Categorie: Istorie și arheologie

Little Italy

Amboise, 2018

Cea mai frumoasă vedere a văii Loarei, care i-a încântat pe mulți dintre principii Franței, se spune că ar fi la castelul de la Amboise aflat, alături de alte castele de pe Loara, în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Aflu de la bun început că a fost construit, premonitoriu, pe ruinele unor fortificații romane. Poate că tocmai de aceea, istoria lui avea să rămână strâns legată de cea a urmașilor Romei.

În secolul 15, la apogeul faimei sale, trei regi francezi l-au marcat cu personalitatea lor și l-au înfrumusețat pe măsura armoniei peisajului.

Prima intevenție de proporții a realizat-o Carol 8 care s-a născut și a copilărit aici, iar după ce a vizitat Italia, în 1489, a luat decizia să renoveze castelul cu tot ce era mai de preț în peninsulă.

Opere de artă, mobile, țesături, tapiserii, stofe și, odată cu aceste comori, și meșteșugari italieni, sculptori, decoratori, arhitecți, croitori și alți erudiți, teoreticieni, grădinari care au plăsmuit peisaje italienești.

Inițiativa sa de italienizare a culminat cu invitația chiar și a unui crescător de găini, inventatorul clocitoarei artificiale. Așa s-a inaugurat influența stilului de viață italian asupra celui franțuzesc, perpetuat și culminat sub următorii regi.

Din păcate, suveranul nu s-a bucurat prea mult de înfăptuirile maeștrilor, pentru că a murit într-un accident domestic stupid. Grăbindu-se să ajungă în apartamentele reginei ca să o aducă afară, în curtea castelului, unde jocurile erau în toi, a dat cu capul de pragul de sus al unei uși care traversa o galerie.

Pe moment n-a acuzat decât un șoc puternic, însă, în timp ce asista la partidele de jocuri, un fel meciuri de tenis specific epocii, a cerut să se întindă. Servitorii l-au dus într-un grajd apropiat și l-au culcat într-o iesle rău mirositoare, unde a și decedat.

Castelul era ca un mic orășel pe atunci, cu diverse imobile despărțite prin curți și grădini interioare, însă ceea ce a rămas azi poate fi văzut în doar jumătate de oră.

Fastul a continuat la castel și după ce s-a instalat aici următorul rege, Ludovic 12, și a culminat cu Francisc I, care a și finalizat construcția.

Serbările și sindrofiile se țin lanț, cu baluri, turniruri, mascarade, spectacole, concerte, lupte între animale sălbatice.

Într-un sector al castelului era amenajat chiar și un bordel cu dame de consumație aduse pe cheltuiala regelui.

Ca să consființească tradiția italienizantă, Francisc l-a invitat aici pe artistul cel mai în vogă, Leonardo da Vinci și i-a oferit casă și masă, la conacul Clos Lucé, în vecinătatea castelului unde prințul locuise cu mama lui în copilărie.

Perioada de glorie a durat până în 1519, la moartea lui Leonardo, ale cărui rămășițe odihnesc în capela St.Hubert din grădină.

După această dată, regele n-a mai venit aici. O etapă se închiase. Mai târziu, istoria îl va supune, nepotolit, unor încercări tumultuoase.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Ascanio

The Inheritance of Loss

San Juan Chamula, 2019 – Paris, 2023

De la colonizatorii spanioli încoace, los Chiapanecas au aflat că, din partea străinilor, nu se pot aștepta la nimic bun dar, însoțit de un ghid local, călătorul e tolerat și, în centru, pe o arie restrânsă, poate face chiar și poze.

În San Juan de Chamula, interdicția de a fotografia în interiorul bisericii și în zone mai îndepărtate de centru este cu strășnicie supravegheată.

Localnicii nu fac compromisuri ca să fie pe placul turiștilor, atitudine dictată de străvechi credințe, pe care le-o respect.

Comunitatea din San Juan de Chamula, din regiunea Chiapas, numără peste optzeci și șapte de mii de locuitori vestiți pentru forța lor de caracter manifestată printr-o rezistență înverșunată în fața autorităților religioase și laice din Mexic. În spiritul vechilor obiceiuri maya, sătenii nutresc o mai mare credință în puterile șamanului lor decât în cele dovedite de episcopul catolic.

La intrarea în sat, în josul unei biserici căzute în ruină, ne oprim mai întâi în vechiul cimitir. Toate acele cruci, unele înclinate sau doborâte, aveau alături niște arbuști sau pomișori, îngemănate cu ei într-o împletire trainică. La fel și în centru, observ la tot pasul cum tzotzilii, denumirea pe care indigenii au păstrat-o de la vechiul trib local, își cultivă devoțiunea pentru cruci pe care le asociază nu lui Iisus, ci arborelui vieții preluat tot din civilizația maya.

Biserica strălucitor renovată reprezintă punctul de atracție din piața centrală și, cu nerăbdare, pășesc dincolo de porticul pictat în culori vii.

În câteva clipe, mă obișnuiesc cu întunericul și încep să deslușesc o altă lume, la care nu m-am așteptat. În toată simplitatea acelei încăperi dreptunghiulare, privesc și încerc să memorez cât de multe detalii cu putință.

Răsfirați și amuțiți, eram vreo câțiva excursioniști cu aparatele foto atârnându-ne, tăcând mâlc, privindu-i fără nicio fereală pe sătenii care țineau ochii plecați, cu figuri aspre și neînduplecate. Stăteau ghemuiți direct pe jos, înșiruiți în dreptul sfinților de pe lângă perete, în așteptarea șamanului care să le sloboadă răul din trup și demonii din suflet, un rău, se pare, expulzabil sub forma unui râgâit facilitat de băuturile carbogazoase pe care nevoiașii le aduc cu ei și, după ce se rezolvă treaba, le donează șamanului.

Candele sunt aranjate pe jos, fiecare și le-a adus de-acasă. Mulți credincioși mai aduseseră în papornițe câte o gaină vie și le țineau lângă ei acolo în lăcașul care nu mai semăna deja a biserică, două mi-au atras atenția că erau neagre. Conform tradiției, sacrificau câte o găină sau un cocoș, inocente viețuitoare, ca să-și salveze sufletul. Cele negre să fi desemnat un suflet întunecat, locuit de demoni ? L-am întrebat pe ghid ce se întâmplă cu găinile aduse. A fost destul de evaziv și a trebuit să insist. Am întrebat concret, le mănâncă sau nu, frumusețe de orătănii ? De la caz la caz, cum consideră fiecare, cum se înțeleg cu șamanul. De obicei, pasărea e sacrificată și oferită comunității. Trag concluzia că, alteori, e oprită de șaman. Principala lor sărbătoare e celebrată după un ceremonial străvechi, la 1 și 2 noiembrie, când își comemorează dispăruții.

Am mai observat o înșiruire de sfinți pe fiecare latură, grupați câte doi, o statuie mai mică și una în mărime naturală, protejate cu sticlă, îmbrăcați frumos și împodobiți. Cel major este guvernat de Soare, adică de Iisus, iar cel minor de Lună, adică de Maica Domnului, ne spune ghidul. Nu există bănci și nici preot, el e autorizat să intre în biserică o singură zi pe an, la 24 iunie, ca să boteze copiii. Sătenii îl venerează pe Sf.Ioan Botezătorul, așezat la loc de cinste în altar și pe fronton.

În fiecare an, comunitatea numește un Majordom, alesul care stă în preajma celui mai mare, cu îndatorirea de a îngriji statuile sfinților din biserică, de a le schimba veșmintele, a le pune flori, a le administra ofrandele, un om de nădejde care să merite să pătrundă în intimitatea lor. El e numit să aibă grijă de sfinți timp de un an, ca o formă de recunoaștere socială.

Toate aceste sarcini care-i revin, nu puține, nu le poate îndeplini singur, e de la sine înțeles că îl ajută soția, mă întreb dacă ea își asumă pesemne responsabilitatea de a îngriji de sfinții minori. Dacă e cazul, își mai pot lua pe lângă ei și un mic grup de prieteni de încredere ca să-i asiste în tot acest ritual.

Emoționant sincretismul religios între creștinism și cultul Maya, pe care spaniolii nu l-au putut elimina în totalitate și, de fapt, după ce le-au luat bogățiile, nici nu s-au mai sinchisit de religie decât în măsura în care le facilita controlul populației și o modalitate în plus de a-și sigura un câștig prin donațiile pe care acei amărâți le făceau bisericii.

În San Juan nu am nimerit într-o zi festivă, însă toate femeile pe care le-am zărit purtau ținuta populară tradițională compusă dintr-o elegantă fustă neagră de lână petrecută în jurul taliei, chiar și vara e foarte frig între munți, aici în Chiapas.

Am aflat că o astfel de fustă poate fi cumparată în târgul local săptămânal la un preț care variază între cincizeci și trei sute de USD, după calitatea materialului.

Firește că nu am reușit să fac atâtea fotografii pe cât mi-aș fi dorit, pentru că, în afară de centru, nu era indicat să umbli brambura printr-un sat cu reguli stricte în căutarea a ceva de descoperit, așa cum procedez în general în locuri necunoscute. Însă, din fericire, nu demult am văzut la Paris o expoziție de fotografii realizate de Gisele Freund în 1952 și mi-am completat amintirile cu instantaneele în care autoarea surprinsese genuinitatea și expresivitatatea localnicilor, dar toate la exterior.

Așa că am rămas numai cu puternicele impresii de la fața locului păstrate, în ciuda timpului scurs, intacte.

Praf în ochi

Medina del Campo, 2022 – Paris, 2024

În scenografia provocată de norul de praf saharian care a plutit peste Apusul Europei în preajma Idelor acelui martie, colorând în galben norii, fețele oamenilor,

mașinile albe și nopțile, descifez, în marginea unui oraș de provincie castilian, masivitatea înfumurată a unui edificiu legendar.

Spaniolii vin la Castel de la Mota să aprofundeze tragica istorie a locului care a primit-o în surghiun, în 1506, pe Ioana, fiica Isabelei Catolica, regina care, tot aici, în 1504, s-a săvârșit din viață.

Castelul, în structura de azi, ocupă exact perimetrul fostei cetăți construită în 1440 pe o veche fortăreață arabă.

Într-o pustietate desăvârșită, traversăm mai întâi incinta exterioară formată din barbacane, apoi o a doua împrejmuire încadrând piața armelor.

Donjonul de patruzeci de metri este cel mai înalt din Castilla.

Între zidurile sale groase, o pasiune mistuitoare provocată de gelozie și-a căutat, zadarnic, alinare.

Ioana de Castilla, poreclită ,,cea nebună’’, încă din copilărie manifestase un caracter nonconformist,

refuzând să se supună, ca toată lumea, ritualurilor religioase la care mama ei Isabella Catolica și tătăl ei, Ferdinand de Aragon, o obligau să participe cu de-a sila.

Abandonată de soțul ei adorat, Filip cel Frumos, revăzut recent la Luvru,

primul Habsburg care a domnit în Spania, aflat tot timpul în campanii militare, fata noastră s-a întors pe capul părinților și le-a dat serios de furcă,

zbătându-se în crize năvalnice de gelozie delirantă, depresie, nevroze, iscate de convingerea că soțul o înșela.

Pentru mama ei, religia și rațiunea de stat erau singurele sentimente care contau, în vreme ce pentru Ioana, sclavă a iubirii, în afară de pasiune nu mai exista nimic, principiu incompatibil cu statutul de regină.

Între ele două, certurile de o violență nemaivăzută îi oripilau pe curteni, astfel încât s-a impus soluția retragerii din lume, așa că au trimis-o aici, la Castel de la Mota, lângă Tordesillas, un oraș cu profil religios,

pentru că era un loc retras și greu accesibil unde putea să spere că va fi lăsată în pace, departe de intrigile urzite la curțile regale.

Nici chiar fiul ei, Carol Quintul, viitor împărat al Sfântului Imperiu Roman, n-a reușit, în rarele lor întâlniri, să-i aducă împăcare.

După dispariția prematură a lui Filip, Ioana a refuzat să mai iasă în lume.

Iar castelul și-a păstrat vocația carcerală, găzduindu-l, din cu totul alte motive, și pe Cesare Borgia, care a evadat după doi ani.

Dar cu el e altă poveste. De dragoste și întuneric.

Din vraja nepătrunsului ascuns

Becan, 2019

Pe ruta Rio Bec, în inima junglei, să ne oprim într-o veche cetate Maya, sit explorat prima dată în 1934 de Institutul Carnegie, azi încărcat de un farmec care, sporit de o pustietate și o însingurare neîntinate, se preschimbă în magie.

Situl e împrejmuit de un șanț mai mult larg decât adânc, necesar perimetru defensiv din perioada când cetatea atinsese apogeul, între secolele șapte și nouă,

devenit inutil în 1200 când toate așezarile din regiune au început, inexplicabil, să decline brusc.

Un pasaj acoperit face legătura între piețe și structuri de forme diferite.

Turnulețe încadrează fațadele bine păstrate ale unor palate cu două-trei etaje dispuse sofisticat,

clădiri care separă piațete la nivel diferit, scuaruri închesuite între edificii de seamă.

Toate depun mărturie despre un centru politic respectabil, care controla numeroase orașe vecine.

Ca multe în regiunea Maya, mica cetate-stat era condusă de un lider cu mai mulți subalterni, fiecare cu teritoriul său.

În vârful scării sociale, domnind peste supușii împărțiți strict în clase sociale, domnea suveranul din tată-n fiu.

Însa nici chiar situația lui, ca monarhie absolută ereditară, nu era așa de sigură, pentru că, prin emergența unor state noi și prin unificarea altora care se întăresc, oricând putea să decadă la statutul de vasal.

În rândul nobilimii și al curtenilor, fiecare cu rangul său, prioritate avea familia stăpânului care, ca urmare a poligamiei, se bucura de o descendență considerabilă.

Tot nobilii compuneau clasa sacerdotală și cea războinică, însă, în aceste două domenii, ca și în cariera administrativă, se accedea după meritele războinice.

Angajații erau plătiți în terenuri și, pe măsură ce acumulau parcele, li se consolida și puterea.

Astfel că se formau noi îmbogățiți care amplificau cetățile.

Conducătorii erau inaccesibili, separați și izolați de oamenii de rând, structura socială nu le permitea să se intersecteze în vreun fel. Noi putem însă întâlni unul dintre ei, placat pe fațada uneia dintre clădiri.

Poziția cea mai înaltă o deținea vrăjitorul, cu statut și de medic sau șaman, unicul posesor al unor cunoștințe de care toată lumea avea nevoie asupra plantelor, pietrelor, rădăcinilor și arborilor.

Piramida domniei-sale e în centru, are treizeci și doi de metri înălțime, una dintre cele mai înalte și abrupte pe care am urcat vreodată, dovadă a competenței locatarului său care, în vârf, ajungea atât de aproape de cer și zei.

Știința lui acoperea o arie largă, el era singurul în conexiune cu lumea nevăzută. Terapiile împleteau cure spirituale și remedii naturiste, extrase din bogatul repertoriu al naturii meso-americane.

Recente cercetări au dovedit că, în materie de leacuri, ei erau mai avansați decât confrații europeni din acea vreme, dacă socotim eficacitatea unor substanțe din farmacopeea indigenă.

Întrucât numeroase maladii aveau fie origine naturală fie divină, terapiile trebuiau să acționeze pe aceste două planuri, cu plante și cu ritualuri adecvate. Altarul de aici mi l-a evocat pe cel construit în cetatea dacică Sarmizegetusa Regia de la Costești, din secolul 1 î.Hr., mult mai veche decât a mayașilor.

Și poate, tot ca dovadă a competențelor sale, cea mai veche stuctură urbană, cu dispunere sud, era compusă din turnuri care serveau ca observatoare astronomice, confirmare a reputației astrologice a orașului.

Funcția respectivă nu putea reveni femeilor, oricât de competențe, ele ocupau în schema de personal medical doar postul de moașe. Dar, cu timpul, neoșamanismul a început să formeze și specialiste femei.

Becan s-a numărat printre cele câteva situri arheologice în care nu mai era nici un vizitator. Ba da, o vulpe solitară. Avatar al vrăjitorului ?

Muzică de drum:

Jos pălăria !

Caudebec-en-Caux, 2019

Monarhiile trec, dar pălăriile rămân după un tipar sau altul, confecționate de secole în această comună de pe malul Senei frecventată de pasionații de istorie.

În regiunea traversată de Sena, în nordul Franței, de la est spre vest, peisajele liniștite, poetice, mă invită la o încetinire a freneziei descoperitoare.

Construită în amfiteatru, menționată documentar încă din secolul 11, reputația comunei s-a creat mai cu seamă datorită modei,

printr-un accesoriu indispensabil, o pălărie meșteșugită de modiștii locali, devenită simbol al cochetăriei la curtea regală în secolul 16, care s-a bucurat de continuitate multe dinastii pe capul măriilor-lor și al supușilor.

Însă monumentul principal pentru care am venit este catedrala Notre-Dame, considerată de Henric 4 cea mai frumoasă biserică din regatul său.

Și, întocmai ca Flaubert, care mărturisește că a găsit aici inspirație pentru Legenda Sfântului Julien rugându-se în fața statuetei, aspir cu smerenie la un semn însuflețitor.

Ridicată pe vechea amplasare a bisericii care deservea abația merovingiană pentru femei numită ,,a Lojei’’, a fost construită în trei mari etape, din secolul 11 în 1426.

Vedem azi o biserică de stil gotic flamboaiant fără transept, fără partea transversală care-i dă aparența unei simple capele supradimensionate cu bolta și nervurile servind ca element arhitectural, ingineresc și decorativ simultan.

În timpul conflictelor religioase din secolul 16 și la revoluția franceză a suferit multe pagube, însă, în timpul celui de-al doilea război mondial, s-a înregistrat un fapt special

atunci când enoriașii au refuzat să evacueze biserica într-o duminică, au ținut în continuare serviciul religios și, în ciuda bombardamentului, au scăpat teferi.

Impresia de grandoare, din orice parte privesc, se datorează clopotniței, înaltă de cincizeci și patru de metri, amplasată lateral, și săgeții de mare finețe, copiată ulterior de catedralele din satele vecine.

Însă-mi atrage privirea un element decorativ deosebit căruia i s-a dus vestea, cele trei coroane reprezentând floarea de crin, simbolul regal francez.

Porticul original era decorat cu scene religioase și din activitățile zilnice ale comunității din Evul Mediu, cu un total de 333 personaje care s-au mai șters la intemperii și la intervenția calviniștilor.

Dintre vitraliile din secolul 15, să le notăm pe cele patru de factură englezească, cele mai vechi, oferite de căpitanul unei garnizoane engleze în timpul războiului de o sută de ani.

Celelalte vitralii reprezintă sfinți care patronau diverse branșe profesionale comandate de corporațiile meșteșugărești din urbe.

Vitraliile din secolul 16 sunt și mai prețioase, cu scene din Vechiul Testament.

Tot pentru prima oară am văzut și un baptisteriu din lemn sculptat, cele mai multe le știam din piatră.

Orga datează din 1542, este socotită printre cele mai valoroase instalații renascentiste din Franța și a servit recent la înregistrarea unor piese muzicale rare.

Amenajarea estuarului rivalizează în frumusețe cu vechile monumente. 

Ca peste tot pe malurile fluviului, o ușoară pâclă se ridica ușor, un abur ca de Dunăre, cât să ofere privirii inspirația de a percepe priveliștea în plenitudinea ei.

Creanga de aur

Kiș, 2023

Toamna, în Caucaz, e diferită prin blândețea culorilor și răsfățul miresmelor.

În acel noiembrie mângâiat de soare, ajung la biserica albaneză aureolată de belșugul fructelor de kaki.

La cinci kilometri de Șeki, ne oprim într-un pitoresc cătun caucazian să vizităm lăcașul frumos restaurat, construit în stilul medieval timpuriu specific zonei.

Afară, grădinița, strada principală îngrijit pietruită, alte ulițe desfundate,

oamenii locului iesiți pe la porți, unii cu mere scoase la vânzare,

păreau un decor ireal din filme vechi și abia m-am îndurat să pătrund în interiorul bisericii, laicizat, ca un muzeu minimal cu exponate și explicații asupra misteriosului regat creștin din Albania caucaziană, fără legătură cu Albania europeană, care îngloba, pe vremuri, aproape tot nordul actualului Azerbaidjan.

Începuturile creștinismului în Caucaz au fost atestate acum două mii de ani, odată cu predicile lui Eliseus propovăduitorul care a pus aici, în secolul I, bazele primei biserici pe care, în 314, creștinismul a devenit religie de stat.

Locul pe care s-a înălțat biserica a adăpostit așezări cu mult timp înainte, după cum atestă săpăturile arheologice care au găsit vestigii din epoca de bronz.

Albania caucaziană, regiunea cu hotare clar definite încă de acum o mie de ani, cel mai vechi stat din Caucaz și cel mai bogat totodată, după cum mărturiseau călătorii și istoricii, se întinde de la râul Aras la Derbent.

Strabon îi descrie mediul natural prin belsugul de pesti în râuri, cu fructele din pomi, vânatul în păduri, cu întinderi nesfârșite de măslini, cereale, bumbac, duzi pentru mătase, muntii cu sare și zăcăminte de aur și argint.

Populația Albaniei era compusă din douăzeci și șase de triburi și, alături de creștini, coexistau mai multe religii, zoroastrism, tengrianism, iudaism, o mulțime de credințe în tot felul de zei și zeișori locali.

Odată cu răspândirea creștinismului, douăsprezece episcopii au luat ființă și au pus umărul la învățătură, prin crearea alfabetului albanez și traducerea unor scrieri din siriană și greacă în dialectul albanez.

Ca întreg Caucazul, și acest ținut a trezit, din timpuri străvechi, un interes major pe harta geopolitică a regiunii, unde toate marile puteri au descifrat oportunități. Nu poate trece neobservat faptul că romanii au ajuns până aici fără să poată cuceri mica Albanie.

Imperiile persan și bizantin s-au străduit și ele din răsputeri, iar istoria a înregistrat chiar o scurtă perioadă când albanezii au fost nevoiți să respingă simultan atacurile iraniene, bizantine și kazare.

Islamul a ajuns aici în 705 adus de arabii itineranți, care, treptat, au cucerit-o prin strategiile lor cunoscute de instalare temporară și scurte retrageri alternative după întăriri.

Localnicii din câmpie nu s-au putut opune operațiunii de reetnicizare și au adoptat cu de-a sila Islamul, însă cei de aici, de la poalele Caucazului, muntenii, n-au renunțat la creștinism și nici la tradițiile lor păstrate de când lumea și pământul.

Împuținată, sărăcită, comunitatea albaneză a rezistat în creierul munților până în 1836, când patriarhatul creștin albanez a fost abolit și subordonat episcopatului armenesc.

În 1909, arhivele bisericii albaneze au fost distruse într-un conflict local. Azi, comunitatea creștină albaneză din Azerbaidjan numara în jur de șase mii de credincioși.

Poate că nu e cel mai faimos loc de vizitat în această parte de lume, însă energiile sacre intuite în tot ce am văzut mi-au oferit regăsirea unor emoții uitate.

Un joc secund, mai pur

Pythagoreio, 2017

În secolul 11 î.Hr., emigranții din Argos s-au stabilit în insula Samos și, cinci secole mai târziu, aici se năștea Pitagora, filosof și matematician pasionat de misticism și metempsihoză, ale cărui principii și teoreme fundamentale în matematici le-am învățat cu toții.

El dat numele celei mai pitorești așezări, un sat de pescari devenit capitală a insulei, unde încerc să redescopăr vestigiile centrului urban din antichitate.

Valoarea istorică a portulețului inclus azi în Patrimoniul Mondial UNESCO provine, după cum susținea Herodot, din trei elemente: Heraionul, considerat una din cele șapte minuni ale lumii, din ingeniosul sistem de aducțiune a apei și din zona antică a portului cu solidul chei antic, azi disparut.

În secolul 6 î.Hr., două diguri formau o dană bine păzită care asigura ambarcațiunilor protecție împotriva furtunilor, toate înfăptuite pe vremea când la putere s-a aflat tiranul Polycrate.

Despot luminat, mare amator de poezie și filosofie, el a încurajat mult creația intelectuală.

Situat strategic între Orient și Occident, Samos devenise o putere comercială și navală de temut. Situarea ei geografică s-a dovedit în istorie plină de riscuri, pentru că insulița s-a trezit prinsă la mijloc în diverse conflicte, cu fiecare nou ocupant care încerca să-și impună identitatea, când atenienii, când otomanii. Abia în 1913, Samos dobândește statut grecesc.

Insula beneficia de apă potabilă datorită unui sistem riguros considerat de istoricul Herodot o minunăție a acelor timpuri, proiectat de arhitectul Eupalinos.

El a conceput în anul 530 î.Hr. un tunel săpat simultan din ambele părți ale muntelui Apelos, ca să canalizeze sursa. Astfel s-a dezvoltat sistemul și, totodată, capacitatea de a rezista asalturilor inamice.

Comandă a lui Polycrat, acest apeduct de 1350 de metri, din care nu se vizitează decât cincizeci de metri, pe care nu i-am putut parcurge integral din cauza frigului din străfunduri, asigura alimentarea orașului principal cu apă potabilă. Construcția finalizată în 524 î.Hr. a servit și ca adăpost locuitorilor când au fost atacați, fapt care survenea frecvent pentru că, la mijlocul secolului 6 î.Hr., micul stat insular devenise deja o puternică forță maritimă.

La muzeu și în curtea lui pustie, privesc, strivite de soare, vestigii ale băilor publice, fragmente de coloane, capiteluri cu motive animaliere tipice pentru băi, basorieliefuri. În interiorul familiar, mă regăsesc în complicitatea unor imagini revigorante.

Călătorul pasionat se oprește în Samos și pentru istoria care leagă această insulă de Sf.Cristofor, gigantul anatolian sortit să piară decapitat pe acest tărâm.

Concetățean al lui Pitagora, tot de aici a plecat și Epicur, fondatorul școlii care susținea filosofia conform căreia scopul vieții e să acumuleze plăcere și fericire. Faimoasa lui școală funcționa într-o grădină luxuriantă la marginea Atenei, ilustrativă pentru conceptul de ataraxie promovat de cercul său.

Centrul e compus dintr-o singură stradă, cu o piațetă unde mă opresc la biserica Metamorphosis și la castru.

Ambele se află pe o esplanadă inundată de alb, un spațiu în care, așa cum se întâmplă în Grecia, îmi primenesc gândurile.

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

Osânda

Trogir, 2022

La plecarea din Split, să ne abatem printr-un orășel cu abia treisprezece mii de locuitori inclus pentru centrul său istoric în Patrimoniul Mondial UNESCO. Asemenea multor locuri sfinte din perimetrul creștin apusean, mai ales de influență italiană, catedrala a fost închinată Sfântului Laurențiu, martir roman din secolul 3, dar este cunoscută pe plan local drept a Sfântului Ioan de Trogir, episcop care a sfârșit apărându-și-o, în 1170, în fața regelui ungur Coloman, doritor să-și extrindă teritoriul.

Edificarea lăcașului actual, pe locul vechii biserici, s-a întins din secolul 13 până în 17, iar portalul principal, terminat în 1240, elementul cel mai bine păstrat al ansamblului și cel mai surprinzător, a fost sculptat de maestrul Radovan, un artist din localitate. Întreaga operă cu personaje și figuri e un întreg univers care încadrează venerabila ușă.

Pe cei doi lei, străjeri de nădejde ai intrării, sunt cocoțați Adam și Eva, osândiți la părăsirea paradisului, temători, stingheri, neștiind pe ce lume se află.

Nu știm de ce artistul n-a ținut cont că Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, întrucât a dotat-o cu buric.

Plină de înțelesuri mi s-a părut dispunerea personajelor pe direcție ascensională. Pe treapta cea mai de jos îi întâlnim pe cei cărora le-a fost impusă osânda susținerii întregului edificiu, evreii și musulmanii,

ca să vadă toată lumea cât de inferior le e statutul. Ei duc tot greul și, ca să fie primiți în rândul lumii, le revin corvezile cele mai umilitoare.

Pe de altă parte, văd că pe umerii lor se sprijină coloanele și arcadele acestui așezământ respectabil care ilustrează ideea de credință creștină, și atunci cum să nu-i consider drept cele mai de încredere pesonaje ?

Până să ajung în vârf, unde tronează reprezentările superioare, am de străbătut o gamă întreagă de munci și zile ilustrative pentru secolul 13.

Pe coloanele exterioare recunosc apostolii, pe cele din mijloc, cele patru anotimpuri, cu specificul lor, vânătoarea,

tăiatul porcului,

prepararea de mezeluri,

scene cotidiene medievale, alternând cu o sumedenie de viețuitoare. Pe frontispiciu, ca în toate catedralele, au fost redate scene din Noul Testament.

Pe fațadă, o nișă adăpostește statuia Sfântului Laurențiu, purtând grătarul martiriului său. Cum a ajuns aici ? Nu suntem prea departe de Roma, unde, în calitate de diacon al unui sălaș creștin al anilor 250, își asumă dreptul de a refuza să predea mai-marilor orașului tezaurul bisericii.

În schimb, spre consternarea concitadinilor săi, îi adună pe săraci în fața autorităților și declară că ei sunt adevărata comoară a urbei. A fost un act temerar, în proaspătul înfiripat creștinism, ca responsabilitatea  sacerdotală, corectitudinea, grija față de un obiect material încredințat spre păstrare să fie mai importante decât puterea vremelnică. Așa că romanii l-au osândit la moarte prin ardere de viu pe un grătar, obiect care i-a devenit atribut iconografic. În zorii creștinismului, adepții săi credeau cu tărie în viața veșnică, în defavoarea celei pământești, efemere, și își permiteau astfel de gesturi de sfidare. Ca să-i fie onorat sacrificiul, la roma i s-au consacrat nu mai puțin de patruzeci de biserici, în virtutea statutului comparabil cu Sfinții Petru și Pavel, iar cultul i s-a răspândit în Spania și Franța unde îi sărbătorim praznicul la 10 august.

In interior, mi-a atras atenția un amvon octogonal cu capiteluri fin sculptate din secolul 13,

crucifixul pictat, altarul surmontat de un baldachin de piatră.

Lucrate cu finețe, stalurile din 1439 de lemn sculptat în stil gotic venețian se continuă cu o decorațiune murală în sacristie.

Bolta a fost realizată folosind pietre tăiate și îmbinate prin înclinare, astfel încât se susțin reciproc ca să poată suporta împreună greutatea structurii.

Exemplu arhitectural și de viață, acest stil reflectă o filosofie pe care oamenii au fost siliți de împrejurări să o aplice adesea.

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele