Istorie și arheologie – Pagina 9

Ziua iguanei

Kabah, 2019

Cea mai nebunească desfășurare de arhitectură Puuc, Palatul lui Codz Pop se întinde pe chiar marginea drumului, dar nu orice drum, ci șoseaua de optsprezece kilometri care, în vechime, lega cetatea de Uxmal.

În secolul 7, când a fost atestată, pe această cale se oficializau schimburile comerciale și se celebrau procesiunile religioase între cele două așezări.

Kabah, aliat ori cetate-satelit a marelui oraș Uxmal, și-a trăit perioada de glorie între secolele 9-10, când au fost ridicate monumentele pe care le vedem azi

pe un sit arheologic de mică întindere. În aria maya, se disting prin folosirea măștii distinctive a zeului Chaac al ploii și al agriculturii, marile nevoi ale regiunii.

Edificiul principal, un palat cu etaj flancat de aripi laterale, se ridică pe un cadrilater săpat cu puțuri și cavități.

Pe fațadă, peste două sute cincizeci de măști reprezentând influentul zeu, celebrat într-o suprapunere de chipuri cu ochi proeminenți și nas lung, ca o trompă, acoperă peretele de sus până jos.

Nasurile lor încovoiate, azi distruse, ar fi creat pesemne un relief cu efect acaparator.

Simbolurile celeste care îi ornează pleoapele, cu imaginea lui Venus, nelipsita planetă a belșugului, la fel și bastoanele încrucișate în romburi care simbolizează cerul și îi deconspiră identitatea astrală.

Decorațiuni, bucăți de piatră, frânturi și cioburi se înghesuie într-un aranjament fantezist,

cu precauția izvorâtă din teama de a nu rămâne vreun locșor neacoperit.

Pop înseamnă în dialectul local maya, unul dintre cele vreo șaptezeci, trompă sau coadă încolăcită, pe care o identificăm desfășurată doveditor pe toată construcția.

Pe altă fațadă, statuia unui războinic numit ,,Stăpânul din Kabah’’ se repetă de patru ori, pentru fiecare punct cardinal.

Pe cadrul ușii sunt sculptate scene de luptă în relief și inscripții care afirmă răspicat că războinicii locali au capturat și ucis un vrăjmaș dintr-o cetate apropiată, ca să nu existe dubii.

O creastă de zid decupată dintr-o singură bucată se înalță semeț și decorativ pe vârful clădirii.

O scară duce la primul etaj, unde se înșiruie șapte porti, din care două duble, despărțite de o coloană.

Deși nu s-au păstrat dovezi scrise, edificiul pare o reședință de rege, cu funcție de reprezentare și nu de locuință.

Masca zeului Chaac urma să o reîntâlnim pe toată Ruta Puuc.

Prezența sa mai invocă și monstrul pământului, dar și zeul cerului, creatorul atotputernic al cărui nume înseamnă literal ,,casa iguanei’’, potrivit cu specificul acestui platou arid.

Nicăieri n-am întâlnit mai multe iguane ca în perimetrul acestui palat care s-a dovedit a le fi adăpost.

Mi-a plăcut mult că peste tot, în Mexic, ceea ce scria în cărți corespundea întru totul realității.

Pretutindeni am avut parte de confirmări fidele și oportune sau poate că doar așa s-a nimerit, ca în acea perioadă să mă sincronizez cu foarte mare precizie unui hazard parafat de zei.

Far West

Cadiz, 2016

Geografic, stilistic și emoțional, Cadiz înseamnă pentru mine un îndepărtat, greu de atins și neprețuit refugiu însorit.

Am verificat cu sârguință maniera în care trepidantul nord catalunez înfruntă sudul domol și tihnit și, o dată în plus, la Cadiz m-am lăsat vrăjită de farmecul ospitalier, zâmbitor și revigorant.

Din fericire, turiștii sunt absorbiți în triunghiul de aur Cordoba-Sevilla-Granada și nu bat drumul până aici, mai ales în miezul iernii, așa că orașul își păstrează genuinitatea.

În minionul centru istoric aflat în vârful unei peninsule, ajungi după kilometri întregi de bulevarde mărginite de blocuri cochete și de o nesfârșită, apetisantă plajă largă.

Labirintul de străduțe înguste ascunde case cu balcoane de fier forjat și patios nebănuite în stilul tipic sudist,

cu accente baroce și coloniale, înveselit cu mici ornamente de placuțe din ceramică.

În apropiere de port se întind largi piețe cu spații verzi unde predomină palmierii.

Să ne oprim mai întâi la catedrala construită din bogăția furnizată de comerțul cu aur și argint, în semn de gratitudine pentru belșugul cetățenilor.

În jurul ei, impozantele clădiri publice erau dedicate în principal administrării bunurilor.

Cum era de așteptat într-un oraș portuar, muzeul deține o importantă colecție provenită de la navigatorii care colportau obiecte de artă feniciene, grecești și romane.

În cei trei mii de ani de istorie, pirații au debarcat pe neașteptate de mai multe ori ca să se înfrupte din bunurile cetății,

una dintre cele mai vechi din apusul Europei, fondată în 1100 î.Hr. de către negustorii fenicieni care au ajuns aici tocmai din sudul Libanului actual.

Economia sa a fost dintotdeauna bazată pe activitățile din zona portuară și a șantierului naval.

Chiar și numai gândul neastâmpărat că de aici ne putem îmbarca oricând pe vapoare spre Insulele Canare, Africa sau Americi îmi dă avânt.

Un oraș, cu cât are mai multe deschideri, cu atât beneficiază de mai multe oportunități,

cum ar fi favoarea marelui Iuliu Cesar de a le acorda cetățenie romană băștinașilor în anul 49, pentru că îi luaseră partea într-unul din conflictele regionale.

Nimeni nu ramâne indiferent la frumusețea locului, pentru că în secolul 5 iată-l cucerit de vizigoți,

iar în 711 de arabi, dominație care durează până în 1262.

După travesarea transatlantică a lui Cristofor Columb în 1462, navele spaniole care aduceau încărcături prețioase din America au ales portul Cadiz ca să-și descarce comorile,

iar Cadiz devine cel mai bogat oraș din Spania.

Din nou atrage invidia și, în curând, alte porturi europene încep să-i amenințe supremația.

Ca urmare, în secolul 16, a fost atacat de trei ori de englezi, însă fără a-l putea supune,

și abia în 1755 i-a venit de hac cutremurul devastator din Lisabona, când trei sferturi din clădirile din oraș s-au prăbușit, inclusiv structurile militare și comerciale din port.

O lungă perioadă, activitatea portuară stagnează, iar vapoarele vor debarca în porturi franceze, engleze, olandeze.

Orașul decade treptat, iar statutul său va primi o grea lovitură în secolul 19 când Spania pierde posesiunile americane.

Dintotdeauna un oraș cu greutate, Cadiz rămâne o referință politică inconturnabilă și respectabilă pentru că aici a fost elaborată prima constituție spaniolă,

iar în timpul războiului civil a fost una dintre bazele forțelor naționaliste ale generalului Franco, încă un detaliu în sprijinul diferenței de Barcelona.

Spre Americi, soarele de ianuarie atinge lent linia orizontului. E timpul să se aprindă luminile.

Muzică de drum:

Manuel de Falla, Nopți în grădinile Spaniei

What’s Up, Doc ?

Kos, 2017

I-am consacrat o după-amiază întreagă lui Hippocrate, doctorul născut la Kos în jurul anilor 400 î.Hr, în influenta confrerie a Asklepiazilor formată din preoți, vindecători și slujitori ai templului lui Asklepios care dobândiseră privilegiul de a practica medicina.

După ce a studiat cu Democrit, Hippocrate a călătorit în toată Grecia antică și în Asia, pentru ca, la întoarcerea în Kos, să predea și să practice profesia de medic.

Numele i s-a perpetuat datorită faimosului său jurământ, emoționant prin actualitatea sa, pe care medicii din toata lumea merg și în zilele noastre în mod organizat, la absolviri sau reuniuni de promoții, ca să-l (re)depună la altarul templului.

Principiile sale de acum douăzeci și cinci de secole susțin ideea revoluționară că vindecarea depinde numai de știința medicului și de efortul pacientului de a-i pune în practică recomandările, și nu de bunăvoința zeilor.

Am aflat multe detalii despre istoria medicinei antice vizitând sanctuarul în compania verișoarelor mele americane venite între două examene și specializări să se regenereze trup și suflet la izvoarele antichității.

Din capul locului, Hippocrate a luat o inițiativă îndrăzneață, separând complet cele două activități ale templului, tămăduirea bolnavilor și relația cu zeii. Pentru el, îngrijirea unui pacient presupunea analiza corpului, a stilului de viață, alimentația, conjunctura meteo-geografică.

Pentru corp, Hippocrate analizează ceea ce absoarbe și ceea ce respinge, sub forma alimentelor și a energiilor care-l traversează, proces numit ,,dietetică”.

Conform însemnărilor sale de călătorie, atunci când ajungea prima dată într-un oraș, studia care e direcția predominantă a vântului, cât erau de vizibile răsăritul și apusul, ce gust avea apa și adâncimea de la care izvora.

Analiza solul, dacă e uscat și sfărâmicios sau umed și acoperit de vegetație și arbori, pârjolit de arșiță sau la înălțime și răcoros. Observa și traiul zilnic al locuitorilor, dacă sunt mari mâncători și băutori, înclinați spre sedentarism ori dacă muncesc mult în aer liber, organizează întreceri sportive și se mulțumesc cu o alimentație frugală și mai deloc alcool.

Spiritul are o influență covârșitoare asupra corpului, afirmă el în primul tratat de psihopatologie din Corpus Hippocraticum. Studiile sale intersectează și analiza geopolitică, prin identificarea unor tipologii de stil de viață cu predispoziția puterii politice, pacifică ori conflictuală.

Studiul său global asupra corpului uman, bazat pe terapia umorilor (substanțele lichide din corp), a fost reluat de medicul roman Galien, în secolul 1 d.Hr., și avea să se mențină până în secolul 17.

Înconjurat de chiparoși și eucaliptuși, sanctuarul lui Asklepios ridicat in sec 4 î.Hr., apoi extins de mai multe ori, ocupă coasta unui deal în patru terase legate între ele prin scări monumentale.

Institutul de învățământ medical unde a predat Hippocrate și centrul terapeutic unde a practicat erau vestite în toată lumea antică. Mulți notabili greci, apoi din imperiul roman, au venit aici să fie consultați.

Pe măsură ce ne înalțam de la o esplanadă la alta, se atingea parcă o solemnitate inexplicabilă, așa cum și vizitatorii din antichitate probabil că percepeau apropierea de zei.

Din prima terasă n-a mai rămas aproape nimic, în afara unui bazin de apă rece, vestigiu al instalației de băi romane.

Cea de-a doua terasă, cea mai mare, este încadrată de porticuri de unde țâșnesc izvoare de apă feruginoasă și sulfuroasă folosită în termele de alături.

În centrul celei de-a treia terase tronează altarul monumental al lui Asklepios înconjurat de mai multe sanctuare, un templu ionic dedicat zeului, cu ofrandele depuse de bolnavi și peregrini, alături de un templu roman dedicat cultului imperial, dintre ale cărui coloane corintiene șapte au fost repuse la verticală.

De pe a patra terasă, cea mai înaltă, cu templul său doric dedicat lui Asklepios, compus din șase coloane de marmura albă combinată cu incrustații negre, se vad livezi nesfârșite de măslini, portul, Egeea și Turcia la orizont.

Atunci când terapia ticluită de Asklepios nu izbutea, pacienții erau transferați spre o încăpere secretă, un salon comun nu foarte spațios, la fruntariile naturii.

Acel loc sacru de la marginea complexului terapeutic, unde puteau intersecta energiile și desluși soluțiile transmise de zei sub forma onirică, era ultima lor șansă de vindecare.

În centrul vechi al orașului, în piațeta circulară pietruită, la umbra unuia dintre platanii monumentali ai insulei sub coroana cărora marele doctor obișnuia să susțină prelegeri, am frecventat zilnic terasa primitoare alături de verișoarele americane, la o cafea asezonată cu iluzorii savantlâcuri.

Film de drum:

Ildiko Enyedi, Despre trup si suflet (2017)

Fantezie eroică

Batalha, 2020

În 1385, victoria portughezilor asupra eternului lor dușman spaniol, mult mai numeros și mai bine garnisit în materie de echipament militar, a fost considerată un miracol.

În semn de recunoștință, regele a poruncit construirea Mănăstirii Bătăliei, azi înscrisă în Patrimoniul mondial UNESCO, monument cu valoare de panteon regal, simbol al independenței naționale.

De un ocru luminos în după-amiaza de februarie, e momentul perfect să admirăm capodopera de artă gotică și manuelină a cărei istorie debutează în anii 1400.

Oficial, lucrările se întind pe două secole, însă vom vedea, la sfârșitul vizitei, că edificiul nu este nici acum terminat.

Călugării dominicani s-au instalat aici în 1388 pentru că, așa cum o cereau regulile, se aciuiau întotdeauna în mijlocul comunităților, conform vocației lor de a ține predici și ca patroni ai Inchiziției.

Capela modestă s-a preschimbat în ce vedem astăzi și abia în 1934 au părăsit mănăstirea.

Fațada e decorată cu peste o sută de îngeri, sfinți, profeți, prelați, regi, și, după criteriile arhitecturii de stil gotic târziu, înzestrată cu turnulețe și pinacluri, arcade, contraforturi.

Ferestrele sunt împodobite cu somptuoase dantelării de piatră.

Lungă de cincizeci pe cincizeci și cinci de metri, mănăstirea regală cu arcade ascuțite la primul nivel și ferestre gotice la nivelul superior, luminată discret prin culorile vitraliilor manueline, adăpostește, ca operă principală, capela fondatorului și a familiei sale cu monumentele lor funerare.

În locul decorațiunilor, ne mijlocește apropierea de Dumnezeu doar abstracte figuri geometrice.

Nu zăbovesc prea mult în capelă, mă grăbesc să ies în claustru, la aerul împrospătat de vegetația bogată, spațiu unde resimt vibrația spiritualității mai mult decât în interior, poate și datorită divinei ornamentații manueline.

Cadrul ferestrelor mă înveselesc cu viță de vie și boboci legati cu panglici, îmbinați prin dantelarie, văd balustrade cu flori de crin,

semn consacrat al regalității.

Arcade ca o perdea de broderie sprijinite de coloanele subțiri mărginesc grădinița înlesnind dialogul între natură și exuberanta sa copie artistică.

Sala capitulară, concepută fără stâlpi de susținere intermediară, s-a prăbușit de două ori după finalizare.

A treia oară, ținând cont de pericolul care-i păștea pe zidari, a fost ispravită de către ocnași condamnați la moarte, iar arhitectul a dormit singur în sală prima noapte după demontarea esafodajelor ca să garanteze cu prețul vieții trăinicia proiectului său, gest mai important decât orice contract din vremurile noastre.

În schimb, fântâna cu fine decorații artistice n-a presuus asumarea vreunui risc, ci doar o infinită răbdare și măiestrie.

În capelele încă neterminate după prima sută de ani de muncă intensă, o tentativă de mausoleu lăsat de izbeliște, Eduard I odihnește vegheat de gargui.

Rotonda octogonală are un decupaj inspirat, iar capelele dispuse radial, separate de coloane, în stil manuelin din secolul 16, se află complet sub cerul liber.

Ridic privirea așteptându-mă să văd bolțile și mă conectez la cerul înnorat portughez.

Și, fiindcă un miracol nu survine niciodată singur, mănăstirea a rezistat cutremurului din 1755, unui incendiu și invaziei franceze din 1810.

Mă dusei să trec la Olt

Sainte-Eulalie d’Olt, 2022

Surmenați, zbuciumați și plictisiți, francezii preferă să deșerte, în luna august, marile metropole în favoarea unor catune cât mai izolate cu putință unde, alături de ei, întâlnim olandezi, belgieni, germani, scandinavi, englezi. Stilul de viață, peste tot în Franța, alcătuiește o surpriză de savori, iar de la oamenii primitori și politicoși am ce învăța la tot pasul.

Localitatea din ținutul Aveyron, pe râul Lot, este una dintre cele mai căutate, dar discrete, destinații de pe lista celor mai frumoase o sută de sate din Franța și printre cele mai șarmante.

Pe numele său occitan chiar Olt, mica așezare m-a adoptat într-o clipă și m-am simțit ca acasă.

Verile fierbinți oltenești le simt cel mai intens familiare în toiul amiezii, în plin soare, așa cum s-a nimerit și acastă scurtă oprire sudistă la peste treizeci și șase de grade.

Momentul cel mai plăcut este între două și patru după-masa, când toată lumea zace toropită, greierii își fac de cap, iar ierburile sălbatice răspândesc un miros vanilat.

În satul sfintei Eulalia, plimbarea ideală n-ar trebui să ocolească:

1.Teiul care încă mai avea flori grele și înmiresmate la început de august. Am o pasiune pentru tei și parfumul lor.

2. Moara din secolul 17, pe un mic pârâu afluent al Lotului.

3.Oltul occitan (oficial, Lot) care, așa cum îl văd aici, îmi amintește ruina vămii istorice de pe valea Oltului nostru și ,,masa lui Traian’’.

4.Biserica în stil romanic din secolul 11, clasată monument istoric.

5.Castelul din secolul 15 al familiei de Curières în stil Renaștere și gotic, proprietate privată încă locuită nu știu dacă chiar de urmași, cu părere de rău închis publicului.

Familia întemeietoare s-a stabilit în sat în 1205 și a dat istoriei cruciați și mușchetari.

6.Vechea mănăstire din 1640, transformată la Revoluție în școală de fete, iar la Restaurație în pension.

7.Casa Bufniței, în care o localnică pasionată de subiect a înființat în locuința sa un muzeu dedicat zburătoarei nocturne, vizitabil gratuit conform orarului.

8.Școala publică din secolul 18 devenită muzeul dedicat unui pictor local.

Și, pe tot traseul, casele medievale neclintite de secole din liniștea și aerul cu miresme văratice, îmi fac poftă să mă adâncesc în lectura unor pagini de istorie din acele vremuri.

Fă ce trebuie, mă îndeamnă, cabalistic, o inscripție pe care văd, printre altele, o balanță,

și nu stau prea mult pe gânduri.

Lectură de drum:

Simone Bertière, Louis XIII et Richelieu, La malentente

Cărările gloriei

Carmona, 2015

Pelerinii și colportorii, ca să nu fie atacați de bandiți, făceau un ocol la căderea serii pentru a se pune la adăpost între zidurile trainicei fortărețe aflate pe un deal în mijlocul câmpurilor mănoase.

Pe metereze, străjile vegheau dacă, din depărtări, nu-i paște pericolul vreunei invazii.

Înconjurat de livezi de măslini, mandarini, clementini parfumați, cu surprindere am dat peste unul dintre cele mai vechi și fermecătoare orașe fortificate din Spania și chiar din Occident, dăinuind de cinci mii de ani în nemărginirea andaluză, după cum atestă vestigiile preistorice alunecate în civilizație sub romani, arabi și creștini.

Prima atestare oficială a cetății a fost cea a originii sale cartagineze, iar romanii au cucerit-o când s-au instalat în Peninsula Iberică, fără a izbuti să desființeze riturile și obiceiurile de origine orientală caracteristice întregului contur al Mediteranei.

Așezarea se bucură de faima unui sit arheologic roman, cu o necropolă unde au fost săpate în piatră, între secolele 2 î.Hr și 4 d.Hr., peste nouă sute de mausolee. Iuliu Cesar a proclamat Carmona drept orașul cel mai puternic din regiunea care corespunde acum Andaluziei, iar arabii i-au sporit și mai mult forța.

Traseul istoric parcurge ruinele celor două cetăți de apărare, străzi înguste printre căsuțe albe și mici patios cu portocali în spatele bisericilor.

Predomină elemente de arhitectură gotică și renascentistă pe care le recunosc fie în cadrul arcuit al vreunei ferestre, fie în bolți, coloane, staluri lucrate în lemn.

Dacă pe vremuri comerțul cu Americile au asigurat cetățenilor un nivel îndestulător, azi traiul se bizuie pe roadele livezilor din jur, pe producția de vin și ulei de masline și pe venituri consistente din cinematografie și media, pentru că, între zidurile Carmonei au fost turnate pelicule de toată isprava: versiunea cinematografică a operei Carmen cu Placido Domingo, Semana Santa cu Mira Sorvino, Manolete cu Penelope Cruz, și, recent, chiar producții indiene, pe lângă documentare, pictoriale de modă, spoturi publicitare pentru firme celebre, videoclipuri muzicale. Am ținut minte câteva obiective din scurta mea plimbare iernatică.

-Poarta Cordobei ale cărei origini datează din secolul 1, punct de trecere comercial respectat de vizigoți, arabi și castilieni.

Recunoscută drept poartă oficială, aici se percepea taxa pe mărfurile introduse spre vânzare, și nu erau puține, pentru că Americile constituiau o sursă de aprovizionare inepuizabilă. Așa cum o vedem azi, în stil baroc, datează din 1688, singura din Spania proiectată cu trei intrări, din care azi numai cea din mijloc se păstreză, cele laterale fiind integrate în locuințele care s-au construit pe flancurile porții.

-Alcazar de Arriba, palatul regelui don Pedro care stăpânea toate moșiile din jurul cetății, din secolul 14, unde azi se află paradorul local, hotel din rețeaua binecunoscută a statului spaniol.

-biserica San Pedro din secolele 15-18, cu un turn de influență barocă nu mult diferit de minaretul unei moschei.

În interiorul baroc, distingem altar, capele, baptisteriu și opere de artă de maeștri regionali.

-despre porțile istorice ale Carmonei am aflat și alte detalii care vă pot fi de folos. Dacă atunci când treceți pe sub o poartă, închideți ochii și vă țineți de nas, o dorință va fi împlinită. Încercăm ?

Huzur

Turcia, 2022

De la Muzeul inocenței încoace, privesc muzeele ca pe un spațiu personal, pe care mi-l însușesc prin frânturi de amintiri, imagini și obiecte necunoscute sau uitate,

unde încerc să acumulez cunoștințe și informații în completarea celor de pe stradă, din cărți sau conversații. Personajul cărții lui Pamuk străbate lumea doar ca să viziteze muzee, spre a căuta în ele tămăduire. În cele din Turcia, eu am reînvățat cum e să te lași în voia unei odihnitoare contemplări.

Vă invit în câteva dintre ele, în ordinea în care le-am descoperit urmând, vreme de-o lună, cursul unei călătorii inițiatice.

1.Safranbolu, a cărui istorie poate fi aprofundată în nobilul muzeu de istorie al orașului inclus, datorită conacelor care i-au creat faima, în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirea muzeului pare ceva mai mult decât un conac tradițional, e chiar un mic palat.

2.La Sinop, fostă capitală regională cu două porturi încă din antichitate și două comunități, elenă și romană, conviețuind pacific, cu evenimente răsunătoare și zei debarcați din toate zările, avem ce vedea în muzeul de arheologie. Am reținut o piesă notabilă, sarcofagul lui Cornelius Arrianus cu un relief înfățișând două vapoare.

Pe o astfel de ambarcațiune se bănuiește că ar fi călătorit apostolii.

3.Amasya reprezintă primul popas pe consacratul drum al mătăsii, segmentul principal, inconturnabil, știind că traseul implică și variante. Zeus Stratios, căpetenia zeitățior pontice, avea aici un templu și pe el s-a clădit reputația orașului întemeiat, după cum spun legendele, de însuși Hermes, zeul relațiilor și al comerțului.

Din vechea acropolis edificată în perioada elenistică și din mormintele celor cinci regi pontici care au condus cetatea ne-au parvenit multe și valoroase vestigii, la fel și de pe urma romanilor care au capturat orașul în anul 70 î.Hr.

4.Erzurum, considerată dintotdeauna cea importantă etapă în plin drum al mătăsii, păstrează întreg magnetismul istoriei care i-a aparținut, cu prestanță, demnitate, omenie și comori culturale. Aici am simțit că mă aflu într-un loc special, unde îmi doresc să revin.

În dimineața plecării, am văzut cele trei muzee, printre care cel de artă și istorie, o puternică revelație.

5.Diyarbakir, capitala comunității kurde, m-a entuziasmat din prima clipă, dar, din întreg complexul muzeal din incinta castelului, era deschis doar muzeul de arheologie, înființat în 1934. Printre exponatele provenite din istoria hittită, asiriană, bizantină, romană, otomană, am întâlnit o gingașă făptură, vestigiu al feminității,

celebrare fragilă și singuratică a unui fior care se estompează văzând cu ochii.

6.Mardin, cel mai magic oraș din Turcia, are ca punct de temelie, în antichitate, un templu al soarelui din care i se trage pesemne strălucirea și prosperitatea de care se bucură astăzi. Mai târziu, în vremea romanilor, împărații Anastasius și Justinian au contribuit la dezvoltarea comercială, cum vedem în ambele muzee, bogate ca tot ce se află aici.

Creștinismul a rămas activ într-un număr mare de biserici și mănăstiri, iar limba folosită în comunitate este aramaica, aceeași vorbită de Iisus cu apostolii săi.

7.Șanliurfa m-a primit cu blândețea binecuvântată a unei destinații de pelerinaj și mi-a destăinuit secretele celor două muzee remarcabile. Primul, de arheologie, dedicat sitului de la Gobekli Tepe,

cuprinde și o secțiune de vestigii hittite, asiriene, babiloniene. Celălalt muzeu adăpostește creații de mozaic provenite dintr-o fostă vilă cu băi fastuoase,

de unde v-o prezint pe irezistibila amazoană Melanipi.

8. La Gaziantep am pașit aproape solemn, ca într-un templu, într-unul dintre cele mai faimoase muzee de mozaicuri din lume.

Zeugma în grecește înseamnă pod și el lega cele două maluri ale fluviului Eufrat, pe granița dintre Turcia și Siria.

Pe vremea romanilor, aici fusese construit cel mai sudic pod pe Eufrat, foarte trebuincios strategic ținând cont că vestita legiune Scythica s-a stabilit aici.

Toată decorațiunea din mozaic dezvelită în vilele romane din secolele 1-3 d.Hr. o regăsim în muzeu. Însă vă recomand și muzeul de arheologie și pe cel al războiului cu francezii.

9.Antiohia, cetatea întemeiata în anul 300 î.Hr., cu o istorie recentă dureros de dramatică pe care n-aș fi prezis-o în zilele însorite petrecute pe străzile ei, mi-a rămas în minte cu forfota sa cosmopolită.

Am admirat în muzeul de arheologie imense dispuneri de mozaic, păstrate din secolele 2-3,

cu scene din viața comunității, peisaje, monumente.

10.Ankara e capitala cu freamăt discret, cu oameni educați, primitori, serviabili și deferenți, cum rar am întâlnit într-o metropolă de asemenea talie.

Am văzut mai multe muzee, tot ce a fost posibil în două zile, însă mi-a mers la suflet muzeul de artă, de unde am preluat și cele două tablouri din preambul.

11.Bursa, vechea capitală a Imperiului Otoman între 1326-1365, și capitală a mătăsii până în zilele noastre, mi s-a părut cel mai puțin oriental din tot ce am vazut în Turcia, poate fiindcă l-am vizitat la sfârșitul călătoriei, când deja parcursesem toată Anatolia. Mi-a plăcut un mic muzeu de artă islamică, în care se reflectă un strop din grandoarea celorlalte monumente clasate UNESCO.

De la capăt

Chetumal, 2019

Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.

În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.

Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.

Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.

Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.

Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.

1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.

Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.

Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.

2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,

construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.

3.O cină la restaurantul Almina.

În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.

Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.

La bani mărunți

Paris, 2022

Descinse de pe drumul mătăsii, al mirodeniilor și condimentelor, al piraților, al cruciaților și pelerinilor, al curioșilor, al nomazilor de tot felul, al căutătorilor printre care mă rătăcesc și eu, inestimabile monede strălucitoare din aur, expuse generos la Institut du Monde Arabe, îmi poartă gândurile spre Orient.

Ca și oamenii, cu ei și prin ei, în spiritul musulman banii sunt meniți să circule neostenit.

Ei înfiripă relații, stârnesc conversații, pecetluiesc legături comerciale, dau chip oricărui vis.

Nu-i lăsați să stea. Orice ban ținut deoparte poate pricinui opreliști, lipsuri, tăcere, singurătate.

Banul care muncește dă semenilor de lucru, îi adună laolaltă.

Unii pot mai mult, alții mai puțin. În Coran, bogăția e considerată ca o încercare crucială deopotrivă pentru cei care o câștigă și pentru cei care o pierd.

Conform sistemul economic musulman, în fiecare an cei cu dare de mână au datoria să doneze 2,5 la sută din câstigurile lor, de preferință sub formă de proiecte generatoare de locuri de muncă.

Profetul spune: Chiar și când aveți de mâncare, nu vă săturați. Nu vă încredeți în viața ușoară pentru că nu duce nicăieri.

Mai spune că poți împrumuta bani doar dacă ești cu adevărat la strâmtoare, iar cel care dă cu împrumut să nu ceară dobândă, întrucât se consideră întrajutorare.

După Alexandre Dumas, banul e un servitor bun dar un stăpân rău, iar atitudinea musulmanilor față de avere îi dă dreptate. Ca sa aflu mai multe, am privit cu luare-aminte câțeva piese rare încercând să descifrez istorii. Nomadă, am reînchipuit traseele pe care au circulat.

1.Un galben provenit din prima emisiune de monede otomane din aur cu denumirea de sultani, din care se cunosc doar cinci exemplare, aparută pentru prima dată în nomenclatorul puterii oficiale în 1394, când Bayazid I a solicitat să i se confere acest titlu, în mod formal, de către califul abasid refugiat la Cairo.

2.Domnia lui Soliman Magnificul marchează apogeul Imperiului Otoman în termeni militari, economici și artistici. Celebrul corsar Barbarosa face legătura între regența Algerului și Imperiu, alianță reflectată în moneda batută la Alger în 1520.

3.O piesă otomană din 1730 caligrafiată după regulile artei cu numele sultanului Mahmud I.

4.Un dinar din 1266 emis la Alexandria, în Egipt, al căror sultani, tată și fiu, au introdus primul motiv heraldic bătut pe o monedă, în cazul de față o panteră sau leopard, unicul cunoscut.

5.Piesă unică bătută în 1814 cu ocazia vizitei Șahului într-una din cetățile sale de apărare din vestul Iranului, unde există mausolee de personaje sfinte.

6.Emblema imperială a Iranului, un leu ridicând o sabie în fața unui soare strălucitor ornează o monedă rară.

7.Un ashrafi fără dată emis la Mardin înainte de anul 1478, exemplar unic cunoscut. În muzeele din Mardin, cetate fermecată, am văzut multe alte minunății.

8.O emisiune de monedă din 1854 cu bustul oficial al Șahului, în stilul portretelor care apar la curte sub influența picturii europene.

9.Un mithal cu numele Sultanului din Delhi, fără dată, probabil din 1211, din primul stat musulman implantat în 1197 în India. Fapt neobișnuit, Sultanul o numește pe fiica sa urmașa tronului, care va domni patru ani. Vedem o efigie de cavaler trecând spre stânga, rar întâlnită la acea dată pe o monedă musulmană.

10.Un galben din secolul 13 înfățișează un cavaler ridicând o sabie trecând spre stânga, înconjurat de o legendă în nagari, alfabetul care servea la transcrierea mai multor idiomuri indiene.

11.Un mohur cu portretul Împăratului mogul stând așezat pe jos, ținând în mână o cupă.

Se spune ca arabii, mari călători în deșert, aveau un simț neobișnuit al orientării după astre și constelații care se reflectă și în lumea materială în câțiva dinari zodiacali printre care am identificat chivernisita Balanță,

risipitorul Leu,

nepăsătorul Gemeni,

strângătorul Taur,

cumpătatul Săgetător,

cheltuitorul Berbec,

darnicul Pești.

Dar să ne oprim aici și să ridicăm privirea spre cer, mai importantă e visarea.

Liman

Behramkale, 2018

Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,

la ieșirea spre Egee.

Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.

Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,

se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.

Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.

Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.

Plaja

Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.

Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.

În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.

Teatrul

Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,

cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.

Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.

Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.

Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.

Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.

Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.

În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.

Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.

E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.

Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.

Cafeaua

Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.

Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.

Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.

Templul Atenei

Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.

Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,

cu vedere grandioasă asupra mării Egee.

Restaurantul

Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.

Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.

Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.