Categorie: Istorie și arheologie

Vara-i ici, Grecia-i departe

Grecia, 2023, 2024

Prima călătorie de care am luat cunoștință într-o vară din copilărie, buchisită în cort la Borsec, a fost cea a lui Odiseu apărută în varianta prescurtată la Biblioteca pentru toți și numaidecât am purces să mă visez pe urmele sale.

De îndată ce am avut posibilitatea să călătoresc în Grecia, ulisesc din insulă-n insulă, câte o zi-două, rareori mai multe, cu vapoarele cele mai lente, întocmai ca eroul meu.

Niciodată de două ori la același țărm și, de fiecare dată, mă redescopăr ca ferventă căutătoare de nou. Mă mulțumesc cu puțin, pentru că astfel am totul.

Plutirea lentă mă eliberează de preocupări deșarte și îmi stârnește inspirația, identifică aspirațiile și țintele de atins. În pauzele lecturii, explorez vapoarele, de preferință cât de mari, cu punți exterioare și locuri variate pe care să le pot schimba de câte ori poftesc, după soare, umbră, vânt sau liniște.

Cel mai nostim a fost într-o călătorie de la Kavala la Kos, când un cuplu de germani cititori veneau de fiecare dată unde mă instalam eu, în diverse cotloane discrete de pe punte, fugind, cu cărțile după ei, de grupuri zgomotoase.

Pe un vapor mare, opțiunile sunt variate și aici respir adevărata călătorie, în aer liber, acolo unde gândurile pot zbura.

Și pentru mine, la fel ca pentru Ulise, arhipelagul devine o inițiere în cautarea drumului spre casă, în cazul meu o casă metaforică de care uneori mă rătăcesc sau pe care pesemne nu am găsit-o încă. O caut în toate peisajele elene, prin orice sit antic cu ruine încă pline de mister pentru arheologi, în orice ivire de semne provocatoare, purtătoare de superstiții oferite spre descifrare călătorului și îmi reamintește că o incursiune în insule trebuie minuțios pregătită, fie și numai prin strădania de a-i înțelege pe zei.

Nu uit că grecii au inventat labirintul, s-au descurcat să iasă din situații fără ieșiri, și nu doar într-un singur caz, cel cunoscut de toată lumea. Îi admir și încerc să învăț de la ei.

Tot ce am aflat din cărți, întâlnesc aici, în arhipelagul elen, spațiu de pelerinaj spre Ierusalim, pe care, în Evul Mediu, nobilii emancipați, cărturarii cosmopoliți și prelații îl parcurgeau cutezători.

Mulți pelerini erau nevoiți să facă popas în vreo insulă din cauza intemperiilor, a piraților, a bolilor, a defecțiunii ambarcațiunilor.

Erau convinși că voința lui Dumnezeu îi împinsese spre aceste locuri necunoscute și primeau aceste descoperiri ca pe un dar divin.

Zeii îi luau numaidecât în primire, iar pelerinii uită de pelerinaj, își aduc aminte de Ulise și încep un alt soi de căutare.

Povestiri mai pragmatice ne oferă neguțătorii care brăzdează Egeea începând cu secolul 15 și care-și fac cunoscute peripețiile în manuscrise parvenite doar fragmentar, și, mai târziu, în publicații jurnalistice de circulație citadină mai largă.

Mulți erau anticari tocmiți de înalte familii italiene ca să obțină manuscrise orientale presupuse deținătoare de secrete, aflate doar în inima jinduitului nostru Orient.

Din Levant, traficanții furnizează te miri ce. Căpitanii de vapoare înșiși, mici uliși, încearcă să-și facă escalele cât mai profitabile, iar unii colportează informații de cea mai mare însemnătate ca să convingă vreun mecena să le finanțeze următorul voiaj.

Nici diplomații nu ocolesc arhipelagul, au tot făcut naveta într-o perioadă, trimiși de Francisc I, primul rege occidental care și-a stabilit ambasadă la Constantinopol, în virtutea înțelegerilor lui secrete cu Soliman Magnificul, a cărui expansiune în Europa a susținut-o, dar nu e treaba Greciei.

Despre cele mai extravagante și mai neobișnuite peripeții am citit într-o voluminoasă antologie de peste o mie o sută de pagini, reunite cronologic de o editură franceză. Pe măsură ce citesc despre elenism și nu numai, tânjesc să aflu tot mai multe și pornesc într-o alta odisee, cea a căutării de cărți.

În Elada, mai mult ca în oricare altă țară, călătorul se deosebește de turist. Îi putem identifica lesne și astăzi. În vremuri uitate, era bărbat, rareori se aventurau femei pe astfel de tărâmuri lipsite de confort.

Pionierii trebuiau să fie temerari, robuști, optimiști, comunicativi și descurcăreți, sunt scormonitori din fire, nu stau locului, explorează, iar cultura le facilitează conexiunile.

În majoritatea aventurilor, eroii noștri aflaseră de Ulise și, în ce mă privește, mă uit uneori pe vapoare, sperând să-l recunosc.

La mâna îngerilor

Paris, 2024

Tezaurul de la Notre-Dame a fost expus parțial la Luvru pe durata lucrărilor la catedrală într-o expoziție care a reunit excelența celor două obiective UNESCO simbolice pentru capitala Franței.

Tezaurul este celebru datorită celor două obiecte pe care le cuprinde, relicva Coroanei de spini și a lemnului Crucii lui Iisus, aflate în depozitul statului până la redeschiderea sacristiei și reprezentate în expoziție doar prin relicvariile care le adăpostesc.

Acumularea de ornamente liturgice și orfevrărie dovedesc puterea religiei, a înalților prelați și a preoților, respectul de care beneficiau din partea puterii politice și a nobilimii. Vizitatorii de seamă, printre care împăratul Austriei, regele Belgiei și Țarul Rusiei, s-au întrecut în a oferi catedralei Notre-Dame daruri inestimabile.

Cele o sută douăzeci de opere de artă provin din arhiva națională, biblioteci, alte fonduri muzeale și le găsim împărțite pe secțiuni, de la obiecte aurite și veșminte sacerdotale țesute cu fir de aur, ce servesc la celebrarea cultului,

cărți vechi, manuscrise, la daruri prețioase oferite în semn de recunoștință și relicvarii bătute cu nestemate.

Asupra donațiilor, arhivele au păstrat documente în original, începând cu mărturii despre istoria tezaurului din epoca merovingiană dintre secolele cinci-opt și liste de inventar detaliate revelatoare pentru valoarea obiectelor dispărute la revoluția franceză din 1789.

Reconstituirea tezaurului din resturile distrugerilor revoluționare i se datorează împăratului Napoleon. Majoritatea obiectelor liturgice aflate azi în serviciu datează din secolele 18-19.

Din biblioteca originală, s-au mai păstrat doar câteva cărți editate între 1400 și 1500 care, la vremea lor, erau expuse zilnic în catedrală, semn al oricărei sărbători religioase, până în 1789, când au fost furate sau distruse.

Imediat după 1790, când s-a emis decretul naționalizării tuturor bunurilor aparținând bisericii și clerului, unii credincioși le-au subtilizat și le-au predat instituțiilor religioase după ce s-au mai liniștit spiritele.

Una dintre cele salvate îl înfățișează pe regele David într-o pictură realizată pe pergament în 1669 ca decorațiune pe o pagină din cele șapte volume de cânturi care acompaniază liturghia occidentală.

Regele muzician are privirea îndreptată spe cer în căutarea inspirației divine, subliniind funcțiunea manuscrisului care amintește importanța muzicii în Iudaism și rolul regelui David căruia i se atribuie copyrightul psalmilor și al laudelor.

Volumul din care face parte era sprijinit de un pupitru din pricina greutății, ca toate cărtile din timpuri vechi. Din fericire, la revoluție a fost preluat de biblioteca națională a Franței, care l-a păstrat în condițiile cuvenite și l-a înapoiat bisericii după ce a trecut prăpădul.

Cântul însoțea fiecare ceremonie religioasă, conform Sfântului Augustin care afirma că un cântec valorează cât două rugăciuni. De aici și prezența orgilor, prețioase și profesionale, în toate bisericile din occident.

Abația a fost întemeiată de St. Denis în secolul 3, la Paris, pe locul unde se află azi, iar în anul 775, un act semnat de Charlemagne certifica închinăciunea abației la Maica Domnului.

Din secolul 6, încep să se strângă timid primele elemente ale tezaurului, materializate prin relicve de sfinți remarcabili în istoria Parisului.

La începutul secolului 12, preotul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim trimite la Paris o bucățică din lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, un cui și o rămășiță din Coroana de spini.

Ne putem închipui amploarea sărbătorească a întâmpinării celor mai prețioase relicve pe care le primea Franța la catedrala Notre-Dame, cel mai important eveniment din istoria tezaurului.

Prin grija de care a beneficiat de-a lungul vremurilor vitrege, a răzbit, chiar dacă numai fragmentar, până la noi. Frântura de lemn din Cruce a fost depusă de la început într-un relicvar tot în formă de cruce ornat cu flori de crin, simbolul regalității franceze.

În săptămâna mare, toate relicvele legate de patimile Mântuitorului erau expuse pelerinilor. Relicvarul din expoziție a fost finalizat în 1862 și îl reproduce cu precizie pe cel din secolul 13. Coroana din flori de crin din partea superioară e împodobită cu patru sute de pietre prețioase și semiprețioase.

Cele patru personaje așezate cu rol sprijinitor sunt împărăteasa Elena, împăratul Constantin, fiul ei, regele Baudoin al Constantinopolului și Ludovic cel Sfânt care, în 1239, a cumpărat rămășițele din coroana de spini și le-a conferit primul relicvar monumental.

Cel mai sfânt rege al Frantei, Ludovic al nouălea, beneficiază și el de un relicvar, a cărui versiune originală a fost făurită în 1306.

Din Evul Mediu până azi, moaștele sfântului rege au fost împărțite în Franța între lăcașuri de cult sau vândute de moștenitori.

Rămășițele identificate astăzi aparțin statului, ca și întreg tezaurul catedralei, ca, de altfel, tot patrimoniul mobiliar al catedralelor franceze, considerate bunuri culturale.

De aceea, spre deosebire de alte țări apusene, în Franța intrarea în toate aceste sălașuri valoroase este gratuită, rareori se plătește pentru accesul la comori.

Din 1120, datează o scrisoare în care se menționează trimiterea unei alte relicve de la Ierusalim, și anume o bucățică de piatră din sfântul mormânt, fapt determinant pentru sacralitatea catedralei Notre-Dame și recunoașterea autorității sale religioase incontestabile.

Înfăptuirea dorințelor exprimate de pelerini au sporit faima acestor relicve întru cinstire.

Însănătoșiri miraculoase, pentru că doctori nu existau, recolte mănoase, în lipsa insecticidelor, împăcări și concesii în lipsa mediatorilor, toate acestea au contribuit la o adorație necondiționată și la ofrande care au permis acumulări materiale considerabile care, mai târziu, au declanșat invidii.

Entuziasmul pentru rămășițele oamenilor sfinți, fizice și materiale, au provocat specula pe piața neagră și a proliferat industria traficanților și a măsluitorilor.

Nu știu prin ce mijloace specialiștii de acum o mie de ani aveau abilitatea de a deosebi adevăratele moaște de cele false, trebuie să recitesc Baudolino, poate doar prin certificarea miracolelor, însă cele adevărate erau porționate ca să fie cât mai larg distribuite și astfel a luat un mare avânt și meșteșugul orfevrăriei, întrucât sfintele rămășițe trebuiau depozitate într-o casetă pe măsură.

Cu cât relicvele erau mai importante, relicvarul era mai impunător și mai prețios. Cele ale Mântuitorului erau cele mai prestigioase, iar Ierusalimul și Constantinopolul erau socotite capitalele moaștelor.

Orientul a beneficiat dintotdeauna de o mai mare credibilitate în materie de sfinți, acolo miracolele se săvârșeau mai lesne, beneficiau de o mediatizare serioasă și constituiau principala piață de aprovizionare pentru occident.

Situată în inima capitalei, catedralei, încărcată de cele mai prețioase relicve, îi revenea rolul de a ocroti regatul. Însă poporul n-a fost de aceeași părere, iar azi, ce să mai spunem ?

Call Me by Your Name

Safranbolu, 2022

Pe calea de legătură dintre centrul Anatoliei și țărmul Mării Negre, cetatea safranului se găsea totodată și în drumul cuceritorilor de profesie perși, romani, bizantini care au ocupat-o pe rând.

Abia în 1392 devine otomană, intrând într-o eră de mare prosperitate datorită aromei sale vestite.

Considerat drept condimentul cel mai vechi din lume, dar și cel mai scump, cu un preț ce poate atinge patruzeci de mii de euro pentru un kilogram, safranul se bucură de un veritabil cult în regiune.

Prețul se explică prin migala recoltei, spun negustorii, pentru un gram de safran, e nevoie de două sute de flori culese manual, dimineața devreme, înainte de răsăritul soarelui.

Din belșugul revărsat, s-a înfiripat numele orașului.

Vracii au semnalat și promovat produsul prima dată în Mesopotamia, în secolul 7 î.Hr., în calitate de leac pentru aproape nouăzeci de afecțiuni. Mai târziu, chinezii îi vor descoperi și mai multe virtuți.

Dar și grecii își dispută întâietatea de a fi luat știință de plăntuța miraculoasă care, cel mai probabil, exista deja pe mai multe arii din zona mediteraneană și din semiluna fertilă.

Comerțul cu safran atinge apogeul în secolul 18, când se înregistra un intens pelerinaj comercial dinspre Europa și Asia.

Și azi, safranul se folosește în industria farmaceutică, a produselor cosmetice și în artizanatul coloristic.

Orientalii au fost dintotdeauna invidiați pentru secretele păzite cu strășnicie privind elixirele pe bază de plante, folosite în magie și în derivatele ei spirituale.

Modalitățile străvechi de prelucrare a unor plante specifice au atras expediții nesfârșite de apuseni sub pretextul cruciadelor și al altor inițiative politic corecte. Reputația lor se clădise pe speculațiile în jurul efectelor obținute din aceste plante rare.

Dintotdeauna fuseseră recunoscute virtuțile medicinale ale safranului, printre care se evidențiază efectul benefic asupra digestiei, echilibrarea colesterolului, sănătatea ochilor, efectul antioxidant făuritor de legende asupra menținerii tinereții. Încă și azi este considerat cel mai puternic antidepresiv natural.

Însă acțiunile asupra echilibrului moral sunt la fel de importante, prin conotația mistică, purtătoare a iluminării divine, temă importantă în Islam, astfel că safranului i s-a atribuit un rol național de apărare a națiunii turce și protector al identității culturale.

Dintre țările care împărtășesc religia musulmană, toate sunt cultivatoare de safran, pe o fâșie geografică întinsă din Maroc până în India și China.

Cel mai mare producător este Iranul, iar turcii, cum e și firesc, îl consideră pe al lor de calitate superioară.

Nu doar musulmanii îi revendică sacralitatea, ci și buddhiștii și hindușii, care, datorită culorii sale înflacărate îl asimilează focului. În Upanișade am citit de curând că safranul era socotit purificator.

Tot ca o extinsă conotație mistică, mi-am reamintit de robele de o culoare vișiniu-cărămizie pe care le-am remarcat în Thailanda la călugării buddhiști și m-am întrebat atunci de ce nu purtau portocaliu, cum știam că era tradiția standard.

Până acum, nu acordasem importanță safranului și nu-l considerasem indispensabil la bucătărie, singurul domeniu unde m-aș pricepe să-l folosesc.

Însă am cumpărat un flacon și uneori adaug câteva firișoare în ceai verde sau cafea, deși localnicii îl recomandă în special în prepararea de sosuri.

Romanii îl puneau în vin, dar, la popoarele musulmane, opțiunea aceasta nu a existat. Romanii și mai bogați, cărora le veneau din partea asiatică a imperiului cantități industriale de safran, îl puneau în apă când se îmbăiau.

Capitala turcă a safranului s-a întâmplat să fie și primul oraș vizitat într-o călătorie de o lună, iar influența pe care a avut-o, ca impresie inițiatoare, a fost decisivă în aprecierea calităților păstrătoare de tradiții.

Pe măsură ce am parcurs Turcia, mi-am dat seama că modernizarea sau europenizarea parcă nu-i stă bine, nu-i stă-n fire. Nouă, călătorilor, ne place Turcia așa cum o știm din cărti și istorie, iar aici am găsit-o după cum îmi doream.

Așa că am explorat cu nesaț Safranbolu, inclus în Patrimonul Mondial UNESCO datorită conservării excepționale a peisajului arhitectural.

Timpul s-a oprit în secolul 18 pentru conacele otomane care, semețe, rezistă sprijinindu-se parcă unele pe altele pe versantul dealului, sau în varianta mai gospodărească, înghesuite pe străduțe pietruite.

Nu mai văzusem o atât de mare concentrație de case vechi tradiționale, cu arhitectură rafinată, bine întreținute, desăvârșit renovate.

Cele mai frumoase erau convertite în hoteluri, pensiuni, restaurante și muzee.

Am identificat în plimbare trei cartiere: centrul nou, cu instituții și principala stație de autobuze,

mahalaua și zona istorică, diferite, cu un farmec particular.

Sfindând atât de multe răsturnări de situatii politice, un vast program de renovare însuflețește orașul începând din 1975, datorită căruia azi putem admira o sută douăzeci și cinci de conace reabilitate.

În zona comercială a centrului istoric, se înșiruie prăvălii, bazarul, podulețe de piatră peste subțiratice pârâuri, cișmele la toate colțurile.

Multe conace au rămas încă părăsite pentru că, după primul război mondial, din cauza schimbului de populații din 1923, un sfert din populația sa, cea de origine greacă, a părăsit pentru totdeauna orașul ducând cu ea o parte din obiceiuri, iar azi, cei care nu-și găsesc de lucru în turism migrează spre Istanbul.

Tihna provincială ne-a rămas nouă, călătorilor și, în deplin acord cu specificul condimentului al cărui nume îl poartă, m-am lăsat vrăjită de rafinamentul rar, prețios, al oamenilor și al savorilor.

Din fire

Maglie, 2019

În sudul Italiei, caut influențele bizantine care-mi dăruiesc acel sentiment de familiaritate inconfundabil de înrudit cu spațiul oriental. Mă simt acasă, iar privirea mea recunoaște ca un răsfăț tot ce-mi creează confortul sufletesc necesar unei mici evadări.

În partea locului, s-au găsit urmele arheologice din cea de-a doua colonizare bizantină din secolele 9-10, dar, mult mai târziu, orașul a devenit faimos în opinia publică fiind locul de baștină al lui Aldo Moro, prim-ministrul Italiei răpit și asasinat de brigăzile roșii în 1978.

Biserici și palate nobiliare reflectă influențele artistice ale regiunii dominate de curentul baroc.

Ca omagiu al credincioșilor, în piața principală admir coloana Madonnei delle Grazie, în fața bisericii cu același nume din 1624, semn că orașul a fost binecuvântat cu alese virtuți.

Intru prin elegantul portic baroc, nu înainte de a admira coloanele grațios răsucite după moda lansată de artizanii din Lecce, însă, aici, altarul și monumentele interioare au fost executate de artiștii locali, la fel de pricepuți.

Tot ei au lucrat și în mănăstirea franciscană din vecinătate, un complex gigantic, semn ca Sfântul Francisc se bucura, pretutindeni în Italia, de aceeași venerație, și mulți tineri din regiune își îndreptau vocația spre calea religiei.

Și, pentru că prelații și aristocrații făceau parte din aceleași cercuri, am recunoscut ușor cel mai impozant și mai onorabil edificiu al orașului, Palatul Capece,

astăzi Gimnaziul Francesca Capece, binefăcătoarea locală datorită căreia orașul beneficiază, din 1899, de un liceu monumental, cel mai însemnat din regiune. Centrul orașului a aparținut odinioară în întregime acestei familii nobiliare.

În istoria citadină, bunul gust ocupă rolul principal, că e vorba despre arhitectură, gastronomie sau obiecte decorative.

Din fire s-a întrupat reputația solidă a Magliei, cunoscută drept capitala firelor meșteșugit croșetate. Arta mileului din macrame s-a dezvoltat în mica așezare mai ales în secolul 18, iar acum e practicată la nivel restrâns doar de doamne în vârstă și aplicată mai puțin ca decorațiuni casnice și mai mult în modă.

Sofisticatul macrameu, admirabilă inutilitate, s-a însăilat și s-a insinuat în societate ca un fel de replică feminină a barocului arhitectural.

Ceea ce bărbații făureau cu măreție și exuberanță în afară, femeile pregăteau cu migală în interiorul răcoros al cămăruțelor, la adăpost de soarele arzător al sudului italian.

În vremurile de glorie ale macrameului, atelierele locale rivalizau între ele, acum mașinăriile de tricotat rezolvă orice comandă chiar și în câteva minute. Nu la fel se întâmplă și cu deliciile culinare, între care ciocolata ocupă un rol important, pentru că oricine-și dă seama cu ușurință, testându-le, că specialitățile din toate cofetăriile din centru sunt de casă. Mare.

Toată lumea recunoască-i

Merida, 2020

Imperiul n-a căzut, e mai vrednic de laudă ca oricând, așa cum îl percep, fărâmițat în cele trei mii de obiecte expuse, din cele cincizeci de mii aflate în depozitele muzeului de arheologie din Merida, foarte multe introduse recent în colecții.

Cantitatea impresionantă de lucrări de calitate amenajate cu pricepere a contribuit, alături de întreaga moștenire romană din centrul vechi, la intrarea orașului în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Spre deosebire de alte zone arheologice din lume, specificul Meridei constă în diferența mică de nivel între solul antic și cel actual, de mai puțin de cinci metri, comparativ cu Roma, de zece metri și, prin urmare, în ultimii ani, odată cu modernizarea orașului și introducerea fibrei optice, muncitorii dădeau la tot pasul peste vestigii.

La apogeul său, în secolul 2, capitala Lusitaniei, asigura traiul a patruzeci de mii de cetățeni, printre care mulți migranți din Asia Mică.

Bogăția metropolei ne copleșește prin toate reprezentările naturii, cu frunzișul de plante mediteraneene, laurii, opulentele ghirlande din care vegetația se răvarsă, imagine a puterii nestăvilite a Imperiului.

Un simbol al cărui înțeles m-a pus pe gânduri se leagă de un ornament des întâlnit în patrimoniul antichității, răspândit la greci și romani. Pentru lumea de azi, svastica este o reprezentare nefericită, însă romanii preluaseră din sanscrită sensul ei, în traducere stare de bine și noroc, dar n-am aflat cum s-a ajuns la o atât de radicală transformare a semnificației.

Augustus se bucură de o considerație specială în Spania, dovadă numele explicit al localității unde am poposit, Augusta Emerita, emeriții fiind soldații care urmau să intre în civilie în noua urbe începând cu anul 25 î.Hr.

Restaurator al religiei naționale și al sacerdoțiilor, preot el însuși, învingător al dușmanilor Romei, promotor al păcii, apărea ca un salvator aproape divin, calitate deloc originală și nici surprinzătoare.

Toate personajele de epopei, povestiri mitice, întemeietori și căpetenii de cetăți, binefăcători și legislatori, soldați distinși prin vitejie, filosofi, trec obligatoriu printr-un proces de eroificare și divinizare.

În Orient, Augustus interzisese inscripțiile onorifice consacrate guvernatorilor, nu e greu să ghicim motivul, și autoriza doar edificarea templelor dedicate Romei.

În consecință, în depărtările morganatice, figura lui era socotită divină și onorată în dedicații, decrete, temple, în metropole și orașe noi.

Augustus nu a acceptat, în timpul vieții, la Roma, decât foarte puține fieste închinate cultului personal, doar celebrarea consacrării ca împărat, sărbătoarea în cinstea Fortunei sale, Augustalia, sărbătorirea lunii august și sacrificiul pentru Geniusul său. Strictul necesar.

Roma devenise suprasaturată de statui, ale celor dispăruți și ale celor în viață. Toți cei care ocupaseră o funcție publică, înaltă sau modestă, vor să dobândească sub ochii lor mărturia materială și durabilă a mandatului, cu atât mai bine dacă și le pot plăti, ca să ia notă de efectul produs asupra contemporanilor.

Citisem în lucrări de specialitate despre marea deosebire, deloc surprinzătoare, între creațiile artiștilor oficiali și ale celor din afara sistemului.

Observ monotonia, imobilitatea, ghicesc plictiseala din tehnica oficială, presupus cenzurată.

Spiritul se depărtează de suflet și nu urmărește decât glorificarea postumă, abstractă, a personajelor, generată de prejudecata sau cultul momentului.

Personaje blocate în atitudini oratorice sau marțiale după un tipar instituționalizat, accesorizate uneori de papirusuri înfășurate, toge desfășurate, tridente, cornuri ale abundenței, ocupau toate locurile publice disponibile, forumuri, răscruci, sanctuare.

Ținuta vestimentară se supune standardelor, generalul în cuirasă, oratorul în togă, tribunul, chestorul, consulul, senatorul drapați în pânzeturi care odinioară se deosebeau prin desene și culori.

Corpurile lor sunt identice, mulți și-au pierdut capul, iar cei care-l au încă pe umeri nu ne pot garanta că este ar lor. Pentru a recunoaște un personaj, e nevoie să-i scrutăm trăsăturile, fiindcă numai fața răspunde exigențelor autenticității, executată la comandă pentru cel care plătește.

Bogat sau sărac, funcționar sau nobil, erau marcate cu aceeași acuratețe. Cioplitorul e sârguincios și onest, aspirația lui e ca portretul să semene, știind că grija pentru exactitate va fi răsplătită și, spre meritul lor, nu detectez nici o tentativă de lingușire ori de ironie.

Documentele sculptate în marmură depun mărturie de conducătorii Romei în aceeași măsură ca și de aventurierii din provinciile îndepărtate, conturând conștiincios caractere greoaie, fine, pătrățoase, ascuțite, visătoare, disprețuitoare, dar fidele modelului.

Doar atunci artistul se achită în mod loial, în condițiile în care toți artiștii dețineau în atelierele lor un fond bogat de statui executate dinainte. În portretele romane, nu e loc de fantezie, aproape credem că sculptorii erau banali industriași guvernând o armată de ucenici. Îmi atrage atenția statuia unei femei puternice, grave, masivă ca o cetate, care inspiră garanția protecției căminului său.

Lipsită de sentiment și de orice slăbiciune, întrezăresc, în atitudinea ei impozantă, imaginea Romei însăsi, dominația sa asupra universului. Deși lipsite de drepturi legale, unele femei, mai cu seamă soțiile sau aparținătoarele cuiva sus-pus, își exercitau pe cât posibil influența în viața politică.

Cele din mediul modest, se zbăteau și ele cum puteau pentru bruma de drepturi cuvenite. În 195 î.Hr., la Roma, gospodinele au ieșit în stradă ca să protesteze împotriva Lex Oppia, care condiționa veșmintele și bijuteriile purtate în public.

Doar zeițele beneficiau de drepturi depline, de bunăvoința lor depindeau uneori puterea și inspirația imperială. Să le aducem ofranda unui gând recunoscător pentru această plimbare estetică, înnobilată de lectura semnificațiilor și rodnicia comparațiilor.

Heaven is a Place on Earth

Armenia, 2024

La armeni, sentimentul religios iese din tiparul rutinei sau al obligației, credincioșii îl trăiesc cu o seriozitate binevoitoare, tolerantă, ospitalieră și înțelegătoare, lipsită de gravitatea pe care mă așteptam să o deslușesc la un popor care a trecut prin atât de multe.

Am încercat să mă strecor în sufletul lor și mi-a plăcut ceea ce am întrezărit într-un răstimp atât de scurt, de numai cinci zile, hoinărind pe coclauri între sihăstrii și pe bulevardele elegante ale capitalei. Cât de interesanți sau diferiți sunt oamenii din prima țară unde Creștinismul a fost adoptat ca religie de stat, în anul 314 ?

Armenii subliniază acest eveniment și îl consideră, cu smerenie, drept cel mai important din istoria lor. În fiecare dintre monumentele vizitate, am aflat lucruri importante despre ei și despre mine.

1.Khor Virap

Muntele Ararat, în fața căruia armenii se închină, străjuiește mănăstirea de la o distanță de numai treizeci și trei de kilometri. Doar porumbeii, simbol al libertății îngrădite,

au rămas principalii ocupanți ai locului unde, între secolele 3 și 4, regele Trdat 3 l-a ținut închis pe Sf. Grigorie Luminătorul vreme de doisprezece ani într-o groapă cu șerpi. După ce a fost eliberat, Sf.Grigorie a devenit primul episcop al Armeniei, iar temnița sa primește azi pelerinii care vin să se reculeagă.

2.Noravank

La doar câțiva kilometri de granița cu Nakhichevan, enclava azeră lipită de Turcia și Iran, pe serpentine săpate de-a lungul unui defileu spectaculos, ajung într-unul dintre cele mai îndrăgite locuri de pelerinaj din Armenia.

Aici, localnicii obișnuiesc să participe în familie la slujba duminicală. Complexul e compus din mai multe biserici și capele răsfirate pe toată poienița versantului, iar cea mai veche parte datează din secolele 9-10.

În acest spațiu inițiatic, am perceput religia ca pe o trăire permisivă și dezinvoltă și am început să-i cunosc pe armeni.

3.Sanahin,

primul sit armean introdus în patrimoniul mondial UNESCO, se înfățișează privirii cel mai frumos pe ploaie.

De îndată ce razele au străpuns norii, culoarea învechită de timp nu s-a mai potrivit cu exuberanța solară. Goliciunea copacilor, frunzișul rar, coloritul nuanțat al toamnei îngăduie arhitecturii să-și celebreze plenitudinea-i misterioasă.

4.Haghpat

a intrat în UNESCO odată cu Sanahin, dar se deosebesc ca situare și amenajare. Mai multe lăcașuri construite începând cu anul 900 sunt raspândite pe o largă suprafață.

De la bogate basoreliefuri și sculpturi, în galerii, între săli ample, avem timp să alternăm sentimentul cucernic în fața istoriei

cu admirația panoramei cuprinzătoare a mediului rural armenesc. În spațiul generos, deși aglomerat, călătorul se poate bucura de intimitatea aprofundării oricarui detaliu.

5.Sfintele Mucenițe Ripsimia și Gaiani

Ploaia călduță de octombrie înveșmântează parcul pustiu cu o delicată strălucire. Complexul, compus din două biserici apropiate, ilustrează perfect complicitatea întru credință al celor două inițiatoare consemnate de istorie.

Sf.Ripsimia, o călugăriță de la Roma, s-a refugiat în Armenia ca să scape de prigoana creștinilor, iar biserica actuală a fost ridicată pe mausoleul sfintei din 375.

Alături, biserica Sfintei Gaiani, stareța mănăstirii care a adăpostit călugărițele persecutate din cauza credinței lor,

a fost construită în 630 chiar pe locul unde a fost martirizată.

6.Ejmiadzin

Conform istoriei armenior elaborată în 460, Sf.Grigorie Luminătorul a avut o viziune în care cerurile s-au deschis și pe pământ s-a prelins o rază firavă. Pe această rază de lumină s-au scoborât cete de îngeri, avându-L în fruntea lor pe Mântuitor.

Cu un ciocan de aur, acesta a lovit pământul de trei ori. De acolo a izvorât instantaneu o coloană de foc ridicându-se în formă de cruce, cu aur la bază și norișori la capete.

Aceste flăcări au devenit biserica pe care o vedem azi, acoperită de o cupolă de nori, întemeiată de Sf.Grigorie pe locul marcat de Iisus.

7.Zvartnots

Ruinele catedralei Îngerii din cer, închinată inițial Sfântului Grigorie Luminătorul, și-au pierdut, cu timpul, conotația religioasă.

Doar interesul arheologic atrage turiști în grupuri numeroase.

Să ne adăpostim de ei în muzeu, unde reconstituim istoria densă dintr-o sumedenie de crâmpeie. În afară de colonada circulară, rămășițele unui palat regal mărginesc gospodăriile sătenilor.

8.Geghard

Cu fiecare zi care trecea, îmi părea tot mai rău că urma să părăsesc Armenia și, pe traseul dintre o biserică și alta, era inevitabil să nu mă gândesc la filmul Calendar de Atom Egoyan. L-am văzut înaintea călătoriei și mi s-a părut o fantezie publicitară, l-am revăzut la întoarcere și mi s-a confirmat ca o opțiune irevocabilă.

La Geghard și în împrejurimi, mi-a fost cel mai greu să accept ideea că mai aveam doar o zi și jumătate până la trenul de Georgia.

Le promiteam tuturor și, în primul rând, mie însămi, că voi reveni.

Numele trandafirului

Estremoz, 2022

Mă așteptasem să găsesc o minunăție și să aflu ceva nou pe acea colină înconjurată de livezi.

Pătrunzând în istorie, am descoperit acel farmec de dincolo de timp amplificat de povestea purtătoare de faimă a unui orășel provincial pierdut printre viță-de-vie și măslini.

Apărată de meterezele lui Vauban,

dominată de donjonul unui castel medieval,

ghicesc că, în trecut, cetatea a declanșat multe planuri de asediu mai mult ori mai puțin izbutite.

Descindem în piața mare, modernă, admirabil urbanizată și, după cum e firesc, după o poartă din secolul 14 se deschide cartierul medieval, cu edificii gotice și manueline, adaptare a barocului portughez.

Pe larga esplanadă, observ foste mănăstiri, biserici baroce elegante.

Să intram în mănăstirea maltezilor din secolul 16, pentru că nu am mai vizitat până acum nici una aparținind acestui ordin,

azi centru științific, sub egida universității.

Liniștea netulburată din claustrul cu fresce, fântânița înconjurată de plante oceanice, aerul primăvăratic îi acordă călătorului momentul de grație după care tânjea.

Spre vârful dealului, o procesiune de turiști spanioli se îndreaptă spre punctul culminant al legendei.

Observ cu luare-aminte monumentul emblematic, Turnul Menagem, cu balcoane și console în partea superioară, donjon din secolul 13 aparținând palatului transformat în hotel de lux,

faimoasa Pousada Rainha Isabel, un complex amplu, parțial vizitabil. De aici, zărim până departe regiunea Alentejo.

Urcăm la etajul doi al castelului, la Capela Reinha Isabel, cu pereții acoperiți de faianță pictată reprezentând scene din viața reginei sfinte Isabel de Aragon, cunoscută în istorie și ca Elisabeta de Portugalia, nepoata Elisabetei de Ungaria.

Soțul, regele Denis i-a reproșat întotdeauna că își consacră prea mult timp operelor caritabile, face prea multe donații bisericii, se roagă îndelung prin mănăstiri, ajută necăjiții care, la anii 1290, nu erau deloc puțini.

Pe rege îl deranja peste poate devotamentul ei față de biserică și credința ei nețărmurită, pentru că, rătăcit printre adultere, ducea o viață de păcat.

Ce mai, a somat-o pe regină să pună capăt acestor excese și atunci s-a petrecut un fapt consemnat drept scena miracolului cu trandafiri.

Într-o dimineață, surprinsă de soțul ei că ducea pâine săracilor, ca de obicei, regele a luat-o la rost pe motiv că îi nesocotește cerințele. Isabel îi răspunde că tocmai și-a cules trandafiri din grădina palatului.

Trandafiri în ianuarie?, se miră regele. Da, au înflorit timpuriu, răspunde regina desfăcând poalele rochiei de unde s-a rostogolit o grămăjoară de trandafiri.

Dumnezeu n-a lăsat-o să mintă, a absolvit-o pe loc printr-un miracol. Rușinat că se îndoise de cuvântul ei și conștient de faptul inexplicabil ce se petrecuse, regele și-a cerut iertare și a lăsat-o să-și îndeplinească menirea pe mai departe.

Vestea miracolului s-a răspândit în toată Portugalia, poporul a proclamat-o sfântă și, patru secole mai târziu, papalitatea i-a încredințat Elisabetei portofoliul păcii în lume.

Aș îndrăzni să sper că încrederea pe care ne-o punem în ea va fi cu temei.

Drumul taberei

Șaki, 2023

Venind din Rusia, unde călătorise mai bine de un an, Dumas face popas lângă Șaki, prima așezare din Azerbaidjan pe drumul din Daghestan spre Baku, la vreo cincisprezece kilometri de granița de nord-est, la poalele Caucazului.

Astăzi, punctul de trecere a frontierei cu Rusia nu se mai află în creierul munților, ci pe malul mării. Însoțitorii lui erau un translator, un pictor, cazacii din mica escortă obligatorie din cauza lesghenilor care, sub conducerea șeicului Șamil, făceau adeseori incursiuni intempestive în regiunea din sudul Caucazului.

Și-au ridicat corturile într-o mică tabără alături de o caravană comercială de vreo cincizeci de cămile și au cinat în clinchetul delicat al clopoțeilor ce le împodobeau încărcătura în peregrimare pe drumul mătăsii.

Dumas, o fire pragmatică, nu prea sensibil la încărcătura romantică a unui moment, dar, chiar și-așa mi-ar fi plăcut să voiajez cu el, se lasă cuprins de vrajă.

Unul dintre tătării din caravană îi oferă pâine și sare pentru că numai atâta aveau, iar Dumas, un gurmand de notorietate, se consideră răsfățatul zeilor.

În goana mare, facând poze, înfulec din mers un coltuc de pâine subtilizat de la micul-dejun. Ca întotdeauna când călătoresc, sar peste masa de prânz în favoarea hoinărelii, după turul ghidat convențional efectuat în centrul istoric cu obiectivele sale de notorietate UNESCO, în scurta excursie la Șaki.

Căderea serii în stepele mărginite de Caspica și de Caucaz, m-am convins că este neasemuită. Poarta Asiei ! exclamă, exuberant și emoționat, celebrul scriitor. Iată-ne, alături de el, în tranziția poetică spre o diferită parte a lumii, spre capătul ei.

Aici, la granița dintre Daghestan și Azerbaidjan, Dumas se abandonează pentru prima dată, unei nețărmurite admirații care-l răsplătește pentru toate neajunsurile voiajului.

În adolescență devorasem toate cărțile lui Dumas, dar pe aceasta am descoperit-o recent, prin Eric Hoesli, și nu m-a surprins să descopăr fascinația comună pentru spațiul rusesc și caucazian. Sau poate cărțile lui m-au influențat și mi-au configurat aspirațiile ?

La origini, Șaki ocupa poziția satului Kiș, reședința unei provincii împărțită în unsprezece sectoare administrative, prima din regiune care a fost creștinată de către armeni în secolul 1.

Influența armenească s-a manifestat puternic în dezvoltarea ulterioară a regiunii, șubrezind dominația arabă care se impusese în secolul 7.

Dinastia armeană a domnit aici timp îndelungat, unsprezece secole, până când regiunea a fost preluată de georgieni.

Aceștia au rezistat abia două secole înainte de a fi dați la o parte de către persani.

Treptat, întinderea sub-caucaziană a devenit miza luptei dintre safavizi și otomani.

Ca urmare a unei inundații, așezarea a fost reconstruită în 1716 pe suprafața actuală de hanul Hagi Salabi, autoproclamat descendent musulmano-armean, combinație irezistibilă care l-a propulasat în poziția de conducător, prin proclamarea cetății, în 1740, drept hanat independent cu propria capitală.

Regiunea divizată în opt teritorii va rămâne condusă de hani până când va fi anexată de Rusia în 1805.

De atunci, Șaki a continuat să prospere grație industriei mătăsii, rămășiță a răscrucii comerciale pe drumurile spre Baku, Derbend, Tbilisi. Tot rușii au dezvoltat centre de tratament datorită calității apelor minerale, iar Șaki devenise destinația protipendadei care venea la băi.

Dincolo de meterze, cladiri istorice, prăvălii de mătăsuri, patiserii.

Președintele țării se spune că a vizitat de două ori o astfel de instituție și nici eu n-am șovăit deloc să-mi fac plinul.

Pe vremea lui Dumas, în anii 1858, era o adevărată aventură să rătăcești pe acele plaiuri, din cauza jafurilor, răpirilor și atacurilor.

Acum, urbea s-a dedicat plenar comerțului care sufocă sentimentul istoric și am preferat să văd și partea mai puțin turistică.

Aceasta, în pustietatea, singurătatea, desăvârșita curățenie, aproape puritate, m-a vrăjit mai mult.

Am privit chipuri de localnici, complet diferite de turiștii, pretutindeni la fel, care se înghesuiau în magazine. Identitatea orașului e provocatoare, marcată de influențe greu de descifrat, de un farmec tulburător, indicii ale contopirii între Europa și Asia.

Centru de cultură islamică, se spune în ghiduri, dar n-am văzut decât două biserici, moscheea doar am întrezărit-o, cred că era în renovare.

Femeile pe stradă, îmbrăcate după regulile laicității, urmau o modă inspirată de influențe, specifică orașelor de frontieră care-ți permit să faci cumpăraturi de ambele părți ale hotarului.

M-au absorbit clădirile cu banalitatea lor, cu lipsa de însemnătate, secvențele provinciale m-au trimis cu gândul în cinematografia din perioada sovietică, nu fără o voluptate la care tânjisem în secret, repetând un vers dintr-un poem rumi, love is the bridge between you and everything. Tot ceea ce iubeam găsisem aici.

Lectură de drum:

Alexandre Dumas, Voyage au Caucase

Calea regală

Cosenza, Paola, 2018, Tours, 2017

La treizeci și trei de kilometri de Cosenza unde am înnoptat, patronul Calabriei, prăznuit pe 2 aprilie, își întâmpină pelerinii în ținutul său natal.

San Francesco din Paola era fiul unor oameni cu stare și credicioși, dăruit la o vârstă înaintată, după rugăciuni adresate Sfântului Francisc din Assisi. În copilărie, se îmbolnăvise grav și tot acesta l-a tămăduit, în urma rugăciunilor părinților care au făcut legământ ca, după vindecare, să-l trimită pe copil într-o mănăstire franciscană.

La doar treisprezece ani, își îndeplinește năzuința de a lua calea protectorului său ca să poată, la rându-i, vindeca semeni. În adolescență, săvârșește un pelerinaj la Assisi și, pe drum, îi compară pe călugării jerpeliți cu episcopul local, atrăgându-i acestuia atenția, fără prea multă diplomație, ca Iisus nu avea așa haine de soi ca el.

După ce se întoarce de la studii, iată-l retras într-o peșteră de pe proprietatea părinților săi unde, într-o bună zi, adăpostește o căprioară hăituită de vânători. O îmblânzește. Când urmăritorii ajung la fața locului, se convertesc numaidecât și-i devin primii frați întru credință ai ordinului.

Treptat, alți credincioși li se alătură, atrași de renumele său de sfințenie. Cu primii doisprezece confrați, construiește o capelă și trei adăposturi pe locul unde se înalță acum sanctuarul, pe aceleași stravechi pământuri moștenite de la părinții lui. Micul grup se dedică actelor caritabile în rugăciune și austeritate.

San Francesco cel mai tânăr întemeietor de ordin religios, nu avea decât nouăsprezece ani când și-a înfăptuit aspirația. Reputația sfințeniei sale ajunge la urechile papalității, care-și trimite periodic emisarii la San Francesco să se intereseze de faptele lui.

În 1467, cardinalii care-l vizitează iscălesc un decret prin care se confirmă iertarea de păcate a celor care au contribuit la zidirea mănăstirii și a pelerinilor. Mulți veneau să-i ceară îndrumare spirituală sau povețe pentru viața materială. Ca taumaturg, a înfăptuit numeroase miracole printre care preziceri de fapte istorice care s-au adeverit, resuscitarea a șapte persoane, vindecări de boli fără speranță, a căror istorie a dăinuit și atrage azi o mulțime de pelerini. Atunci când căpitanul unei ambarcațiuni a refuzat să-l traverseze gratuit strâmtoarea Messina, el a trecut-o pe propria-i mantie, întâmplare care i-a inspirat lui Franz Liszt o compoziție pentru pian.

Cinci secole mai târziu, în 1943, a fost proclamat protectorul marinarilor italieni. I s-a dus vestea și, cum era firesc, mai-marii timpului au încercat să-l acapareze ca să-i ferească, să-i vindece, să-i consoleze, să le ridice moralul, cam ce face un coach sau un guru în lumea de azi.

Prin negustorii napolitani, i se duce vestea la curtea regală a Franței, unde, grav bolnav, Ludovic 11 îl solicită grabnic la căpătâiul său. Regele era convins că-și putea prelungi zilele înconjurându-se de moaște, dar starea i se înrăutățise, așa că-l rugă pe Papă să i-l trimită pe călugărul vindecător.

Atât Sixtus 4, cât și regele de Napoli, au interese diplomatice la Ludovic 11, așa că-l smulg pe bietul Francisc din câmpiile pauline, de la nevoiașii lui, de la traiul lui sărăcăcios, și-l expediază la curtea Franței. Pe tot traseul de la Ostia la Tours, i se confirmă puterea înfăptuirii de minuni, în împrejurări consemnate ca periculoase.

Ajuns prea târziu la curte, nu-l mai poate ajuta pe rege însă, după dispariția sa, rămâne încă douăzeci și cinci de ani în Franței, unde alți călugări i se alătură, astfel că mai multe mănăstiri se dedică plenar congragației sale. Se stinge din viață în Vinerea mare din 1507, iar relicvele sale sunt păstrate la biserica Notre-Dame-la-Riche din Tours. În primele unsprezece zile, corpul lui s-a păstrat intact și a răspândit un miros de ambră sau mosc.

San Francesco a întemeiat ordinul Minimilor, al eremiților, al celor neînsemnați, preluat de la specificul stilului său de viață de o austeritate extremă, permisivă doar nevoile cele mai mici cu putință, o congregație a pustnicilor cerșetori în 1435. El bătea drumurile îmbrăcat într-o tunică din pânză aspră, desculț, se culca direct pe pământ, era vegetarian, iar în timpul posturilor nu mânca deloc.

La trecerea sa în neființă, în Franța i se consacraseră treisprezece mănăstiri, în 1600 se atestau treizeci și opt, iar la sfârșitul secolului 17 se înregistrau o sută cincizeci, după care, odată cu iluminismul și raționalismul, lumea nu i-a mai dat atenție.

Din liniștea uitării

Regensburg, 2024

În prima seară în Germania după douăzeci de ani, am descoperit, în tăcerea prelungului asfințit medieval care în Bavaria coboară, în decembrie, la patru după-masa, un personaj istoric pe care nu l-am mai întâlnit până acum.

Ratisbon, oraș cu puternică trăire religioasă, a păstrat cel mai frumos centru vechi din Germania, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO.

Dintre numeroasele biserici monumentale, am început cu una dintre cele mai cunoscute, rămasă dintr-o vastă abație benedictină edificată în secolul 8.

Fuziunea stilurilor mi-a creat o senzație familiară din prima clipă, când, după ce am trecut de intrarea gotică, am pătruns într-o curte interioară, apoi în interiorul bisericii printr-un portic ornat cu sculpturi din secolul 11.

Construcția în stil romanic originală este de nerecunoscut după intervenția barocă a fraților Asam. Stucatura și frescele de pe tavan abia se întrezăresc în lumina apusului.

Însă Germaniei i se potrivește mai mult puținătatea luminii hivernale decât exuberanța estivală. De fiecare dată, vizitasem Germania vara și am resimțit întotdeauna un vag inconfort contemplativ, ca și cum, în plin soare, n-ar mai rămâne loc pentru fantasme.

Mai mult ca sentimentul religios sau ornamentația și decorul, m-a impresionat povestea reginei care odihnește aici.

Sculptura de pe monumentul ei funerar datează din 1280. Expresia feței, de o adâncă tristețe, care se potrivește atât de bine cu ambianța sumbră pre-medievală, îl emoționează pe trecător.

Regina uitată a ajuns în Regensburg în anul 827, prin căsătorie, din Francia Răsăriteană, regiunea actuală a Alsaciei și Lorenei. N-a fost fericită în Bavaria, nu s-a putut adapta la severitatea obiceiurilor, poate nici soțul ei, Ludovic Germanicul, un nepot al împăratului Charlemagne, nu s-a preocupat prea mult de soarta ei. Abația unde ne aflăm acum i-a fost oferită ca dar de nuntă de către soțul ei, cu scopul de a-și petrece aici cea mai mare parte a timpului, cât el era ocupat cu politica și războaiele.

În acest refugiu o regăsesc, în singurătate, la amurg, resemnată cu uitarea, departe de ai ei.

Rareori menționată în cronici, fără să fi avut vreo implicare publică, dedicată pe de-a-ntregul laturii spirituale, istoria a reținut din viața ei doar melancolia așteptării.