Cunoscut drept orașul european care se bucură de cel mai mare număr de zile însorite pe an, am rămas peste noapte la Tarifa, pe Costa de la Luz, a luminii, după debarcarea de la Tanger.
La îngemănarea Mediteranei cu Atlanticul, incert tărâm pradă vânturilor, plajele se întind la infinit, largi, grandioase, și, spre deosebire de restul Spaniei, fără dezvoltări imobiliare.
Iarna, oceanul are solemnitate și liniște, iar lumina de ianuarie cred că se potrivește cel mai bine sudului Spaniei, e intensă și contrastantă, înserarea e prelungă și înflăcarată de culorile soarelui, iar nopțile andaluze sunt misterioase și poetice.
Punctul concret de întâlnire a vânturilor levante și poniente favorizează un microclimat însorit trei sute de zile pe an.
Se spune că, iarna, Tarifa este cel mai călduros oraș din Europa, însă mi s-a părut ca briza, chiar și moderată, intensifică senzația de răcoare.
Deși numele orașului, atestat la cucerirea islamică din 710, provine de la un general arab, aici a dăinuit mult timp o așezare romană, uitată de lume și de imperiu.
Cu o expunere largă, sub amenințarea permanentă a unor neașteptate atacuri, jafuri și răpiri de pe țărmul opus aflat la doar paisprezece kilometri dincolo de strâmtoarea Gibraltar,
cetatea n-a fost niciodată excesiv de populată, deși, prin anii 1300, după recucerirea creștina, regii madrileni i-au acordat o listă întreagă de privilegii care să compenseze pericolul potențial care-i păștea necontenit pe localnici.
Treptat, statutul Tarifei s-a restrâns la funcția sa militară, de prim bastion al țărmului european, din care vedem azi castelul din secolul 10.
Conotațiile arhitecturale de ordin militar se reflectă și în Puerta de Jerez, masivă strajă citadină, ce deschidea în timpuri medivale calea spre Maroc, singura ieșire spre mare decupată în împrejmuirea vigilentă a zidurilor.
Printre prăvălii cu produse artizanale, buticuri alternative, de artă, principala biserică a orașului, San Mateo, din secolul 17, ascunsă într-o piațetă retrasă, completează încântătoarea intimitate provincială a micii urbe.
Cel mai sudic oraș din Spania beneficiază de reputația de capitală de windsurf și kitesurf și mă așteptam să o găsesc luată cu asalt de practicanți, dar era cu desăvârșire pustiu în miez de iarnă, cu excepția familiilor marocane aflate între două vapoare.
Primăvara și toamna, iubitorii de natură vin aici să parcurgă parcul natural din jurul orașului pentru observarea păsărilor migratoare care poposesc de două ori pe an, când trec strâmtoarea ca să-și petreacă iarna în Africa ori să revină.
În apropiere, un reper istoric militar faimos este Capul Trafalgar, unde a avut loc celebra bătălie navală din 1805, în care uciderea amiralului britanic Nelson de către un ofițer francez a fost imortalizată în ultimul roman al lui Dumas.
Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.
Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.
În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.
Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.
Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.
Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.
Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.
Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.
Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.
În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.
Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.
Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.
În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.
Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.
Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.
De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.
Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.
Să nu ne grăbim spre graniță, ce dacă plouă, să o cotim spre Ivanovo, în sihăstrie.
De multă vreme nu mai trăia nici un pustnic în peșterile căzute în ruină din defileul Rusenski Lom, la douăzeci de kilometri de Ruse.
Acele mănăstiri ajunseseră să nu mai aibă nici măcar nume. Locuitorii satului Ivanovo, la trei kilometri de stâncă, au fost primii care s-au încumetat să se apropie de pereții inaccesibili și să numească Valea Domnului unul din schituri datorită unei imagini pictate în care ei l-au recunoscut pe Atotputernic. Altă biserică a primit numele de Sfântul Scris, date fiind inscripțiile foarte bine păstrate. Alta, Biserica Îngropată. Iar cea mai frumoasă se chema simplu, Zarkvata, adică Biserica.
Foarte puține s-au păstrat în stare bună în ansamblul mănăstiresc suspendat la treizeci și doi de metri deasupra râului.
Peșterile au fost locuite neîntrerupt între 1186 și secolul 17, dar capriciile vremii, alunecările de teren, cutremurele le-au șubrezit încetul cu încetul.
Azi, natura fără prihană înveșmântează stâncile, ascunde intrările secrete ale chiliilor și schiturilor pictate în stilul rafinat din vremea Paleologilor. Mănăstirea a fost întemeiată de părintele Ioachim, mai târziu primul patriarh al bisericii ortodoxe bulgare.
Pe atunci, mai erau și alte așezăminte rupestre, însă datorită protecției regale, Ivanovo a devenit cel mai cunoscut.
Potecile străbat o parte din mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, activă în timpul celui de-al doilea Țarat bulgar, între 1186 și 1396. Capele și chilii de sihaștri au fost săpate în stâncă, pictorii de icoane au decorat tavanele și pereții cu tablouri, chipuri și fresce.
Peșterile aveau dimensiuni până la 12,5 pe 9,5 metri, multe erau doar mici văgăune pentru însingurați, dar, în toate, pustnicii își încropisera un locșor pentru icoane. Ca în multe regiuni răsăritene, Cappadocia, Armenia, Georgia, Siria, asceții își configurau imense mănăstiri cu chiliile suprapuse aidoma unor etaje. Cele de la Ivanovo, incluse în Patrimoniul UNESCO, ascund picturi murale inestimabile din jurul anului 1360.
Doar o singură biserică, a Sfintei Fecioare, și o capelă, a Sfântului Gherasim, se pot vizita. Celelalte patru lăcașuri împodobite cu fresce sunt menținute sub supravegherea UNESCO în stare de conservare, dar închise publicului.
Călugării ajungeau aici prin vechea intrare, unde se află acum balconașul suspendat pe care-l zăresc din parcare, fără să bănuiesc că voi răzbi până acolo.
Ei urcau pe o scăriță de lemn care șerpuia pe stâncă, împrejurul muntelui. Deschiderea pe care se intră azi a fost săpată de arheologii francezi în 1936, atunci când au descoperit și picturile murale.
Custodele, foarte amabil, e disponibil să ofere explicații în românește. În 1980, spune, s-au făcut lucrări de hidroizolație deasupra peșterii, iar frescele au fost acoperite cu un lac special.
Picturile cele mai bine păstrate se află pe tavan și, din cele douăzeci și cinci de scene pictate initial, azi au mai rămas în stare bună douăzeci și una. Aranjarea personajelor, când înșiruite, când grupate compact, gesticulația, privirile, trăsăturile preocupate ale fețelor comunică o expresivitate plină de înțelesuri.
Figurile lor sugerează mai mult decât ce putem noi percepe acum și, din tot ce citesc despre reprezentările de aici, ies la iveală asemănările de stil, ipostaze și atitudini cu frescele de la Muntele Athos.
Istoricii de artă au recunoscut în picturi stilul școlii din Târnovo, activă în secolele 13-14, ultima în stil bizantin sub influența doctrinei isihaste.
Din alte surse, autorii ar fi fost aduși de la Constantinopol, pentru că ambițioșii regi bulgari doreau să beneficieze de cea mai înaltă măiestrie.
Sprijină această ipoteză decorul unde observ, integrate în peisajul stâncos al defileului, clădiri preluate din stilul antichității, cunoscute pe atunci doar de artizanii din Bizanț.
Deși picturile aparțin unor stiluri diferite într-o ordine cronologică neprecizată, biserica a fost atestată drept cel mai vechi monument, simplitatea sa, o singură navă cu absidă, o confirmă.
Reprezentările în mărime naturală ale sfinților împodobesc partea din spate, iar deasupra lor, în nuanțe deschise, scene din ciclul Patimilor acoperă întreg tavanul. Inscripțiile în bulgară datează din secolul 13 și indică existența mai multor schituri.
Pe unul din pereți, protectorul lăcașului, Ioan Asan II, e reprezentat cu miniatura edificiului în mână. În timpul domniei acestui țar credincios, Imperiul Balcanic medieval a luat avânt, motiv pentru care a primit titlul de Cuceritor.
Țarul a favorizat religia și a stimulat credința supușilor încurajând pelerinajele la Ivanovo care a cunoscut o perioadă înfloritoare cu patruzeci de biserici active și trei sute de chilii locuite.
Pelerinii de viță nobilă au atras învățați care au transformat mănăstirea într-un centru reputat al isihasmului, practică de rugăciune a credinței orientale întemeiată pe o stare de concentrare și pace launtrică în care sufletul asculta și i se deschidea lui Dumnezeu. În scripturile mănăstirilor, monahii copiau și traduceau cărți de peste tot și astfel s-a perpetuat ținuta culturală și înalt religioasă a locului.
Cei mai pricepuți pictori fuseseră chemați să decoreze pereții în compoziții cu chipuri expresive și veșminte bogate, și, nu întâmplător, secvențele evocă, prin claritate, stilul anluminurilor din manuscrisele religioase, artiștii lucrau simultan și se influențau reciproc.
Pe lateral, pătrund în capela Sfântului Gherasim de la Iordan, unul dintre Părinții Pustiei, unde s-au păstrat câteva scene din viața lui și fragmente de fresce cu înmormântarea Sfântului Efrem Sirul. Cel mai clar se distinge Sfântul Gherasim călărind leul îmblânzit.
Legenda spune că sfântul a învățat vietatea să i se supună după ce i-a scos un ghimpe din lăbuță și l-a vindecat. În semn de recunoștință, leul l-a purtat în spate pe drumul spre Ierusalim.
La scurt timp după cucerirea otomană, în secolul 14, și răspândirea Islamului în Imperiul Bulgar destrămat, pustnicii au abandonat așezămintele săpate în stâncă. Frescele s-au degradat rapid înfruntând zăpada, ploaia, diferențele mari de temperatură, însă, în tot ce a rămas, se regăsește identitatea întregii lumi balcanice.
Dar să nu dăm vina pe turci, nu doar ei au distrus picturile, ci au fost vandalizate, cu evlavie, și de credincioșii veniți să se roage. Ei erau convinși că, dacă zgârie ochii sfinților și amestecă în apă acele mici fragmente de tencuială, se vor tămădui de bolile oftalmologice. Din fericire, conotația religioasă a dispărut înainte ca toate părțile corporale ale personajelor să fie scrijelite. Să iau și eu ceva cu mine, câteva fărâme din liniștea și împăcarea pe care cei din vechime știau bine cum să o afle.
Parțial, călătoria mea în Azerbaidjan s-a intersectat cu cea întreprinsă de Alexandre Dumas în 1858 și, printre obiectivele care au coincis, mă opresc la sanctuarul focului Ateșgah.
La momentul vizitei, gândul îmi zbura în altă parte, erau locuri în care voiam neapărat să ajung, adică nu, îmi doream neapărat să ajung undeva, dar nu știam unde.
Așa cum zeii le potrivesc întotdeauna pe toate, am aflat care era acel loc nebănuit abia în ultima zi, la ultima oprire, dar mai e până atunci. Asta ca să improvizez o explicație că nu m-a impresionat prea mult acest templu și că mi s-a părut mult mai pasionant povestit de Dumas în cartea lui despre Caucaz decât văzut la fața locului. Să pășim pragul venerabilei porți îndreptată spre Răsărit.
Monument unic, amenajat într-o curte triunghiulară înconjurată de ziduri, complexul zoroastrian din secolul 18 are în interiorul sanctuarului central un altar.
O flacără ce părea veșnică, alimentată de un zăcământ de gaz natural, a ars până în 1969, după care a fost nevoie să se racordeze la sistemul cartierului.
În patru puncte care înconjoară altarul ard alte focuri mai mici, aprinse doar de sărbători. Lipite de zidurile împrejmuitoare, au fost adăugate celule hărăzite discipolilor zoroastrieni sosiți din Iran și India să se retragă în asceză și rugăciune. În unele era săpată o nișă pe al cărei pervaz odihneau idoli indieni.
Discipolii, spre deosebire de oaspeții ocazionali, erau îmbrăcați foarte sumar, și doar în timpul exercitării ritualului când, în zori, așezați în cerc, aduc ofrandă focului fructe, flori, pâine și lapte. Altminteri, soarele n-ar mai răsări.
Preoții acestui cult se numeau magi și, spune Dumas, pe lângă ei se mai aciuaseră și ghiauri scăpați de prin Turcia și Egipt, fugind de persecuții, care găsiseră aici un mediu tolerant pentru orice cult religios.
La început, mai trăgeau și negustori din tot spațiul indo-persan, între două caravane pe drumul mătăsii, care, în schimbul povețelor căpătate de la asceți spre dobândirea înțelepciunii, contribuiau la funcționarea sanctuarului.
Pentru adepții cultului, focul însemna începutul și sfârșitul creației, cu puteri ambivalente, purificatoare și distrugătoare. Rezidenții permanenți practicau forme de pioșenie uneori extreme, petreceau mult timp încremeniți într-o poziție supărătoare sau legați cu lanțuri grele.
Dumas a asistat la o celebrare a serviciului sacru care consta într-o psalmodie cu voce joasă, a unui cânt pe două-trei tonalități în care numele zeului Brahma revenea des.
În toată mănăstirea mai rămăseseră să locuiască permanent doar trei adoratori ai soarelui, veniți din India.
Din când în când, oficiantul se prosterna cu fața până la pământ, iar diaconul lovea unul de altul două talgere cu sunet puternic, marcând trecerea de la o etapă la alta a serviciului terminat cu împărtășania enoriașilor care au primit fiecare de la călugăr câte un cubuleț de zahăr. După slujbă, a vizitat curtea, s-a uitat cu luare-aminte la puțuri, s-a aplecat să privească în adâncul lor nesocotind interdicția, întrucât vaporii degajați pot să-l facă pe curios să-și piardă simțirile.
Cel mai adânc are șaizeci de metri, e împrejmuit de un parapet și, pe vremuri, se scotea apă din el, ce-i drept tulbure.
Într-o bună zi, apa a secat, iar oamenii au aruncat o torță în adâncuri ca să lămurească ce s-a întâmplat. Atunci a izbucnit o vâlvătaie care nu s-a mai ostoit. Alte puțuri, mai mici, se găsesc la chiar nivelul solului, acoperite doar cu un grilaj. Templul a avut o importanță specială pentru adepții indieni Șiva și Ganeșa, însă călătorii menționează în însemnările lor multe alte divinități cu tot atâtea ritualuri ale încălzirii corpului produse, în lipsa focului, și printr-o alimentație foarte condimentată, atestată încă de la vracii și magii culturilor primitive.
Devoții hinduși au fost dintotdeauna cei mai numeroși, cu pleiada lor de zeități și, de aceea, nu s-a urmat niciodată cu precizie un anume ceremonial, fapt pe care îl consider convenabil pentru că fiecare trăiește sacralitatea urmându-și propriile intuiții.
Ghidul îmi spune că Dumas ar fi dormit două nopți în turnulețul de la intrare. Nici pomeneală.
În jurnalul său de călătorie, scriitorul povestește cum comandantul garnizoanei ruse îl invită la un ceai, chipurile, acasă la el, în satul cu sanctuarul, însă, când ajunge cu însoțitorul său, prefectul Baku-ului, descoperă uimiți că, de fapt, ofițerul întinsese masă-mbelșugată într-o odaie dichisită, cu paturile gata făcute pentru ca musafirii să petreacă noaptea acolo după ospăț. Dar, fiind așteptat, Dumas a preferat să se întoarcă la Baku imediat dupa cina compusă din pilaf, frigărui, pere, struguri, lubeniță, cât să ne facă poftă de o călătorie în Caucaz.
Toate diminețile mexicane au o strălucire specială, însă, în Izamal, plenitudinea luminii vine din îngemănarea, consfințită în timpuri vechi, a soarelui cu luna.
Mărturie stau rămășițele celor cinci piramide dispuse pe un larg perimetru, pe amplasamentul unui mare centru religios maya din perioada pre-columbiană, locuit neîntrerupt din anul 750 î.Hr.
Începând din anul 1000 și până la colonizarea spaniolă, a fost cel mai vestit centru de pelerinaj din regiune.
Arheologii au identificat până azi o sută șaizeci și cinci de structuri diverse de jur împrejurul centrului istoric.
Principalele sale temple erau închinate soarelui și, ca urmare, azi orașul e cunoscut sub denumirea de ,,orașul galben’’, datorită culorii în care sunt zugrăvite toate imobilele, cu mici inserții de alb.
Argintiul discret al lunii și auriul stăpânitor al soarelui semnifică sincretismul care, în Mexic, îi înfățișează peste tot pe Maica Domnului sub simbol lunar, iar pe Iisus sub simbol solar, în continuitatea zeilor la care se închinau indigenii înainte de colonizare.
În secolul 16, când au pus piciorul în Izamal, primul lucru pe care l-au făcut spaniolii a fost construirea unui mic sanctuar creștin în vârful celei mai înalte piramide.
La temelia sa, franciscanii au fondat așezământul Sf.Anton din Padova sub auspiciile lui Diego de Landa, al patrulea episcop al Yucatanului, care a trăit aici și a adus imaginea unei Sfinte Fecioare guatemaleze.
El a rămas în istorie pentru atitudinea sa controversată în privința indigenilor. Înflăcărat contestatar al idolatriei, a dat ordin în 1562 să fie distruse în totalitate manuscrisele de religie, cultură și civilizație maya.
După aceea, mânat de remușcări, a reunit într-o culegere cele mai prețioase informații asupra obiceiurilor locale, devenind primul specialist din istorie care a încercat să descifreze scrierea maya.
Lui i se datorează mănăstirea, faimoasă în lumea catolică pentru imensul atrium mărginit de o galerie adăugată în secolul 17, a cărei strălucitoare culoare galbenă a fost adoptată ulterior de toată așezarea.
Terminat în 1561, atriumul e al doilea din lume ca amploare după cel al Vaticanului.
La construirea sanctuarului s-a folosit piatra piramidei în jurul căreia a fost amplasat și al altor edificii maya, strategie aplicată de spanioli la scară largă.
M-a impresionat simplitatea înduioșătoare a mănăstirii, contrastul dintre renumele ei și interiorul care a dorit aproape cu îndărătnicie să rămână modest, apropiat de sufletul pelerinilor veniți în căutarea unei alinări.
Cred că în acel moment am avut o, nu știu dacă revelație, mai degrabă impresie, că nu folosește la nimic ornamentația exagerată și opulentă în cazul locurilor de cult și, de fapt, în nici un alt caz.
Oricum, spaniolii n-au reciclat aurul și comorile indigenilor pe plan local, ci le-au luat acasă.
După sanctuar, s-au edificat zidurile cetății și porțile sale, încă vizibile, pentru ca, în scurt timp, Izamal să devină cel mai important așezământ marial din Yucatan, frenezie manifestată în fiecare an de 15 august.
În 1961, primarul a dat dispoziție să se văruiască tot orașul în alb și galben, ca și cum s-ar fi pregătit încă de pe atunci pentru vizita, treizeci de ani mai târziu, a Papei Ioan Paul II, care i-a adus în dar Maicii Domnului o coroniță de argint.
În împrejurimile orașului, cea mai înfloritoare s-a dovedit industria de agave, una dintre plantele sacre din Mexicul prehispanic, din care localnicii au fabricat sfoară și fire pentru țesături până în anii 1960, când tehnologia americană a luat locul manufacturilor,
dar și mezcal, un fel de țuică mexicană produsă artizanal în distileriile de la fața locului. În Europa, această varietate de cactus crește, pe zone mai restrânse, în Italia și în Canare.
Izamal continuă să rămână și azi un centru prestigios de pelerinaj în Yucatan pentru miracolele care s-au împlinit aici,
datorate mai multor sfinți ale căror imagini aduc nădejde credincioșilor.
Și în acest loc, ca peste tot în Mexic, în toate sanctuarele vizitate, am apreciat că nu se aplică, nici măcar în timpul slujbei, constrângerea ținutei vestimentare.
Se pare că, aici, sfinții nu țin cont de aparențe și cred că au perfectă dreptate. Dacă nici ei nu pot citi în sufletul omului, atunci cine ?
Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.
Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.
Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.
Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.
Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.
Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.
După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,
așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.
Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.
A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.
Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,
de la Adam și Eva până la magii de la răsărit
accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.
Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,
de samariteanca la puț
sau de călătoriile apostolilor pe mare.
Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.
Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,
cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.
Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.
Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.
Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.
Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.
Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.
Mica așezare cu un trecut muzical glorios și valorificat în prezent mi-a lăsat o impresie pe de-a-ntregul armonioasă.
Comuna din Emilia-Romagna e căutată și frecventată de amatorii de acorduri străvechi pentru că în zona ei s-a conservat cel mai bine patrimoniul de muzică tradițională italiană, cu instrumente arhaice din regiune.
M-a surprins încă de la primii pași amenajarea urbană, alcătuită din două puncte centrale, burgul de la poalele colinei și centrul istoric monumental, numit Solaris, pe culme, mai aproape de soare.
Temeliile i-au fost puse în epoca romană, când a funcționat aici un Castrum militar de unde i se trage și numele, dar cetatea e atestată oficial abia în secolul 7, cu trei ctitorii majore: reședința stăpânului, o curte de judecată și un centru agricol, și, din secolul 10, încă dăinuie părți din zidurile care au constituit platoul de turnaj pentru producții dintre care am văzut mai demult Ladyhawke.
Marea majoritate a caselor sunt nobiliare poate și datorită dezvoltării religioase a cetății care, în 1220, era menționat ca sediu al episcopiei, pentru că familiile de viță aleasă își alegeau compania înalților prelați.
Tot aici s-au stabilit și senioriile din vremea unor dinastii familiale cu nume sonore, dintre care Visconti, Sforza, Scotti au influențat istoria Italiei.
Și, poate că nu întâmplător, în virtutea ambianței muzicale, între ei s-au încheiat și s-au desfăcut alianțe, acorduri și căsătorii în cea mai desăvârșită concordie, iar orășelul a fost pasat de la unii la alții în mod pașnic.
Ultimul dintre ei, Sforza, a guvernat cetatea până în 1707, când a trecut la camera ducală a Parmei.
Iarna, centrul istoric nu pare locuit, casele servind pesemne ca reședințe secundare în timpul sezonului cald, iar acel pustiu amplifica și mai mult solemnitatea medievală.
Parcursul șerpuiește pe ulițe înguste și pitorești care deviază spre clădiri de o arhitectură surprinzătoare, cu turnulețe, balcoane, foișoare.
Cea mai impozantă, palatul ducal din secolul 13-15, are bază o fântână din 1292 iar, de jur-împrejur, decorul este completat de biserica Sf.Petru din secolul 15, Castelul Stradivari, neogotic, vechiul spital Santo Spirito.
În Piazza Alta se află Palazzo Pretorio, edificiu masiv cu scară exterioară, azi Primaria, perpendicular pe absida bisericii cu o clopotniță din secolul 13, cu intrare laterală în muzeul episcopal.
Castelul, numit Rocca, acum muzeu, e o fortificație din 1343 reconstruită parțial de ducii de Visconti în 1347, cu deschideri spre piața civică a orașului și spre parcul care oferă o panoramă cuprinzătoare a regiunii.
Familia nobiliară Visconti, care a marcat timp de generații întregi istoria Italiei, guvernatori ai Lombardiei, susțineau că descind din Desiderius, ultimul rege longobard.
Cu jurnalistul rus Konstantin Simonov mi-ar fi plăcut să parcurg o bucată de drum prin Japonia în călătoria pe care a întreprins-o vreme de câteva luni în 1945-1946.
Din cartea sa Note de călătorie în Japonia, apărută în 1958, am aflat despre oameni, peisaje, obiceiuri, mentalități, tradiții, prin mărturisirile și observațiile pe care le face cu erudiție, umor, sinceritate și bună-credință.
Citindu-l, m-a surprins faptul că autorul nu părea un produs standard al regimului sovietic, pe urmă am căutat mai multe despre el și am aflat că mama lui era prințesă, recăsătorită la momentul potrivit, în 1919, cu un general din Armata Roșie. Biografia lui e pasionantă.
Interesul său pentru istoria și civilizația niponă mi-a evocat expoziția pariziană de la Musée Guimet, Cinquante-trois stations du Tokaido, (Cincizeci și trei de popasuri pe drumul spre Tokaido) de Hiroshige, serie de picturi produsă în 1833.
Să-l urmăm pe drumeaguri rustice croite în vremuri străvechi pentru călători fără grabă, care făceau popas în fiecare sat să bea ceai, însetați să descopere specificul fiecărei așezări. Și el a procedat întocmai, curios să experimenteze la fața locului acest obicei ancestral. Pasionat de ceramica populară, a remarcat, în ceremonia ceaiului, desenul fin și discret al ceștilor.
Gazda i-o întinde musafirului cu mâna dreaptă, pentru ca acesta să poată vedea desenul deloc ales la întâmplare, punct de pornire al unei povești. Ceainicul e politicos să fie așezat și ținut cu desenul îndreptat spre oaspete. Ceremonia se întemeiază pe respect și liniște, urmând conceptul de wabi-sabi explicat ca frumusețe a simplității, fără nici un gest de prisos în stilul de viață.
Interlocutorii săi japonezi deplâng atât inutilitatea din arta contemporană, cât și lipsa de naturalețe a culturii orășenești, unde ceremonia ceaiului e o scamatorie improvizată pentru a imita ritualul tradițional. A înțeles mai bine conceptul când s-a oprit la un olar și a târguit la întâmplare o farfurie de lut zgrunțuroasă cu un desen care șerpuia neobișnuit, pe o parte a marginii farfuriei, indicând, cum i s-a precizat, limita unde să pună gospodinele răzătoarea, pentru că în bucătăriile japoneze nu era de obicei prea multă lumina iarna.
În alt catun, s-a oprit la o dugheană și a cumpărat un făraș, pentru ca, în mașină, să aibă un suport tare pe ce să-și sprijine carnețelul în timp ce notează explicațiile ghidului. După aceea, a descoperit că fărașul cu pricina avea un mâner lucrat manual de un artizan în stil regional și că era, de fapt, o operă de artă populară.
Locuințele rurale japoneze, joase, greoaie, au acoperișuri care, în fiecare regiune, imită conturul munților din peisaj.
Altele au ziduri care le înconjoară, albe, groase, acoperite cu țiglă, și poartă denumirea de case-porți. Sătenii înstăriți au două case, una mare în curte și una mică în față, îngustă și scundă, în mijlocul căreia e tăiata poarta prin care se intră în curte. De o parte și de alta a porții, în cele două aripi, se retrag la bătrânețe părinții proprietarului, ca un fel de strajă a locuinței care să-i apere pe copii de rele. După dispariția bătrânilor, casa-poartă se demontează și constructorul o mută în altă parte.
Religia, filosofia și tradiția sunt aproape indisociabile. La un templu buddhist, vede un copac de ale carui crengi atârnau fâșii de hârtie lungi și înguste acoperite de rugăciuni, iar la un templu șintoist, credincioșii se înghesuie într-un șir de clădiri scunde, masive, cu acoperișuri grele și încovoiate din scoarță de pin. Arhitectura, și de interior si peisagistică, e un spectacol.
Oricât de somptuoase ar fi vilele imperiale din Kyoto, prima impresie este determinantă pentru filosofia arhitecturii vechi japoneze, impresie valabilă, cum vom vedea, și în artele scenice. Se intră printr-o poartă modestă, conform conceptului că nu trebuie să vezi totul dintr-o dată, ci să aștepți cu rabdare ca, la fiecare pas, privirea să descopere altceva.
În grădini, apuci pe cărări șerpuitoare, poteci, alei sinuoase, al căror rost era să pună în încurcătură și să rătăcească duhurile rele, să-l ferească pe călător de influența lor nefastă, pesemne că în vechime, se întreabă amuzat autorul, ele nu știau să meargă decât în linie dreaptă.
În parcuri, toate perspectivele erau astfel calculate încât, din unghiuri vizuale diferite, priveliștea, deși are o singură deschidere, pare să se schimbe. Grădini tematice, de copaci, de pietre, de apă, deși erau aceleași, plăsmuiau efecte vizuale cu totul noi.
Mi-ar fi plăcut să vad grădina de copaci, în care diversele colțișoare sunt amenajate cu deosebire pentru un anume anotimp, unele sunt mai frumoase primăvara, altele toamna sau chiar iarna, despărțite între ele prin firave cursuri de apă.
Aceste pârâuri le traversăm pe delicate podețe în formă de enigmatice semicercuri ale căror jumătăți închizătoare de cerc se ascund în adâncurile apei nemișcate.
Iată ambianța în care shogunul își se bea ceaiul, spălătorul unde se făceau preparativele, boschetul unde se odihnea, toate cu nume poetice, după tradiția japoneză: Floare de lotus tomnatic, vișin de primavară înflorit, bambus înălțându-se spre soare.
În schimb, divertismentul teatral era pentru toată lumea, nu doar după buzunar, ci și ca nivel de înțelegere, datorită stilului de punere în scenă, în care gestul și vorba sunt minimale, spre deosebire de cel apusean, inclusiv rusesc, bazat pe o interpretare exagerată, cu fiecare gest accentuat inutil, caricatural. Un maximum de decor într-o piesă era zăpada sugerată de câteva cearșafuri întinse neglijent pe jos.
Teatrul No, fără decor, datează de cinci sute de ani, pe când autorii erau, în același timp, dramaturgi, compozitori, actori, teoreticieni, și fixaseră ei înșiși coduri de interpretare a pieselor care să fie înțelese și de generațiile viitoare, după modelul vechilor cărți de rugăciune buddhiste.
Însă, în ultimii două sute de ani, se resimțea degradarea calității teatrale, pentru că nu mai apăruseră nici piese bune și nici interpreți.
Scolile tradiționale dispăruseră treptat, odată cu maeștrii de odinioară, învățătura era pe cale de dispariție, și, din cauza scăderii calității interpretării, publicul nu mai venea la spectacole.
Cele mai bune măști datau de acum trei sute cincizeci de ani, și, din momentul în care priceperea meșterilor a început să depășească dragostea lor pentru acest meșteșug, totul s-a preschimbat în industrie.
La tot pasul, mi-a plăcut cum călătorul a zăbovit asupra detaliilor, așa cum aș fi făcut și eu, a pătruns în intimitatea artizanilor și a artiștilor, a încercat să le afle secretele și intuițiile, le-a comparat cu ce știa dinainte, din istorie, sau cu evenimente de actualitate, a observat, a privit și a comentat tot ce m-ar fi interesat și mi-ar fi atras și mie atenția.
M-am considerat norocoasă de a fi întâlnit această carte a cărei lectură am resimțit-o ca pe o comunicare dincolo de cuvinte.
Poarta, ea însăși monument istoric pe rue de la Montagne Sainte-Geneviève nr.34, se deschide și, în grabă, iese cineva.
Până să se închidă la loc, apuc să întrezăresc curtea care adăpstește în perimetrul ei un capitol de învățământ universitar parizian. Nu cutezam să trec pragul, dar un domn ieșit la aer mă îndeamnă să poftesc.
În curte, pe stânga și pe dreapta, multe clădiri a căror temelie a aparținut unor faimoase înalte școli istorice pariziene, colegiul Treizeci și Trei și Colegiul Lombarzilor, a căror știință de carte s-a răspândit în lumea largă.
Acum toate sunt locuințe private, cu intrări direct din curte sau prin holuri comune, împărțite așa cum s-a priceput fiecare de când s-au repartizat poporului.
M-a interesat dacă în acest spațiu se menține energia spirituală caracteristică unui astfel de așezământ, singurul lucru ce ar mai fi putut dăinui.
Colegiul Lombarzilor a fost înființat aici în 1334 de către un cardinal florentin pentru unsprezece bursieri din familii din Lombardia care, veniți la Paris cu gândul de a se pricopsi, au ajuns la sapă de lemn.
Clădirile colegiului au rezistat până în 1677, când au fost cedate unei comunități irlandeze înființate în secolul 16 care le-a folosit ca seminar și adăpost pentru preoții irlandezi misionari, astfel că ansamblul s-a preschimbat în colegiu al irlandezilor.
După 1769, aici au rămas doar locuințele preoțești, iar seminarul a plecat să se instaleze două străzi mai departe, unde încă există, ajungem noi și acolo. Cele două instituții n-au fost vândute ca bun public la Revoluție, pentru că erau proprietate străină, apoi Ludovic 18 le-a restituit bisericii irlandeze care, de atunci, a închiriat vechile localuri ale colegiului irlandez moștenite de la cel lombard.
Colegiul Treizeci și Trei a fost înființat în 1653 de către Claude Bernard în favoarea tinerilor francezi care voiau să o ia pe căi ecleziastice.
Și-a donat săracilor toată averea moștenită, o sumă considerabilă, patru sute de mii de livre.
La înființare, colegiul oferea studenților cinci burse, a căror cifră simbolică reprezenta cele cinci răni ale lui Isus, apoi douăsprezece burse închinate celor doisprezece apostoli, apoi treizeci și trei de burse închinate celor treizeci și trei de ani trăiți de Isus pe pământ, de unde și numele.
La început, seminarul a funcționat în palatul din curtea interioara, apoi s-a tot extins și în clădirile vecine până când a ajuns într-o fundătură.
La revoluție a fost desființat, iar clădirile naționalizate și vândute. Fațada clădirii dă spre curte, de unde pornește și o scară.
Personajele lui Haruki Murakami n-ar fi șovăit să o ia pe scară în sus, dar eu m-am mulțumit cu elanul pe care mi l-a dăruit această scurtă incursiune într-o pagină de istorie neexplorată.
Mai mult despre sentimente decât despe orașe e vorba în trilogia lui Stratis Tsirkas, Orașe în derivă, și din ea aflăm cum, de la un oraș la altul, ambianța urbană are puterea să le schimbe.
Iar eu mă voi opri la cele din atmosfera cairotă a anilor 1943-1944, în care emoțiile sunt înfiripate de relații ale căror sfori sunt trase de cei descurcăreți și mânați de dorința îndârjită de a răzbi.
Să încercăm să ne strecurăm prin labirintul străzilor fără nume pe urmele lui Manos Simonidis.
Percepțiile mele asupra capitalei egiptene m-au întovărășit pe tot parcursul acestei lecturi, prin tumultul evenimentelor prilejuite de răsturnari politice, evaluări geopolitice, operațiuni de spionaj, analize istorice, în perioada în care Cairo era un reper major în lupta încrâncenată dintre puteri,
când armata greacă din Orientul Mijlociu se răzvrătește împotriva tentativei de a intra sub jurisdicția administrației engleze.
Comunitatea greacă din Cairo a debarcat pe țărmul egiptean fugind de calmitățile naturale și politice prin care a trecut Grecia și s-a amestecat printre milionul și jumătate de locuitori ai capitalei egiptene din anii 1940.
A încercat să se rostuiască în mediul cairot pe atunci cosmopolit, emancipat, tolerant fără să-și piardă identitatea și, printre ei, încep și eu, cu seninătate, să mă elenizez. În labirintul întâmplărilor, n-am putea izbuti descurcatul firelor fără Ariagne, o gospodină cairotă de origine greacă între două vârste, pe de-a-ntregul dedicată familiei ei numeroase, cu un soț, Dyonissos, mare petrecăreț și jucător de cărți.
Cu toții știu că tăinuiește în suflet, din anii primei tinereți, adevărata iubire a vieții ei, împărtășită doar platonic.
Ariagne îl primește în gazdă pe dizidentul Manos Simonidis, avocat, militar și jurnalist cu neclintite și idealiste convingeri de stânga, străin printre ai săi, stingher printre camarazii proveniți din medii diverse, hăituit de poliție, căutat de femei.
Înainte de orice, trilogia acestor orașe orientale are ca temă încrederea. Caracterul unei persoane nu poate fi schimbat și, în hățișul vieții, ne definește comportamentul în situații de criză, spune un personaj, iar astfel de episoade nu lipsesc într-o perioadă atât de încordată.
Fără cineva de încredere pe care să te poți bizui, nu se întemeiază nimic durabil. Și, în toată învălmășeala metropolei egiptene,
pe scena dominată de o corupție generalizată, de trădari conjugale, cu serviciile de spionaj la pândă, Ariagne descurcă ițele conflictelor fără compromisuri, cu dibăcie și devotament.
Când Younes, iubirea ei nemărturisită de-o viață trece printr-un mare necaz, nimic nu o poate opri, nici ochii lumii, nici gelozia soțului, să dea fuga la Younes să-i descânte de deochiul care-l doborâse la pat, să-l hrănească sau, într-o situație extremă, să traverseze cu el orașul.
Tot așa, îl descurcă și pe Manos, în pragul panicii, pierdut în labirintul cartierelor arabe, o scapă de bătaia soțului și pe adultera Allegra.
În labirintul politic, englezii trag imperturbabili sforile, acuzați la tot pasul de perfidie, chiar și cu cei de-ai lor urmăriți pentru năravuri condamnabile.
În așa-zisa lume bună, încrederea e o iluzie, cu toții trădează, înșeală, trag pe sfoară, mituiesc, păcălesc.
Între trei amanți, trecut, prezent și viitor, Dora Mertakis fandosita soție de politician dornic să se bage pe sub pielea englezilor pentru ca soțul ei să intre în guvern,
se trezește într-o bună zi față-n față cu Ariagne, la căpătâiul unui suferind, englezul bătut măr de servicii, în cea mai puternică scenă a acestei cărți de modă veche care se citește domol, ca plutirea vieții orientale.
În serile și nopțile cairote, rareori dedicate iubirii, se discută politică, se caută ascunzători, se visează la vremuri mai bune.
Străzile, bulevardele, parcurile, Nilul sunt descrise predominant prin miros, întocmai cum am perceput și eu Cairo, oraș al senzațiilor puternice și pasionale.
ore de drum 