Categorie: Istorie și arheologie

De capul ei

Londra, 2025

Pe Tamisa, briza e rece. Acuzată de adulter, incest și vrăjitorie, Anne Boleyn e adusă la Turn cu barca, însoțită de doi gentilomi de vază.

Ambarcațiunea e trasă la poarta Court Gate, care dă acces privat la Turnul Londrei pentru nobili și familia regală.

Dat fiind statutul ei, n-a intrat pe Traitors’ Gate, la un loc cu prizonierii obișnuiți.

O urmez pas cu pas pe Hilary Mantel în istorisirea faimosului episod. Curtea e pustie, se aud doar croncănitul corbilor, prezență simbolică a Turnului.

Personalul s-a arătat dezorientat încă din prima clipă pentru că nu știau cum să se poarte cu ea, ce protocol să respecte într-o astfel de situație fără precedent. E o forfotă continuă de angajați și oficiali.

Turnul e cetate, armurerie, palat, bancă, depozit. De îndată ce debarcă, cere să-i fie convocați numaidecât episcopii pe care i-a recompensat întotdeauna, dar i se răspunde fățiș să nu se aștepte să-i sară preoțimea în ajutor după învinuirea de adulter dovedit.

Toată lumea știa ca ea face rău fără nicio remușcare și toți o socoteau capabilă de orice nelegiuire care contravenea propriilor interese.

Dacă ar fi domnit mai mult, Thomas Cromwell și ai lui ar fi fost facuți bucăți și dați la câini. Thomas Cromwell răspunde, dacă am fi lăsat-o să domnească mai mult, am fi meritat-o.

Sfârșitul primului mariaj al lui Henric 8 a fost lung, public și dezbătut în toată Europa, în consiliile princiare și-n târg. Sfârșitul celui de al doilea, dacă s-ar fi comportat decent, ar fi rapid, privat, discret și în umbră. Totuși, spune el, era nevoie ca reprezentanții cetății și nobilimea să fie martori.

Un emisar al regelui Franței a fost grăbit la Londra ca să încerce să-i scape, pe Anne și gentilomii împricinați. În Franța, afacerea e greu de înțeles, dacă Henry VIII dorește să se debaraseze de concubină, de ce n-o face cu discreție ?

Francezii nu pricep cum e cu justiția, spune Thomas Cromwell, la ei totul se face în secret. În opinia lor, Henry VIII se face de râsul lumii, dar trec cu vederea faptul că destrăbălarea ei începuse în adolescență, când fusese trimisă pentru educație la curtea Franței, după cum era obiceiul la casele mari.

Presupușii amanți, inclusiv fratele ei, patru-cinci persoane, au fost și ei închiși și condamnați. A scăpat de ghilotină doar protejatul lui Thomas Cromwell, deși fiecare a încercat să se disculpe, fără să-și absolve colegii.

Toți își susțin inocența, dar nici unul nu afirmă ca ea ar fi nevinovată. Când Gregory îl întreabă pe tatăl său dacă inculpații sunt ori nu vinovați, se înțelege dacă au făcut-o, dar dacă Thomas Cromwell întreabă în cercul lui, sunt vinovați ?, i se răspunde că jurații i-au găsit vinovați ori nu, și, în cazul de față, trebuiau să fie dovediți. Lumea avocaților e diferită, umanul e exclus.

Unul din gentilomi fusese acuzat că i-a scris poezii. Da, spun judecătorii, Anne era o carte deschisă în care orice bărbat putea scrie orice voia, deși doar regele trebuia să se bucure de acest drept.

Anne a fost închisă în apartamentul care fusese redecorat sărbătorește la încoronarea ei, cu doar trei ani în urmă, dotat cu propria capelă privată, unde își petrecea timpul rugându-se. Cam mult timp stă acolo, spune una din damele de companie, o matușă, sunteți siguri că nu e un bărbat cu ea înăuntru ?

Anne se prezintă la execuție într-o blană de hermină care aparținuse Caterinei de Aragon, prima soție a lui Henry VIII. M-am întrebat de ce a ales să poarte veșmântul unei predecesoare ghinioniste. Sau era singurul ce-i mai rămăsase ?

Se știa că Anne lăsase datorii mari după cadourile făcute gentilomilor, cheltuieli de modă, la blănar, pălărier, dantelăreasă, mătăsari, apoticar, pânzar, vopsitor, șelar, și alți mărunțișari.

Ca și în cazul gentilomilor care, înainte de execuție, au fost dezbrăcați de toaletele lor elegante și lăsați doar în cămașă, hainele sale au devenit proprietatea călăului și a asistenților săi. Henry VIII tocmise un călău din Calais care, în prealabil, a primit o indemnizație specială ca să-și cumpere o ținută vestimentară demnă de clienții momentului. La Calais nu avea activitate mai deloc, erau călăi ambulanți, mereu în alte orașe.

Nu există o transcriere oficială a procesului, iar ultimele ei zile au fost fragmentar reconstituite pe baza unor mărturii disparate puse cap la cap, despre care se bănuiește a fi imprecise, părtinitoare și neglijente.

Presupusele ei ultime scrisori au fost dovedite ca fiind falsuri puse în circulație în scopuri lucrative. Lipsa de caracter, spiritul intrigant, duplicitatea, ipocrizia i-au indus în eroare pe cei care, de-a lungul vremii, au încercat să-i refacă povestea. Pe eșafod, înainte de a i se tăia capul, Anne glumește că va intra în istorie cu numele Anne-cea-fără-de-cap. Sau fără de minte ?

Organizatorii nu prevăzuseră sicriu, așa că au golit o ladă de săgeți destinată Irlandei și au înghesuit-o pe Anne acolo. În lipsă de spațiu suficient, capul i l-au pus la picioare.

În 1861, în cursul unei vizite la Turn, regina Victoria a fost impresionată de istoria execuției și a comandat ca pe locul execuției să fie instalată o mică sculptură comemorativă, înlocuită azi de o operă contemporană.

Noua soție, Jane, avea ca emblemă o panteră, așa că a fost ușor ca, pe toate însemnele regale, capetele de leu ale Annei să fie înlocuite cu pantera lui Jane, operațiune profitabilă întrucât fiarele nu aveau nevoie decât să le fie schimbate capul și coada. Restul e același.

Muzică de drum:

Rick Wakeman, The Six Wives of Henry VIII

Mare brânză !

Gouda, 2023

Mai întâi a fost apa, atotzămislitoare.

Privirea mi se oprește îndelung, contemplativ, asupra cochetelor canale, de ce nu chiar cabale, în Olanda nu știi niciodată, țara filosofilor și alchimiștilor.

Tot un fel de alchimie a dus și la plăsmuirea acestui sortiment de brânză faimos în toată lumea, care atinge, cel puțin la Paris, unde mă aprovizionez uneori, prețuri considerabile.

Împresurat de apele primordiale, ca toate așezările olandeze, Gouda s-a dezvoltat în Evul Mediu ca port fluvial activ și centru textil,

sub protecția castelului nobiliar distrus în 1577 de către municipalitate, dintr-un impuls de frondă deși, încă din 1272, i se conferise dreptul de oraș liber de către contele Floris V de Olanda.

În secolul 15, manufactura berii și comerțul îi asigură cetății o mare prosperitate, însă, dintr-o succesiune de deficiențe manageriale, în secolul 16 începe decadența.

Goudezii nu se lasă așa ușor sub povara vremurilor și se vor redresa în secolul 17 prin comerțul cu brânzeturi și fabricarea pipelor introduse de mercenarii englezi în 1620.

Însă am aflat, deloc cu surprindere, că tot aici s-a dezvoltat, din secolul 19, industria de lumânări și opaițe,

ca răspuns la cerul adumbrit de nori de ploaie și la puținătatea luminii naturale, pentru ca azi Gouda să posede cea mai mare fabrică din Olanda.

Ca ramuri auxiliare, întreprinzătorii au mai pus la punct și manufacturi de olărit, sfori, corzi, cărămizi, deloc neglijabil.

Grand-Place are formă triunghiulară, cu primăria și fațada ei frumos împodobită, edificiu gotic din secolul 15, în mijloc cu turnul care-i subțiază silueta.

Aici se desfășoară târguri de tot felul, dintre care cel mai important, cel de brânză, se ține joia.

De jur împrejur, case vechi, cum ar fi un vechi han pentru ofițerii consiliului municipal, un comisariat de poliție sau un fabricant de tutun și pipe.

Într-un oraș atât de comercial, clădirea cea mai cu greutate socotim că ar fi Cântarul public, o construcție clasică din 1668,

ușor de recunoscut după fațada ornată de un basorelief înfățișând cântărirea brânzei întocmai cum se practica pe vremuri.

Acum găzduiește muzeul brânzei și artizanatului, protejat cu discreție, în spate, de Sfânta Agnes și capela ce-i este dedicată.

Despre celelalte delicii estetice, când le vine vremea.

Rămâne cine poate

Paris, 2021, 2022, 2024

La 1190, Filip Augustus a înălțat pe malul drept al Senei un donjon de treizeci de metri, ca să înfățișeze lumii întregi puterea regatului.

Din citadela ce urma să protejeze Palais de la Cité și să apere Parisul de invadatori au mai rămas azi doar monumentale ziduri în subsolul muzeului.

Incinta augustului suveran a constituit nucleul Luvrului, iar numele devenit faimos a derivat dintr-o veche terminologie saxonă conform căreia lower desemna o locuință fortificată, mai concret capătul meterezelor.

După fondator, mulți dintre urmașii săi și locatari ai Luvrului de-a lungul vremii au marcat în felul lor construcția. La scurt timp, Sf.Ludovic a construit Sainte Chapelle și o încăpere adiacentă, acoperită acum de sala cariatidelor.

În secolul 14, Carol 5 a integrat în incinta Parisului și Luvrul, care a încetat astfel să fie doar un punct strategic de apărare.

Spre 1360, îl transformă într-o reședință locuibilă, prin amenajarea de noi încăperi în toate sectoarele fortăreței.

Pentru rege, devenise doar o locuință de odihnă și destindere nu departe de domiciliul principal, Hotel de Saint-Pol. Următorii o sută cincizeci de ani, Luvrul a fost delăsat, pentru că suveranii preferau castelele de pe Loara.

Următorul locatar a fost Francisc I. La întoarcerea din captivitate, a restaurat majoritatea încăperilor și a modernizat palatul care, de acum înainte, își pierde total statutul defensiv.

Edificarea unui edificiu în stil renascentist a fost întreprinsă de Henri II care s-a căsătorit cu Maria Stuart în 1559 în sala cariatidelor. Tot aici viitorul Henri 4 s-a căsătorit cu regina Margot. Mai mult, din 1594 Henri 4, a ales luvrul ca locuință permanentă.

Ludovic 13 a continuat amenajarea și l-a mărit de patru ori dându-i aspectul de azi. În 1652, cuplul regal Ludovic 14 și Ana de Austria se mută la palat, unde se simțeau mai în siguranță.

Ca să tragă sfori, imediat se înființează și cardinalul Mazarin și să nu credeți ca vine cu mâna goală, își aduce tot clanul, stiți cum sunt italienii, sora, cumnatul și toate nepoatele de rostuit.

În anii următori, palatul s-a extins și mai mult, acum te puteai rătăci în el. Principala deficiență a amenajării care persistă până în prezent, insuficiența toaletelor, pare că e o reminiscență a acelor vremuri când chiar și doamnele nobile de cel mai înalt rang își făceau trebuințele pitite în unghere pe sub scări, pentru că numai apartamentele regale beneficiau de serviciul asigurat de majordomi al oalei de noapte.

Ca să mai remedieze din neajunsuri, s-a apelat la Bernini, cel mai în vogă arhitect, sculptor și decorator. Începe o perioadă fastuoasă, când Molière și-a prezentat în persoană piesele în sala de spectacole.

În 1678, Ludovic 14 s-a plictisit de Luvru, a lăsat baltă toate proiectele antamate și s-a mutat la Versailles cu cățel și cu purcel.

Vreme de o sută douăzeci și cinci de ani, Luvrul urma să fie cotropit de tot felul de lume pestriță. Pe de o parte, cele cinci academii, cu secretarii și serviciile lor, s-au instalat în apartamentele reginei-mamă și ale regelui.

În confuzia creată, au profitat de situație mulți descurcăreți, parveniți, intriganți, și au pus stăpânire pe încăperile nefolosite. Așa că locuința regală ajunsese un fel de azil pentru datornici și interlopi dați în urmărire.

Ca toată această faună să fie hrănită, s-au instalat pe culoare tot soiul de chioșcari, plăcintari, berari. Vinul era adus cu butoaiele și curgea la robinet.

Cabarete doldora de curtezane cu acoliții lor n-au întârziat să apară tot în aceste încăperi unde azi pășim cu smerenie.

Marile săli au fost departajate cu pereți de placaj, s-au improvizat locuințe de serviciu până la subsol. Țevile de sobe ieșeau prin pereții găuriți, iar în cotloane erau așternute paie și amenajate hangare pentru animale.

Voltaire a dat semnalul de alarmă, încercând să trezească la realitate opinia publică. În 1756, indezirabilii au fost evacuați în curtea patrată și indentenții lui Ludovic 15 abia au putut să scape de ei.

Astfel s-a dat startul la o renovare temeinică întreruptă de răzmerițe și războaie, așa că lucrările încă nu se terminaseră în 1774, când artiști din domenii diverse au început din nou să ocupe, sub diverse pretexte, câte un apartament sau o sală.

Câțiva ani mai târziu, revoluționarii au făcut una cu pământul ce mai rămăsese, iar Luvrul a intrat în posesia clasei muncitoare.

Cei doi Napoleoni, 1 și 3, au constituit, prin unificarea impozantelor reședințe, Luvru și Tuileries înainte ca aceasta din urmă să ardă, cel mai vast palat din Europa. După 1871, când comunarzii i-au dat foc, istoria avea să se rescrie.

Poetul care știa prea multe

Corfu, 2018

Durrell avea douăzeci și trei de ani când a debarcat în Corfu venind din Anglia. Nu e chiar vârsta la care cineva aspiră să se retragă din tumultul lumii în căutare de izolarea prielnică meditației și scrisului.

A rămas aici patru ani, timp în care a explorat natura, sufletul omului, savorile.

Citisem, pe lângă Cvartet, doar cartea lui despre Rhodos, pe care am găsit-o foarte lirică și socoteam Corfu, ca dispunere geografică, un fel de echivalent apusean al Rhodosului, două bastioane simetrice ale marginilor.

Cărțile lui sunt prea poetice ca să-l intereseze pe călătorul pragmatic, dar cum altfel s-ar putea scrie despre Grecia ?

De strajă la intrarea și ieșirea din Adriatica, scrutând apropierea continentului, Durrell a recunoscut că insula Corfu, prin poziția sa geografică în orientul Mediteranei, era baza ideală de operațiuni pentru conflictele militare ce se configurau între anii 20-30, când marile puteri occidentale rivalizau pentru poziția dominantă în estul Mediteranei.

Dintre toate, instabilitatea din Balcani îi neliniștea cel mai tare pe englezi.

Ostilitățile s-au declanșat odată cu atacul Italiei asupra Abisiniei. Franța și Anglia au dat fuga să controleze situația de frica expansiunii italiene în Mediterana.

În primul rând, Anglia a considerat imperios necesar să vâneze alianțe ca să-și apere interesele în Grecia și Orientul mijlociu care se aflau pe ruta spre Indii și devenea foarte bănuitoare când cineva se apropia de această regiune pentru că-și vedea amenințat comerțul cu India și accesul la petrolul din nordul Iraqului. Se repeta The Great Game.

În acest context a fost trimis aici Durrell, între 1935 și 1940, ca reprezentant al ambițiilor imperiale de a controla Balcanii, prima sa reședință din afara Angliei.

În pretinsa lui calitate de inginer sanitar, a motivat alegerea de a se instala aici prin prezența unui bun amic englez care-i povestise despre stilul idilic de viață din arhipelagul grec.

Și-a adus cu el mama, soția, fratele, încântați că-și puteau permite un nivel de trai inaccesibil în țara de baștină. Încă și astăzi, comunitatea engleză e foarte puternică și activă pe plan cultural în Corfu.

Istoricii care i-au analizat scrisorile subliniază tezele propagandistice ale Angliei de a apăra insula de influența celorlalte mari puteri.

Nici un tratat nu e îndeajuns de puternic pentru a apăra pe cineva slab, le spune Durrell corfioților, încercând să le sugereze că cel mai bine le va fi sub protectorat englez, protecție de care grecii cu greu au scăpat în anii 1942-1943.

Interesele Angliei în arhipelag se dovediseră de bun augur și prin căsătoria prințului George cu prințesa Marina a Greciei în 1934.

În plus, Grecia era de partea englezilor deoarece avusese un incident cu Italia la granița cu Albania, și existau indicii precise că Mussolini țintea Corfu ca pe o primă etapă, cea mai la îndemână, a ambițiilor sale, iar englezii erau neliniștiți la ideea că, geografic, italienii se aflau mai aproape de Grecia decât ei, având asigurată puntea de trecere spre Africa și Asia. Încă din 1915 se negociase deja la Londra împărțirea Albaniei între Grecia și Italia.

Pentru Durrell, interesul major era să aștearnă pe hârtie experiențele acumulate în calitate de agent ca să-și creeze un statut și o notorietate literară pentru a-și asigura în viitor garanția unui câștig sigur, care, în Anglia, se dovedise destul de precar.

El și-a creat o poziție de nișă deloc exploatată până atunci, de agent sub acoperirea de poet, prozator și eseist.

Toți călătorii sunt, în felul lor, niște iscoade, spune Mathias Enard, eu n-am rețineri în a fotografia pe furiș tot ce pot surprinde din specificul local.

Citindu-l pe Durrell, am învățat să privesc altfel decât călătorul de rând, și, din vechile istorii, să inteleg mai bine ce văd.

Peștera lui Prospero, prima lui carte de voiaj, destăinuie poetic experiența sa corfiotă lungă de patru ani, pe care, însă, n-am citit-o pregătind șederea în Corfu, pentru că în acea perioadă mă interesau mai mult adevărurile rostite decât cele ascunse.

Al nemuririi nimb

Mexico City, 2019

Ruben și sora lui, prietenii mexicani cunoscuți în zbor, îmi atrag atenția, la cină, asupra celor mai periculoase cartiere din Mexico City, iar unul dintre ele face parte din lista mea de obiective.

Cel mai mare complex religios din America Latină, dedicat Maicii Domnului din Guadalupe, se află într-o zonă nerecomandabilă.

Dar ne asumăm riscul, însoțiți de senor Raul, impecabilul nostru șofer și ghid de bună-credință și respectuos.

Mașina încărcată de bagaje, pentru că ne îndreptam spre aeroport, a fost parcată chiar în poartă, iar în jur era totul pustiu.

Complexul, mult mai vast decât mă așteptasem, este compus din două bazilici și patru biserici, iar lăcașul principal se dovedește neîncăpător la fiecare 12 decembrie, ziua de înaltă fervoare când credincioșii de pe tot continentul ajung aici să se roage la icoana sfântă, pentru unii singura călătorie din viață doar pentru a petrece câteva clipe neprețuite în fața icoanei.

Majoritatea înnoptează la fața locului, în corturi, și sărbătoresc prin cântece și dansuri tradiționale precolumbiene.

Faima locului s-a întemeiat pe cele patru apariții ale Maicii Domnului în decembrie 1531. Imaginea sa, miraculos imprimată pe tunica unui micuț indian, l-a convins pe episcop să înalțe un sanctuar sub numele de Virgen Morena, urmașă a zeiței prehispanice Tonantzin (în traducere, ,,maica noastră’’), venerată dintotdeauna de băștinași pe această colină la nord de Ciudad.

În secolul 17, cultul atinge o amploare deosebită care s-a păstrat până azi. Imaginea ocrotitoare a Maicii Domnului, înălțată de către Zapata pe drapelul revoluționar, e simbolul credinței mexicane și întâlnită la tot pasul, cum e Padre Pio în sudul Italiei.

În 1709, s-a isprăvit edificarea primei bazilici. Elegantul sanctuar baroc a adăpostit, spre adorația pelerinilor, tunica sacră timp de două secole.

Treptat, structura începe să se înfunde în pământ, provocind inclinarea periculoasă a clopotniței.

În 1976, o înlocuiește o nouă bazilică,

proiectată de arhitectul Muzeului de antropologie, cu acoperiș conic, navă circulară funcțională, în care pelerinii se lasă purtați pe o alee rulantă prin fața imaginii sfinte.

Plimbarea în complex, indiferent că vizitatorii au ori ba motivații religioase, este alinătoare.

Până la capela puțului, am mai văzut și frescele cupolei restaurate, ridicată în secolul 18 pe locul unei fântâni miraculoase.

Novena Maicii Domnului din Guadalupe are virtuți tămăduitoare, aduce împăcare și liniște, și cred că dincolo de miracolele pe care le așteptăm cu toții, în anumite momente ale vieții, să se întâmple, uneori e de-ajuns numai să ne gândim că astfel de popasuri există.

L’air du temps

Martina Franca, 2019

Ca un moț de frișcă pe o prăjitură se ivesc în zare orașele puglieze înălbind vârful colinelor, printre care și acest târguleț elegant, faimos printr-o planturoasă artă barocă, irezistibilă atracție din regiunea Trulli vestită pentru acoperișurile țuguiate.

Când s-a pus piatra de temelie, împrejurimile nu erau golașe, ca acum.

Cătunul medieval fusese ridicat într-o zonă pe atunci împădurită, defrișată cu timpul, înglobată apoi în ducatul unei familii feudale înstărite, din care ne-a rămas palatul orășenesc.

Nu e de mirare că locul de baștină al barocului e chiar în această parte de lume, fruct al temperamentului pasional, spontan, creativ al italienilor din sud.

Și acum, privindu-i pe localnici, spectacolul străzii e inegalabil, tendința la exteriorizările spectaculoase corespund perfect figurilor împietrite într-o eternă veselie pe frontispiciile clădirilor.

Orgoliul le dicta celor avuți să aspire la cât mai multă măreție, uneori dusă la exagerare în ghidușiile arhitecturale pe plan local.

Niciodată nu e prea puțin când e vorba de ornamente, declară artizanii care au creat, în jurul anilor 1700, tot ce vedem azi, și, din competiția aspră între bogătași, călătorul se alege cu desfătarea privirii.

La fiecare colț de stradă mă uimește câte un palat, fațada unei biserici, porticuri de case nobiliare, ferestre sculptate, blazoane.

Prin exuberanța dezlantuita a podoabelor, definitorie pentru nivelul social al citadinilor, arhitectura va deveni arta dominantă care va influența secolul 18 european.

Din fericire, deși era o perioadă zbuciumată, impulsurile artistice se exprimau neabătut.

Arcul Santo Stefano marchează începutul traseului

și, imediat după ce-l trec, plonjez într-o ambianță de medina, însă prezența atâtor biserici nu-mi dă voie să mă rătăcesc în fantasma unui oraș arab.

Pe dinăuntru, amănunțit, am văzut două monumente:

1.Palazzo Ducale, sediul primăriei și al bibliotecii, datează din 1668 și a aparținut familiei Caracciolo care conducea orașul.

Un palat atât de mare pentru un oraș asa de mic ?

Pe două etaje, fațada e decorată cu un lung balcon de fier forjat. M-a intrigat amploarea clădirii și, în interior, aflu mai multe.

Realizat de un arhitect lombard, a beneficiat de prestigiul de a fi deschis stagiunea arhitecturală de aur a urbei, dar a rămas neterminat.

Tavanele diferă de la o încăpere la alta și toți pereții sunt pictați de sus până jos, dintr-o spaimă de spații goale tipică artei influențată de Orient.

La etajul 1, înșiruirea de încăperi fără mobilier dar și fără alți vizitatori, pare un decor de film.

Pe pereți și bolți, privirea se pierde în densitatea de fresce, unele în trompe l’œil, cu subiecte religioase și istorice.

2.Catedrala San Martino, operă de artă barocă din 1750, mă uimește prin fațada de planuri suprapuse, înaltă de patruzeci și doi de metri, bogată în decorații. Deasupra porticului e San Martino pe cal, sculptat cu atâtea înflorituri că abia îl deslușesc.

Spațiul altarului, ca și clopotnița, se afla pe locul edificiului sacru precedent.

Interiorul cu un singur naos e încununat cu altare din marmură policromă, dintre care cel principal se impune, flancat de două statui de femei în marmură, Speranța și Mila.  

Două personaje de care avem azi mare nevoie.

Cum am fost, așa rămânem

Mănăstirea Jvari, 2024

Pe culmea unui delușor aflat la numai douăzeci de kilometri de Tbilisi, la intersecția dintre Imperiul Roman, Persia, Bizanț, Creștinismul a fost proclamat, în 337, drept religia oficială a Georgiei. De aici, urmez cu privirea drumul militar georgian care pornește de lângă Mtsketa, vechea capitală a Regatului Georgian din secolul -3 până în secolul 5 și piscurile Caucazului în zare.

Prezența sfintei Nino aici a fost atestată de surse documentare georgine, armenești, grecești, romane, iar această biserică ramâne cel mai sacru loc din Georgia, mărturie a introducerii și răspândirii Creștinismului în Caucaz.

Ctitoria se află pe locul unde sfânta Nino a înălțat crucea astfel încât să domine toate templele pagâne din Mtsketa.

Ruinele capelei originale din secolul 6 au rezistat în partea de nord a edificiului actual, unde încă vedem și turnul defensiv. Evoluția socială, politică, culturală a Georgiei din mileniul -3 până în prezent a fost reconstituită istoric după vestigiile identificate pe acest sit.

Ca și cum ar fi crescut direct din piatră seacă, mănăstirea Sfintei Cruci din Jvari e unul dintre principalele monumente ale Georgiei medievale, care se bucură de recunoașterea Patrimoniului mondial UNESCO datorită vestigiilor precedentelor edificii și a decorațiunilor murale originale. 

Închisă în 1911, parțial renovată și inclusă în circuitul turistic în 1988, clădirea a figurat câțiva ani pe lista obiectivelor UNESCO în pericol și, pentru că în interior văd eșafodaje, presupun că încă se lucrează.

Simplu și sofisticat, cu principalele coloane tăiate direct în stâncă, unul dintre cele mai reprezentative exemple de arhitectură caucaziană, în avans față de multe edificii de arhitectură ecleziastică din Europa, a fost construită între 586-604 de patriarhul Stephanoz I și atestată drept prima biserică cruciformă.

Între spațiile dintre brațele crucii, credincioșii se roagă în cele patru capele care produc efectul la sol al unui perimetru pătrat ce dă aparența unui interior vast, artificiu arhitectural datorită căruia Jvari a devenit prototipul altor biserici construite după secolul 7.

În naos, patru stâlpi susțin un tambur octogonal și un dom rotund deasupra întregului spațiu central. În mijloc, la imensa cruce a sfintei Nino așezata pe un piedestal, șiruri nesfârșite de pelerini intrau și se rugau îndelung.

Nu mai văzusem niciodată, într-un obiectiv UNESCO considerat laicizat care socotisem că nu mai servește cultului și consacrat pe de-a-ntregul turismului, credincioși care îngenunchează și sărută icoanele cu atâta evlavie.

Elementele decorative nu sunt atât de multe și nici epatante așa cum mă așteptasem, dar importanța constă în raritatea lor.

Atestată drept prima biserică georgiană cu basoreliefuri pe fațada, îmi atrage atenția unul neobișnuit, cu doi îngeri înaripați purtând o cruce ca pe un trofeu pe care, victorioși, vor să-l arate lumii intregi.

La înălțime și în plin soare la acea oră a dimineții, am păstrat această imagine cu sentimentul că acele aripi mă vor purta și pe mine acolo unde îmi doresc să ajung.

Grăbiți apusul soarelui

Nemrut, 2022

Pe culmea cea mai apropiată de tronul ceresc al lui Zeus, la 2.150 de metri înălțime, acolo unde soarele preschimbă totul de jur împrejur în aur, regele Antiochus I Commagen a dat poruncă să i se construiască un mausoleu cu trei terase spre care mă îndrept un pic necăjită din cauza plecării prea zorite din Șanliurfa, unde mi-ar fi plăcut să stau mai mult de o zi.

Tânjisem de multă vreme să o iau pe urmele lui Antiochus I spre sanctuarul din vârful muntelui inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, un loc izolat care, începând cu ora 16 în miez de octombrie, se aglomerează de entuziaști, din păcate gălăgioși, amatori de asfințituri.

Când ești descendent al marelui Darius e chiar prea mult să te crezi zeu? La Nemrut, acest om credincios, pios, darnic, cum reiese din inscripții, și-a creat în timpul domniei, între 70 și 31 î.Hr, nici mai mult nici mai puțin decât un cult al sinelui, iar după atestări, viața lui a fost o succesiune de jocuri politice.

Prieten autoproclamat al romanilor, căsătorit cu fiica regelui din ținutul vecin, Cappadocia, el evită cât poate o alianță cu Armenia, care năzuia să-și extindă dominația în Anatolia.

După cum a declarat într-o inscripție de la Nemrut, Antiochus a preferat să facă alianță cu romanii și toată lumea știa că spionează sârguincios mișcările micilor regate din jur și comunica imperiului strategiile lor. Însă, când s-a hazardat la jocuri duble, romanii l-au surprins iar bietul Antiochus a trebuit să-și răscumpere greșeala cu o sumă mare de bani, știm cât erau stăpânii lumii de pragmatici.

Descoperit în 1881 de un geolog turc, căzut în uitare până în 1953, când a fost supus săpăturilor de către Institutul american de cercetări orientale pentru o scurtă perioadă de numai cinci ani, situl a ramas neexplorat până acum, iar mormântul lui Antiochus I, al cărui amplasament încă n-a fost găsit, rămâne un vis arheologic.

Tumulusul e construit din blocuri de piatră mărunțită și formează un con cu diamentrul de o sută cincizeci de metri înconjurat de trei terase.

Cea din nord a dispărut, au supraviețuit doar cele dinspre est și vest, cele două fețe opuse ale lumii, unde străjuiesc două rânduri de coloși cu privirea pierdută în zare, spre infinitul care-i găzduiește pentru totdeauna.

Mărginită de un vultur și un leu monumentali, între care se grupează divinitățile, terasa de est se deschidea spre calea sacră pe care urcau procesiunile.

O înșiruire de nouă coloși tronează în fața esplanadei ca pe o scenă unde evoluează Apolo, Tyche/Fortuna, zeița norocului care-i împrumută trăsăturile sale lui Commagen însuși, Zeus, Hercule. În afara statuilor monumentale, pietrele sculptate ce încadrează terasele îl arată pe rege cu iluștrii săi înaintași în compania zeilor.

Pentru că părinții lui erau greco-iranieni, principele a avut inspirația să plăsmuiască o combinație unică între helenism și zoroastrism prin fuziunea zeilor înșiși, cum ar fi Mithra cu Zeus.

Sincretismul se observă în înfățișarea statuilor, care nu arată cum suntem noi obișnuiți să-i știm pe zeii greci, pentru că i-a înveșmântat cu elemente vestimentare iraniene. Basoreliefuri prezintă genealogia regelui, pe de o parte înaintașii macedoneni, pe de alta cei persani.

Terasa de vest, zguduită de cutremure, a păstrat capetele rostogolite ale statuilor pe pietrișul auriu, într-o scenografie emoționantă. Il recunosc pe Zeus după barba lui, simbol al puterii, Tyche cu părul împodobit de fructe, Apolo cu o cușmă pe cap. Pe terasa de est, coloșii au fost mai bine păstrați, în ciuda fețelor afectate de intemperii. Se pot încă descifra vestigiile unui altar pentru sacrifciile animale.

Fiecare statuie beneficia de propriul său altar, iar preoții aduceau de două ori pe lună, apoi în perpetuitate, ofrande, ierburi parfumate, esențe de lemn prețios care ardeau în focul veșnic al lui Mithra.

La sărbători, în cadrul banchetelor la care erau invitați militari și judecători, cetățenii de vază, poporul înălța imnuri sacre, se delecta cu vin, se recrea păstrând un comportament cuviincios.

Și pentru creștinism locul are semnificații subliniate de specialiștii în istoria biblică a Turciei, care au scos la iveală similitudini între Epistola a doua a Sfântului Apostol Petru, prin stil și vocabular, și inscripțiile găsite pe spatele statuilor de pe terasele de est și vest.

Ambele au fost scrise în stilul emfatic al retoricii asiatice, cu neologisme și cuvinte rare, metafore repetitive, inscripțiile de la Nemrut fiind mai lungi decât frazele lui Petru și concepute pentru a stârni emoții în rândul auditoriului, ceea ce presupune că autorii au avut aceeași educație.

Principele a numit familii de preoți și slujitori în temple ca să organizeze pentru totdeauna, timp de generații, sărbători închinate lui. În acest sanctuar aveau loc câte două ceremonii lunar, una dedicată zilei încoronării, la fiecare zece ale lunii, și alta dedicată zilei sale de naștere, la fiecare 16 ale lunii.

Regele practicase astrologia la nivel avansat, urmărea îndeaproape tranzitele lunare și învățase noțiuni de esoterism de la maeștrii cei mai docți.

Poate tocmai de aceea și-a rezervat pentru viața de apoi acest tumulus care se presupune că ascunde camera funerară și comorile sale nedescoperite până în prezent, la fel ca și intrarea coridorului care ar trebui să conducă la ea.

De aici, vederea stepei cu împrejurimile bazinului fluviului Eufrat se confundă cu eternitatea.

Gaz pe foc

Baku, 2023

Peninsula Apșeron care intră în mare la nord de Baku e cunoscută din Antichitate pentru sedimentele negre, grase, vâscoase, care izvorăsc atât din pământul arid, formând băltoace la tot locul, cât și din mare, unde vezi plutind, ici-colo, o peliculă uleioasă.

Pe această mica suprafață unde, în trecut, accesul străinilor era interzis, marea și uscatul formează o simbioză specială, nemaiîntâlnită, prin intesectarea simultană, plenară, intensă, a energiilor celor patru elemente din care suntem alcătuiți și noi după modelul cosmosului, apa, pământul, aerul resimțit aici prin nepotolitul, mângâietorul vânt caspic, și focul.

Ne aflăm în punctul central al cultului lui Zarathustra, să le aducem omagiu zeităților păgâne care știau mai multe ca noi.

După înțeleptul persan, focul era începutul și sfârșitul oricărei creații. Focul zămislitor arde zi și noapte în nenumărate temple din peninsulă, torțe vizibile pe întuneric din toate direcțiile, de pe mare ca și din uscat,

alimentate de zăcămintele de gaz natural, și atrag curiozitatea tuturor călătorilor, după ce primii aventurieri le duseseră vestea.

În 915, exploratorul arab al-Massoudi, apoi Marco Polo semnalează calitatea arzătoare a acesui ulei care izvorăște din pământ.

Dumas descoperă cu entuziasm Baku doar cu câteva luni înainte de a se declanșa goana după aurul negru, când acesta avea încă o trebuință neînsemnată, cum ar fi ungerea osiilor la căruță în loc de untura de porc care îi oripilează pe musulmani sau în scopuri curative, printre care tincturi pentru stomac folosite de secole întregi.

Când au debarcat în regiune, rușii încercaseră pe pielea lor uimitoarele proprietăți ale lichidului misterios.

În 941, oamenii prințului Igor veniți din Rusia kieviană, războindu-se cu forțele bizantine, au fost înspăimântați de ploaia de foc abătută peste ei. Erau ghiulele îmbibate de uleiul Caspicei.

În secolul 18, și curiozitatea lui Petru cel Mare a fost trezită de uleiul negru.

Marele țar a dat spre analiză eșantioane extrase din Urali și din fluviile nordului, a recrutat experți străini ca să-i studieze virtuțile.

Când armata lui forțează Caucazul și ajunge la Baku, țarul preia posesia puțurilor de extracție și cere să i se aducă o mare cantitate de naft despre care declară profetic că va fi de mare folos în viitor.

Primul antreprenor din domeniul petrolier din lume a fost un rus, Fedor Priadunov, care a extras în 1745 un bulgăre gălbui, dovedit un bun combustibil.

A doua inițiativă s-a petrecut în 1820, când doi mujici ai unei contese au fost trimiși să exploateze un zăcământ și, întreprinzători, au bus bazele unei distilerii unde produceau kerosen.

După 1806, când armata rusă revine la Baku, militarilor merituoși li se distribuie parcele care, toate, musteau de petrol, dar generalii nu s-au prea sinchisit de zăcăminte.

Mai pe fază, afaceriștii armeni și azeri din anturajul lor au profitat de dezinteresul acestora și le-au cumpărat pe nimic proprietățile sau dreptul de exploatare.

Deja, în 1816, o sută de puțuri erau funcționale în Apșeron, iar Baku devenise capitala mondială a petrolului. Ingineri ruși si străini încep să migreze în regiune ca să sondeze mai în adâncuri.

Pe atunci, munca se făcea cu sapa în mână, iar muncitorii stăteau cu orele în băltoace de petrol.

Emanațiile provocate de descoperirea gazului îi va decima, adeseori cea mai mică scânteie provoca explozii nimicitoare.

Groparii din industria petrolului  vor deveni sclavii aurului negru.

Chimiști, ingineri și geologi ruși apar la Baku și, odată cu ei, primele invenții tehnologice.

Mulți străini, printre care frații Siemens, contribuie și din Georgia vecină la ameliorarea tehnicilor de foraj.

Cel mai cunoscut expert care se implică e Dimitri Mendeleev, chimistul siberian consacrat plenar noii industrii, intervenind și la nivel politic prin insistența de a desființa taxele zdrobitoare impuse de guvernul rus.

Americanii renunațaseră să mai taxeze petrolul și ajunseseră să-l vândă pe piața rusă cu același preț ca petrolul extras la Baku.

Mendeleev va câștiga, prin credibilitatea activității sale, lupta cu taxele, sistemul concesiunilor va fi abolit, iar lui i se va datora amploarea forajelor în zonă.

În 1860, Baku devenise un oraș cosmopolit cu o populație de 150.000 de locuitori, unde toate neamurile veneau să-și caute un rost.

Orient, Occident și ruși se intersectează în nădejdea de căpătuire prin bazar, hoteluri, cazinou, bordeluri, cluburi de noapte, fumoare de opium.

Pe străzi, ambuteiaje de șarete, căruțe, tramvaie, cămile, ce mai, capitala extravaganței.

Țărani azeri deveniți milionari în doar câteva luni își aduc prostituate europene și odată cu stilul lor de viață, apar primele semne ale industriei luxului.

În 1879, se deschid trei sute de noi extracții.

În această forfotă și învălmășeală de aventurieri, spioni, afaceriști, observatori, încep să se contureze marile interese ale geopoliticii actuale.

Spovedanie pentru neînvinși

Candes-Saint-Martin, 2021

Îmi plac rătăcirile prin locșoare pierdute, îndepărtate de mondialismul totalizant al marilor orașe occidentale, ca să pot respira istoria și legendele împletite genuin în neprihănirea naturii.

Pe acest mal al Loarei, la confluența cu râul Vienne, sfântul Martin, episcop la Tours, a înființat în secolul 4 un schit preschimbat apoi într-o biserică închinată sfântului Maurice, în jurul căreia s-au adunat încet credincioșii.

Stilul micului sat e unitar, cu arhitectura caselor construite în piatră albă. Unele au temelia atestată chiar din secolul 1, altele au decorațiuni inspirate de castelele din jur, cu detalii și ornamente neașteptate care m-au atras mai mult decât locuințele troglodite săpate sus în faleză.

Pe strada care mărginește râul, locuiau marinarii de pe vapoarele care circulau odinioară pe Loara, când satul era un port de pescuit activ, sediu al flotei din regiune.

În 848, călugării din Candes sunt secularizați și formează o catedră cu doisprezece canonici în scopul de a transforma instituția religioasă într-o colegială, adică o scoală sub egida bisericii.

În Evul Mediu, învățământul era asigurat de către călugări și, în aceste așezări care au avut la bază o instituție legată de învățătură, resimt întotdeauna dorința de a ști mai mult.

Fațada dinspre stradă pare un amestec de arhitectură militară și castelană, cu bolta care se sprijină pe o coloană centrală, element definitoriu care-i conferă aspectul de palmier, simbolul martiriului.

În 1225, edificiul a fost reconstruit în forma de astăzi și trecut sub hramul Sfântului Martin, sărbătorit la 11 noiembrie.

Ca soldat din Imperiul Roman, originar din Sabaria, azi Szombathely în Ungaria, Martin trecea odată prin Amiens, în nordul Galiei.

La porțile orașului, întâlnește un sărac căruia îi dăruiește jumătate de mantie. De ce nu i-a dat-o pe toată ?, m-am întrebat. Pentru că doar jumătate îi aparținea lui, cealaltă îi aparținea armatei, care subvenționa pe jumătate îmbrăcămintea soldaților. Devenit episcop la Tours, Martin parcurge drumurile Galiei ca să predice evanghelia și nu numai.

Într-o epocă în care creștinismul e răspândit mai mult la orașe, el înființează numeroase parohii rurale, printre care Candes, și înfăptuiește miracole.

În istoria religioasă, Martin a rămas cunoscut drept primul sfânt exorcist a cărui viață a fost descrisă cu amănunte în Evul Mediu, fără îndoială în scop educativ, ca oamenii să știe că există soluții ca să scape de târcoalele Necuratului.

Deși era deja în vârstă, bolnav și obosit, venise aici pentru că fusese chemat în disperare de cauză să gonească vreun demon sau mai mulți.

Simțind că-l părăseau putererile, și-a chemat discipolii, însă la apelul său au răspuns și călugării din orașul rival.

Sfântul îi reconciliase pe călugării din Tours cu cei din Poitiers, dar noaptea, cei din Tours au reusit să fure corpul sfântului pe fereastră sustrăgându-l celor din Poitiers care-l păzeau, și l-au transportat într-o barcă pe Loara înapoi la Tours. Bătălia pentru relicve miraculoase și aducătoare de prosperitate era acerbă.

Capela din interior se află chiar pe locul unde a fost martirizat Sf.Martin în 397, eveniment care a transformat satul într-un loc de pelerinaj.

Sainte Geneviève, Sainte Clotilde s-au recules și s-au rugat pe acest loc.

Regii Franței, ai Angliei, alte mari personaje ale regatului au făcut popas aici ca să-i viziteze pe arhiepiscopii de Tours în palatul lor din secolul 15.

Să ne uitam și primprejur, la ce a dăinuit. În secolul 13, localnicii au fortificat biserica, adăugând metereze și creneluri din ansamblul cărora vedem câteva vestigii printre care un pod.

Niște poteci urcă dealul de unde se poate admira priveliștea cât mai de sus, printre ziduri de piatră medievală și flori care, în august, simțeau întrucâtva apropierea toamnei.