în fiecare zi, discret, oferea aproape tot pachetul său de prânz (furnizat de hotel, identic pentru toți) îngrijitorilor din perimetrul parcului. Nu ne trecuse prin minte și, de îndată ce am remarcat gestul, am procedat întocmai. În ciuda sărăciei, nu a existat, în nicio împrejurare, nici cea mai vagă aluzie la ideea de bacșiș.

Ceea ce se cuvenea pentru șofer a fost de la bun început stabilit, în scris, cu agenția care ne-a furnizat pachetul de servicii safari. Ca un exemplu de profesionalism si bun-simț, în fiecare seară, mașina era spălată și în exterior și în interior, iar în ziua următoare strălucea de curățenie. Iar Jackson, care lucrase mulți ani la hotelul Four Seasons Serengeti, avea maniere deprinse acolo.

Singurul inconvenient ? Dacă ești foarte activ și n-ai obiceiul să stai locului mult timp, programul de safari poate părea sedentar. Ideal ar fi ca după-amiezele să ai posibilități de plimbare și sport.
Pentru detalii, vezi postarea Ngorongoro
Lectură de drum:
Karen Blixen, Din inima Africii
Delta Ebrului, 2016
Îmi plac deltele.

În Spania am petrecut mult timp, fie în inima uscatului, fie pe țărmul Mediteranei sau oceanului. Niciodată la un fluviu.

Descopăr Ebrul acum, iernatic și misterios. Și reprezentativ pentru denumirile geografice, pentru că din numele său derivă adjectivul ,,iberic’’.

Delta Ebrului pare, simbolic, departe de lume, dar este la numai 80 de kilometri de Tarragona.

Cerul pare atât de jos, parcă s-ar hârjoni cu apa și pământul.

Dintr-o dată, atât de mult cer ne provoacă să visăm cu nesaț. Pești, păsări și tauri se intersectează pe traseele celor trei elemente îndrăgostite. Sinergia lor este darnică. Mă înfrupt din ea și-mi fac rezerve pentru (sporadice) clipe sedentare.

Găsesc că întinderea acvatică e generoasă cu orice călător în căutare de inspirație. Brăzdată de canale îmbietoare, te invită să pătrunzi în intimitatea viețuitoarelor.

Lagune și întinderi de nisip unde se lăfăie nepăsătoare păsărimea acvatică. Spațiu de tranzit al zburătoarelor în migrația anuala spre sud, le zărim cu miile. Unele specii de rațe, mai tolerante, rămân aici în așteptarea primăverii, din păcate pradă ușoară pentru vânători.

Performanța este că în acest perimetru conviețuiesc trei sute de specii de flamingo roz, imaginea cea mai simbolică a deltei cataluneze.

În virtutea bogăției sale naturale, a fost declarată rezervă a biosferei în patrimoniul Unesco. Comparativ cu deltele din jurul Mediteranei, este a treia ca suprafață.

Mlaștini și orezarii se întind pe 25 de kilometri. Aici se cultivă 30% din producția de orez a Spaniei. Aflu că e un orez ecologic, ideal în combinație cu fructe de mare.

Gastronomia deltei este variată și sățioasă. Natura le oferă creatorilor de gusturi ingrediente de cea mai bună calitate și de aceea v-o recomand ca destinație culinara în sine. Hotelul pe care l-am ales, gazde primitoare și rafinate, se afla în apropiere de țărmul mării, într-un port de jucărie cu aer de Florida.

Activități: plajă, înot, drumeții, vizită în sate de pescari, excursii cu barca, ciclism, studiu ornitologic. Recomandabil este să mergi în sezonul rece, altfel te sâcâie țânțarii.
Drama, 2017
Dacă e să vorbim despre vinuri, cei mai mulți greci te trimit la Drama.

Această urbe provincială din nord-estul Greciei, acolo unde Macedonia tinde spre Tracia, și-a câștigat reputația de capitală viticolă.

Parcelele fiind mici, vinurile de calitate sunt produse în ediție limitată, așa că nu-i ușor să le găsești.

Multe au în compoziție soiul de struguri local asyrtiko, cel mai răspândit în zonă. Odată ajunși aici, vă propun ca seara să o consacrați Dramei, iar dimineața următoare antichității.

1.-Turul orașului presupune o plimbare lejeră în jurul parcului cu amenajările sale acvatice favorizate de cascadele Agia Varvara. Parcul cu vegetație bogată se învecinează cu hotelul de seamă al orașului, preschimbat dintr-o veche fabrică de tutun.

Decorul interior minimalist respectă rigoarea întreprinderii clasice.

Însă, dacă te îndepărtezi de acest mic nucleu central, decorul se schimbă dramatic.

Pe străzile istorice dai peste clădiri neoclasice de mare calitate arhitecturală lăsate în voia sorții, degradate, neîntreținute sau părăsite pur și simplu.

2.-Amfipolis, sit arheologic+muzeu, la 50 de kilometri sud de Drama, în estuarul râului Strymonas, l-am văzut a doua zi, toată dimineața.

Dată fiindu-i vechimea, îl străbat privind cu nesaț la toate aceste vestigii care-mi oferă din plin intensitatea energiilor elene. Coloniile grecești au fost semnalate în estuar de prin secolul 7(î.Hr.).

Peste alte două secole, atenienii au fondat cetatea propriu-zisă, iar mai târziu, după un alt secol, macedonenii conduși de Philippos și Alexandru pun stăpânire pe metropolă și o înscriu pe un trend vertiginos de prosperitate.

Grandoarea vestigiilor depun mărturie. Amfipolis rămâne pe val și sub romani, ca etapă strategica pe Egnatia odos. Chiar în acest port, Marc Antoniu și-a adunat flota care urma să-l înfrunte pe Octavian Augustus la Actium.

După cum vedeți, nu avem de-a face cu o destinație banală. Iar la scurt timp după aceea, în drumul său spre Phillippi, în anul 50, Sf.Apostol Pavel a făcut un scurt popas aici, contribuind astfel, și el, la faima acestei cetăți, care-și va păstra renumele și în perioada bizantină.

Mai întâi am vizitat muzeul compus doar din câteva săli. Am văzut câteva strălucitoare bijuterii din perioada elenistică.

M-a hipnotizat diadema somptuoasă cu fine lucrături aurite.

Statuetele nelipsite din orice muzeu grecesc aduc omagiu zeităților.

Situl este mai departe, însă la ghișeul muzeului ți se explică exact cum ajungi acolo. Pentru că se lucra încă la săpături, multe spații erau împrejmuite și am privit doar peste gard.

Am fost atenționați că există șerpi (ca în toate siturile grecești, de altfel). Am văzut, protejate sub copertine, câteva mozaice cu reprezentări animaliere.

Cum bine știu pasionații de arheologie greacă, nu starea vestigiilor contează. În iunie, la mijlocul torid al zilei, ierburile și mărăcinii uscați de soare răspândeau un miros vanilat. Pașii îți sunt încetiniți de intensitatea materială parfumurilor. Culorile florilor de câmp printre pietrele antice se înscriu în sinergiile verii în antichitatea elenă cu proporții cosmice.

3.-statuia gigantică a leului supranumit din Amfipolis, pentru că aici au fost găsite fragmentele reconstituite, e pe șoseaua principală spre Tesalonic.

Îl zărești printre bogatele ramuri ale copacilor, pentru că e la înălțime. Leul a fost reconstruit din marmură excepțională, pe baza unor elemente datând din epoca elenistică.

După un parcurs așa bogat, merităm o baie in mare. Golful Amfipoli are apa cea mai caldă în care te poți scălda în luna iunie în Grecia continentală. Șoseaua spre Kavala (pe care v-o propun ca următoare destinație) este chiar pe țărmul mării și te poți opri la întâmplare pe firul apei oriunde vezi o suprafață de nisip ademenitoare.
Lectură de drum:
Grecia mea, volum colectiv (autori: Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Simona Rednic, Nicolae Rednic, Nora Cucu, Mihai Cucu)
2018
Iarna, soarele matinal cairot te încălzește dacă-l întâmpini pe creasta dealului unde se întinde falnica citadelă.

Este unul din marile obiective ale capitalei egiptene și te provoacă la o plimbare destul de lungă.

Istoric vorbind, plecăm la întâlnirea cu eroul de etnie kurdă Saladin, întemeietorul unei dinastii, primul sultan al Egiptului și Siriei.

A dus o campanie militară susținută împotriva cruciaților și așa a ajuns la Cairo, în drumul către Levant din Mesopotamia natală.

Citadela lui Saladin arată ca o picătură de istorie nealterată în marea metropolă.

Suntem însoțiți de ghidul nostru Karim, cu profesionalism și umor.

Aflăm că sultanul a ridicat în secolul 12 o cetate regală ale cărei metereze au fost inspirate de construcțiile cruciaților.

Să avem în vedere că scopul citadelei era chiar să apere orașul de cruciați.

Urcăm în cartierul care, timp de șapte secole, a fost sediul puterii unde au locuit demnitarii și acoliții lor până în secolul 19.

Mai târziu, complexul de locuințe s-a transformat, din necesitate, în cazarmă militară și închisoare. În fortăreață găsim astăzi nu mai puțin de trei moschei de stil diferit.

Prima, acoperită integral cu plăci din alabastru, este moscheea lui Mohammed Ali, fondatorul dinastiei ultimilor faraoni, edificată la înălțime în anii 1830. Autorul proiectului a fost un arhitect grec.

De aici încercăm, prin norul de praf, să deslușim conturul centrului, presărat de cupole și minarete.

Moscheea a avut ca model, în acel îndrăzneț secol 19, biserica Sf.Sofia din Istanbul, cu minarete fine ca un creion ascuțit, după tradiția turcă.

Mi-a plăcut că ansamblul oferă un spațiu aerisit în contrast cu aglomerația irespirabilă din oraș.

În apropiere de moschee se află un rest din palatul care a ars al lui Mohammed Ali.

O altă moschee din cele trei se numește Al Nassir și a fost ridicată în 1335 după stilul Asiei centrale, cu minarete de influență persană, rotunjite la vârf.

Construită de mamelucii care au preluat puterea, aflu că este singurul edificiu care a supraviețuit.

În interior era decorată odinioară cu plăci de marmură dar, în timpul ocupației otomane, marmura a fost scoasă de pe pereți și trimisă la Istanbul pentru a fi supusă reciclării.

Încheiem vizita cu moscheea lui Soliman Pașa, prima de stil otoman construită în Egipt, în 1528.

Cucerirea otomană a lăsat o puternică influență la capitolul architectural și decorativ. Odată cu trecerea timpului, pe masură ce armata s-a modernizat, citadela și-a tot modificat amenajarea, așa că acum reunește un inventar al tuturor stilurilor.

Într-adevar, pe ansamblu e impresionantă, dar complexul mi-a inspirat o rigiditate și o sobrietate cauzată de îndelungata sa utilizare în scop militar.

Comparativ cu restul orașului, citadela este mult mai curată și mai frecventată de turiști occidentali decât alte zone. Se spune ca priveliștea e cea mai frumoasă din Cairo.
vezi și: Habibi ?
Bangkok, 2017
Deși am la dispoziție vaporașe, autobuze, metrou, tren urban și taxiuri, mă încumet să pornesc pe jos pe străzile din Bangkok.

Distanțele sunt mari dar, dacă vrei să cunoști un oraș, trebuie să-l parcurgi pe jos. Ceea ce vezi la Bangkok îți dă de gândit pentru multe plimbări.

Fiindcă nu e sezonul ploilor, iau cu mine pălăria și ochelarii de soare, încălțăminte comodă și harta pe care am marcat dinainte obiectivele.
Traseul 1– Monumente și mâncare
De la Palatul Regal până la Muzeul Național, traversezi cartiere de case tradiționale, cu podețe și canale în miniatură.

O zonă aparent liniștită. Câteva temple buddhiste istorice sunt răspândite prin apropiere. Întreg sectorul monumental se parcurge pe jos, cu tot ce e de vizitat, într-o singură zi.

Vânzătorii de street food amplasați pe la colț de stradă sunt dotați cu mici cărucioare de transport prevăzute cu reșouri și se află în competiție acerbă cu restaurantele noi, decorate minimal.

Chiar și într-o capitală zen, lupta comercială nu e deloc zen. Recent, pe un bulevard din această zonă foarte bine cotată se deschisese un restaurant modern.

Principala concurentă era, la colțul străzii, o femeie în vârstă care aducea zilnic, de-o viață, un cărucior cu mâncare proaspată preparată în casă pentru o clientelă stabilă de funcționari și jurnaliști. Ce și-a zis patronul nostru?

Cât timp o va avea pe ea concurentă, slabe șanse de a-și umple restaurantul. Grăbit să-și poată recupera banii investiți în decorațiunile interioare, a început să facă presiuni ca femeia să părăsească zona, mergând până la distrugerea căruciorului cu mâncare.

După această acțiune izbutită, în câteva zile restaurantul lui se umpluse. Era mulțumit.

După ceva vreme, la un prânz când toate mesele fuseseră rezervate, se anunța o zi prosperă.

Treptat, au început să apară clienții.

Toti clienții rezervaseră câte o masă întreagă, dar fiecare era singur și, culmea, toți au comandat doar câte un ceai.

Erau rudele și prietenii bietei femei care s-au înțeles între ei ca la momentul cel mai de vârf al zilei să țină ocupat două ore întreg restaurantul, comandând cel mai ieftin produs, ca să-i dea o lecție proprietarului.
Lectură de drum:
John Burdett, Ch.G.Moore, Colin Cotterill, Bangkok noir
2016
Foarte aproape de Tarragona, în regiunea Catalonia, străbat drumeaguri lăturalnice. Petrecusem mult timp într-un oraș mare și poluat iar acum căutam clipe de liniște și curățenie spirituală.

Auzisem de mult de această veche mănăstire cisterciană.

Aici, în acest spațiu călugăresc depărtat de zgomotele lumii, gândirea benedictină e concentrată într-o grandioasă operă de artă religioasă impecabil conservată. În tăcere, celebrează ideile de rigoare sufleatescă și integritate.

Decorul natural este umbra binefăcătoare oferită de o mare varietate de arbori. Maslini, plopi, fagi.

Mănăstirea a fost înființată în 1150 și ocupată câțiva ani mai tîrziu de comunitatea călugărilor cistercieni.

Benedictin la bază, acest ordin monastic funcționează cu reguli stricte. Nu întâmplătoare, importanța politică și militară dobândită de mănăstire începând cu anii 1200, în vremurile cruciadelor. Regii, oamenii politici și marii conducători de oști veneau să-i consulte pe stareții de aici de câte ori ajungeau la strâmtoare, pentru că severitatea lor era o garanție morală.

Aici, aveau certitudinea că li se va spune adevărul și că vor fi îndrumați spre soluții juste.

Treptat, consultanța s-a transformat într-un curent de influență foarte serios și multe acțiuni și inițiative ajunseseră să fie supervizate din interiorul mănăstirii.

Din secolul 16, importanța acestui complex monastic s-a limitat a fi doar intelectuală, în virtutea imensei biblioteci care se acumulase, cu timpul, între zidurile ei.

În jurul mănastirii se construiseră chilii și dependințe, dar atunci când puținii călugări au plecat, în sec.19, soarta a pus la încercare locașul care a fost jefuit și distrus.

Din tot ansamblul montastic n-a mai rămas decât un banal catun. Acum e un centru cultural activ care organizează seminarii și cursuri, printre altele și unul de cânturi gregoriene, ale căror acorduri răzbăteau tainic în toate spațiile vizitabile.

Incintele de odinioară au devenit, azi, piațete. O mare poartă barocă le separă la intrarea în clădire. Fostele dependințe s-au transformat în mici prăvălii și localuri.

În piața mare se află impozantul palat abațial.

Pătrunzi apoi în misteriosul lăcaș monastic, în galeria prin care ai acces la cele cinci încăperi deschise turiștilor, la biserică și la două clausterii.

Spațiile au o geometrie variată, treci dintr-unul într-altul ca în lumi diferite. Când grandoare, când umilință și smerenie.

Pentru călugări, era un întreg univers. Noi îl vizităm pe-ndelete în două ore. Suprafața este impresionantă și reflectă măreția din trecut și tot ce a însemnat pe plan spiritual așezământul cistercian.

Cele două grădinițe și colonada dantelată a clausteriilor descriu simplitatea vieții redusă la esență.

Sirmione, 2016
Romanilor le plăcea să petreacă mult timp scufundați într-o baie caldă. Și, în măsura posibilităților, să beneficieze, în tot acest timp, și de o priveliște magnifică.

Într-un noiembrie friguros am descins într-una dintre stațiunile termale vestite de la cel mai mare lac italian, Lacul Garda, în regiunea Lombardia.

Accesul e dificil încă din Evul Mediu, pentru că orașul a fost cetate cu funcțiunea strategică de a controla eventualii asediatori veniți pe lac.

Centrul vechi se află într-o limbă de pământ prelungită mult în azurul lacului.

Am făcut o lungă plimbare în circuit ocolind zidul istoric și clădirile pe o alee construită pe țărm, unde ai multe ieșiri la apă.

Pe pietriș, clipoceau vălurele ca în golful unei mici mări.

Identific, pe o stradă liniștită care duce spre livezile de măslini, casa unde a locuit Maria Callas în anii 1950, când petrecea mult timp aici la băi.

Vorbind despre romani, avem de văzut o vastă zonă arheologică. Aleea trece pe lângă palate care acum sunt hoteluri de lux, unde nu poți intra decât în calitate de oaspete.

Grota lui Catullo e un frumos parc arheologic cu ruinele unei vile din perioada imperială.

Proprietatea, de fapt un mic centru urban, se întindea pe o suprafață imensă, acum cultivată cu măslini.

Pe o stradă întreagă vezi ruinele magazinelor, toate acareturile necesare funcționării unei asemenea proprietăți.

Desigur că era dotată și cu o piscină naturală cu apă provenită direct din lac. Ocupanții vilei se puteau desfăta, din orice sală, cu o vedere fără egal.

M-am mulțumit doar să încerc lacul cu degetul.

Nu mi-a venit să cred cât de caldă era apa. Băile și tratamentele le amân pentru o vârsta mai liniștită.

Cumpărături:
Produse de îngrijire a pielii de la institutul termal din oraș, pe care le vezi în vitrine chiar în holul recepției.
Campeche, 2019
Seară tropicală pe țărmul Golfului Mexic.

Am ieșit la cină în piața mare a orașului, unde catedrala era luminată feeric.

Din fericire, am găsit masă chiar lângă fereastră într-un restaurant tradițional de fructe de mare, a cărui specialitate erau creveții prăjiți în nucă de cocos.

Nu bănuiam că la sfârșitul dineului vom avea parte de spectacolul de sunet și lumină al cuceririi Mexicului.

Imaginile erau proiectate pe fațada bibliotecii centrale a orașului, o clădire colonială istorică pe care o vizitasem și în interior în timpul zilei.

La mexicani, tot ce e rău a venit de pe mare.

În 1519, la Veracruz, nu departe de Campeche, marea i-a adus pe spanioli pe corăbiile lor fastuoase.

Indigenii creduli, neștiutori, inocenți, i-au întâmpinat cu daruri.

Spaniolii le-au acceptat ospeția dar, în scurt timp, într-o noapte, i-au măcelărit ca-și însușească bogățiile aztece și mayașe.

Doar doi ani i-au trebuit unui mic comando de spanioli însetați de înavuțire să distrugă temple, orașe, civilizație multimilenară. De aceea, la mexicani, marea înseamnă pericol și spaime, iar pamântul, dintotdeauna, protecție și stabilitate. Zeul porumbului nu i-a dezamăgit niciodată.

M-am tot întrebat, după o călătorie de trei săptămâni în Mexic, oare cum au reușit mexicanii, în ciuda acestor pagini sângeroase din istoria lor, să-și păstreze genuin simțul ospitalității, să-i dea călătorului confortul interior al certitudinii că este binevenit ?

Istoria încă nu pare consumată și iese la iveală în tot felul de conversații. Ghidul ne-a atras atenția să evităm cuvântul ,,indian’’, pentru că așa îi numeau spaniolii pe localnici, de-a lungul timpurilor. Mai mult decât atât, chiar și indienii din India sunt numiți, în Mexic, ,,hinduși’’, din cauza conotației negative a cuvântului. Sensibilitatea a rămas la fel de acută și astăzi.

Mexicanii de rând consideră că și miracolul apariției Maicii Domnului Guadalupane, cu poncho plin de trandafiri, este tot o plăsmuire a prelaților spanioli, ca să-i poată converti pe indigeni la catolicism.

Serile mexicane sunt magice. Plecând spre hotel, la celălalt capăt al orașului, încă o surpriză. De data aceasta, cu actori costumați, avea loc o reprezentație teatrală publică pe aceeași temă, dar având ca decor natural poarta istorică a vechiului bastion. Am stat două zile la Campeche, dar s-a dovedit insuficient.

Orașul m-a prins in mrejele lui.
Lectură de drum:
Octavian Paler, Caminante