Categorie: Artă

Îmblânzirea stepei

Pannonhalma, 2024

Dacă ar fi să localizez sufletul stepei maghiare, aș alege vechea abație benedictină Pannonhalma, pe care o zăresc de departe pe șosea în vârful unei coline,

cunoscută pe harta spiritualității europene ca locul de obârșie al Sfântului Martin de la Tours.

Lui i-a și fost dedicată.

Ca întindere, a fost desemnată drept a doua cea mai mare abație din lume după cea de la Monte Cassino, însă destinul Panoniei a fost mult mai blând.

Datorită evoluției sale de-a lungul celor peste o mie de ani de existență, abația maghiară a fost introdusă în patrimoniul mondial UNESCO și fiecare segment al vizitei transmite profunzimea acestui centru istoric, cultural și de învățământ, unic în Europa Centrală și de Est.

Am parcurs secțiunile într-o ordine aleatorie, am început cu biblioteca impresionantă despre care voi scrie în detaliu, am zăbovit apoi în bazilică,

am parcurs claustrul, refectoriul baroc, muzeul, platoul panoramic.

Între zidurile sale solide, cincizeci de calugări se străduiesc și astăzi să poarte spre viitor și să ocrotească însemnele spiritualității.

Tot în incinta abației funcționează un liceu benedictin cu internat, unul dintre cele mai vechi din lume, înființat în același timp cu abația,

a cărui funcționare a fost întreruptă doar sub dominația turcească.

Toate marile familii nobiliare austro-ungare au studiat aici, printre care Otto von Habsburg, prinț moștenitor al imperiului, iar în perioada actuală multe personalități de notorietate.

Școala a funcționat cu același profil și în perioada comunistă, iar actualmente se clasează în primele cinci din Ungaria.

Prințul Geza a pus piatra de temelie a abației în 996, pentru a așeza o comunitate de calugări devenită ulterior un centru al ordinului benedictin.

Din primul și modestul lăcaș nu se mai păstrează nimic, majoritatea vestigiilor se înscriu în stilul gotic, armonizat mai târziu cu alte stiluri prin multiple transformări.

Cele mai timpurii descoperiri datează din anii 1210 și marchează însemnele fostei porți de intrare dinspre claustru spre refectoriu.

Abatele de atunci se îngrijea ca, în ciuda condițiilor vieții ascetice, călugării să beneficieze de adăpost împotriva viscolului neiertător și de un minimum de mobilier.

La nivelul structurii, doar coloanele basilicii și bolta sprijinită pe zidurile fostei construcții s-au păstrat din solidul ansamblu gândit în 1486 de regele Matthias, căruia îi datorăm în mare parte grandoarea și noblețea așezământului.

Abația, devenită centru episcopal în 1541, a fost împrejmuită de fortificații de frica turcilor, care-și făceau de cap prin Europa Centrală.

Ungaria a stat un secol și jumătate sub papuc, răstimp în care călugării n-au avut viață ușoară.

S-au risipit care încotro, pentru a se reuni abia în perioada lucrărilor de reamenajare și extindere sub sclipirile neastâmpărate ale barocului, în secolele 17-18, când soarta de a deveni un însemnat centru cultural i-a fost pecetluită.

Dar nici renovările și nici peripețiile nu s-au oprit aici.

Fiindcă în 1945 Ungaria a devenit un stat comunist, proprietățile și instituțiile de învățământ sub egida ordinului benedictin au fost confiscate și au trecut în proprietatea statului.

Din fericire, toate le-au fost restituite în anii 90, iar în 1995 s-a isprăvit ultima renovare din temelii, în spiritul întregii sale istorii. Pradă vântului de stepă, secretele sale dobândesc înțelesuri care mă provoacă să-mi sporesc căutările.

Chip cioplit

Valladolid, 2022

Muzeul Național de sculptură, cel mai cuprinzător din Peninsula Iberică și printre cele mai valoroase din lume, ne copleșeste atât prin arhitectura spațiului, cât și printr-o amplu episod de istorie religioasă ce corespunde profilului și preocupărilor din ținutul spaniol între secolele 15-18.

Considerată drept cea mai bogată colecție din Spania, a fost instalată și magnific organizată în monumentul isabelin reprezentativ al orașului, colegiul San Gregorio, înființat la sfârșitul secolului 15 de Alonso de Burgos, confesorul Isabellei Catolica.

Colegiul dominican, un prestigios institut de învățământ teologic, a reprezentat un laborator al formării spirituale în Castilla umanistă din care au emanat predicatori, mistici, moraliști care au fondat universități și episcopate în Indii, și-au exercitat activitatea de inchizitori, susținând poziția spaniolă în conciliul de la Trento.

Bogatul decor al porților se organizează într-un mare dreptunghi format din panouri, întocmai unui retablu. Porticul e una dintre capodoperele artei sacre spaniole.

La Valladolid, stilul isabelin, fermecător melanj de gotic flamboaiant și de tradiție mudejară arabă, a apărut în secolul 15, prefigurând stilul plateresc. Decorațiunea exuberantă se manifestă cu mare fantezie în ornamentele vegetale.

Compoziția perfect ierarhizată pune accentul pe portic înainte de a-și găsi punctul culminant într-un relief heraldic unic.

Exemplele cele mai ilustrative de la Valladolid sunt colegiul San Gregorio și fațada bisericii San Pablo, similare fațadei universității din Salamanca a cărei ornamentație platerescă abundentă și delicată anunță deja spiritul renascentist.

În 1550, colegiul a devenit scena unui episod istorico-diplomatic memorabil. Convocată de împăratul Carol Quintul, în aceste săli s-a reunit o adunare de eminenți literați, filosofi și teologi ca să stabilească legalitatea cuceririi Indiilor, așa cum spuneau ei oricărui teritoriu nou descoperit.

Cele două tabere opuse își apărau cu tărie principiile. Sepulveda susținea că acțiunea militară a spaniolilor era perfect justificată prin inegalitatea naturală a oamenilor, nativii din lumea nouă le erau inferiori spaniolilor prin numeroase calități precum prudență, pricepere, virtute și maturitate, cum sunt copiii față de adulți, femeile față de barbați și negrii față de albi.

Las Casas, pionier al drepturilor omului, susținea tabăra opusă, cu prezența pacifică și creștinarea cu binișorul, lăsându-le băștinașilor neîntinate drepturile și bunurile în virtutea egalității între oameni.

Pentru că ne aflăm într-un lăcaș de cult, chiar dacă laicizat, parcursul cuprinde încăperi dedicate, cum ar fi capela de stil gotic hispano-flamand, precedată de o anticameră cu mausolee. Bolta isprăvită în 1490 prezintă ogive încrucișate înstelate și o absidă poligonală.

Consolele întruchipează îngeri, susținând blazonul comanditarului. Acum capela adăpostește un retablu, statui ale ducilor de Lerma, mormântul unui călugar dominican. Expoziția permanentă, unde mă întâmpină un Sfânt Adrian belgian din secolul 16,

rar întâlnit prin muzee, se organizează în jurul unui amplu patio, la parter și etaj.

Începând din secolul 15, operele relevă un stil de tranziție gotic tardiv ce prefigurează Renașterea.

Într-o Pieta din 1480, percepem această tranziție prin realismul figurilor și atitudinii în pofida unui fond aurit primitiv.

Tot din Renașterea cu influențe italiene, un mare retablu realizat pentru biserica mănăstirii San Benito el Real, prezentat în părți separate, e compus din picturi și sculpturi.

Din aceeași biserică, au fost aduse stalurile,

precum și dramatica, dinamica scenă a punerii în mormânt.

Muzeul conține nu doar un mare inventar de statui spaniole religioase din secolele 13-18, dar și câteva opere de pictură, dintre care să-l privim cu luare-aminte pe Sf. Anton al lui Breugel, în lupta sa cu ispita.

O scenă a comerțului cu sclavi e extrasă din don Quijote. Cervantes îi atribuie lui Sancho, care e mai direct, mai genuin, descrierea fenomenului în Spania. Și ce dacă sunt negri ? zice el, îi încarc pe o corabie, îi vând în Spania și, cu banii câștigați, o să-mi cumpăr un titlu nobiliar sau o moșie

ca să-mi asigur restul zilelor. Mană cerească, nu ? Cupa cu scene bahice reprezintă tot o diversiune a ispitelor și nu e greu de ghicit că provine din Franța, o producție Cristofle din 1884, scoasă din rezervele Bibliotecii Naționale.

Din secolul 17 baroc, iconografia sfinților ilustrează o anumită estetică a renunțării și a liniștii, specifică secolului Luminilor.

Să ridicăm ochii spre cer, căutându-i, dar să ne lăsăm vrăjiti de magnifice tavane artizanale păstrate în original, unele au aparținut chiar acestor încăperi, altele au fost aduse din mănăstiri azi dispărute.

În secolul 18, sensibilitatea și gusturile se schimbaseră deja, favorizate de strălucirea curților italiană și franceză,

de laicizarea lor și iluminarea incipientă, iar personajele dobândesc o atitudine aproape profană. Cu atât mai apropiate de noi și mai înțelegătoare.

Ale tinereții valuri

Nantes, 2019

Imaginea tinereții studioase care predomină azi la Nantes, orașul universitar printre cele mai tinere numeric din Franța, corespunde întru totul cu reprezentarea cea mai cunoscută a Annei de Bretania, transmisă de-a lungul secolelor, cea din castelul Ducilor de Bretania în care ducesa ține o carte deschisă în mână.

Încă din tinerețe, ea a favorizat activitățile literare și artistice, protejându-i pe pictori și sculptori, a participat activ la lucrările castelelor de la Nantes, Amboise, Blois și a finanțat tipărirea faimoasei cărți a lui Jean Meschinot, Les lunettes des princes, în 1493.

Fiindcă a manifestat o grijă remarcabilă față de supușii ei, apelativul ,,ducesa în saboți’’ a rămas în memoria bretonilor drept metaforă a bunătății ei sufletești.

În fapt de seară, în singuraticul ianuarie, pătrundem în pașnica incintă a impozantei citadele cu rol defensiv construită pe malul Loarei pe vremea când fluviul îi scălda încă zidurile.

Varianta primitivă a edificiului datează din secolul 13, dar construcția actuală a fost renovată și consolidată în 1466.

Și acum, când apa s-a îndepărtat de mult de centru, ne întâmpină  la intrare o mică amenajare acvatică, improvizație a istoriei revolute.

Varianta definitivă se supune stilului renascentist și confirmă menirea inițială, cu ziduri solide de granit în exterior și înaltă eleganță arhitecturală de cum pătrunzi în curtea de onoare.

Două mari evenimente s-au petrecut între pereții castelului. În capelă, Anne de Bretagne s-a căsătorit cu Ludovic 12 în 1499, dată de la care toți regii Franței au poposit în castel, până la Ludovic 14.

Un secol mai târziu, în 1598, un mare document, Edictul de la Nantes a fost elaborat și semnat aici, în speranța că se vor aplana conflictele religioase care măcinau Franța.

Nici azi nu e lesne de pătruns în interior, vizitatorul are de ocolit zidurile masive, tipice pentru arhitectura militară medievală.

Fortăreața include șase turnuri, fiecare cu o funcție bine determinată, tot în stil militar, fie închisori, fie depozite de arme.

În curtea interioară, dăinuie vechiul donjon, cea mai veche parte a ansamblului.

Palatul principal era locuința propriu-zisă a ducilor, înveselit de turnulețul grațios în stil de loggia italiană, un capriciu al ducesei Anne, care a vrut să introducă în ansamblul prea auster o tușă personală.

Palatul găzduiește în prezent muzeul principal de istorie al orașului, port cu amplă deschidere la Atlantic, statut în virtutea căruia mă delectez cu reprezentări de corabii, toate ancorate în dezvoltarea estuarului pe Loara.

Aflăm, din viața marinarilor, episoade legate de comerțul cu trestie de zahăr, cafea, cacao, tutun, bumbac, dar și cu ființe umane smulse fără milă de pe țărmurile africane.

M-a impresionat acest loc al memoriei bătut de valurile oceanului, deschis unor noi descoperiri.

Labirintul pierdut

Pavia, 2024

Cu hramul Sfântului Mihail, cea mai misterioasă biserică dedicată lui mi s-a părut San Michele Maggiore din Pavia, la doi pași de faimoasa universitate și cunoscută drept capodoperă a artei romanice lombarde, înălțată începând cu anul 1118 pe temelia unei alte biserici din secolul 7. Spre deosebire de alte edificii din oraș, piatra din care e construită absoarbe lumina zilei, și, la fiecare nuanță a cerului, fațada își schimbă culoarea. Frontispiciul tripartit are în centru statuia arhanghelului războinic venerat de longobarzi, Sf.Mihail.

Să nu ne mirăm că suveranii lombarzi și-au ales cel mai vechi lăcaș drept biserică palatină, legată direct de palatul lor, unde erau încoronați în cadrul unor festivități sacre. Dintre aceștia, în 1155, Federico Barbarossa a primit aici coroana regală, despre el ne istorisește Umberto Eco în Baudolino.

Interiorul e amplu, pilaștrii și-au păstrat capiteluri cu teme biblice, iată-i pe Adam și Eva având între ei pomul cunoașterii binelui și răului,

un înger și un diavol care se ceartă pe sufletul unui defunct, Samson în luptă cu leul.

Dar nu asta caut. În fața altarului știu că s-a păstrat parțial un mozaic pavimental din secolul 12, descoperit în 1972, cu două teme predilecte în arta romanică, activitățile laborioase specifice lunilor anului și reprezentarea Labirintului.

Se cunoaște faptul că Labirintul era o temă des întâlnită în bisericile de pe traseele de pelerinaj, în calitatea sa de imagine înlesnitoare de meditație, reflecție și încercare de a-i accesa centrul, adică revelația mistică, vederea divinității, o provocare pe care nu oricine o acceptă.

Acum nu avem timp să reflectăm prea mult, și, spre completarea imaginației, un carton pe care o binevoitoare doamnă de la primire ni-l pune la dispoziție, indică reconstrucția structurii inițiale a mozaicului.

Partea centrală, azi dispărută, reproduce lupta dintre Theseu și Minotaur. O inserție neobișnuită în această reprezentare o constituie prezența lui David și Goliath, vizibili pe partea stângă.

Goliath e simbolul Minotaurului și al lui Satan. Inscripția de pe scutul lui amenință, ,,eu sunt puternic și vreau să te distrug’’. David îi reprezintă pe Theseu, alternativa christică. În replică, el declară că ,,arogantul va fi nimicit, iar pacea se va restabili’’. Modelul secțiunilor care lipsesc a fost gravat pe sol în fața altarului și ne oferă o idee asupra dimensiunii de origine.

Același model, ușor schimbat, a fost instalat un secol mai târziu pe pavimentul catedralei din Chartres, o etapă la fel de importantă în pribegia pelerinajelor. În absidă, o frescă din 1491 de Montebello înfățișează încoronarea Maicii Domnului

și, de o parte și de alta a criptei, vechi fresce și-au păstrat expresivitatea chipului, încurajatoare pentru orice pelerin.

Un crucifix de argint din secolul 10

încununează această rătăcire și regăsire prin labirintul artei sacre, întotdeauna însuflețitoare.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

The Past is Another Country

Paris, 2024

Deși pe rue de la Crimée m-aș fi așteptat să-l găsesc pe Sfântul Luca, o alee mărginită de ziduri vechi pe care se agață delicat vița de vie conduce spre o casă decorată de o frescă înfățișându-l pe Sf.Serghie din Radonej. Ne afundăm și mai departe prin vegetația bogată, neobișnuită pentru Paris, trecem pe lângă un imobil de locuințe și o mai veche construcție.

Aici se afla odinioară un fost dispensar protestant, devenit atelier de topit lumânări. În față, la capătul câtorva trepte, se ridică biserica Sf.Serghie, cu tradiționalul cerdac din lemn.

Capela construită în 1861 n-a fost dintotdeauna ortodoxă, distingem silueta tipic protestantă a unei parohii frecventată activ până în 1914 de către emigrația prusacă din Paris.

Această proprietate germană a fost rechiziționată de statul francez după al doilea război mondial în contul daunelor, apoi vândută la licitație.

În 1924, a cumparat-o biserica ortodoxă rusă și, de atunci, de praznicul Sfântului Serghie, la 25 septembrie/8 octombrie, se adunau aici emigranții ruși stabiliți la Paris, scăpați de ororile comunismului, în număr tot mai mare, fapt care a determinat necesitatea deschiderii unui nou lăcaș.

Între 1925-1927, Dimitri S.Stelletsky a început lucrările de decorare, cu pridvorul și scara exterioară de lemn.

Pe pereții scării conducând spre locul de cult, la primul etaj sunt reprezentați apărătorii credinței ortodoxe dinaintea convertirii Rusiei.

În interior se poate intra doar la slujbe, și, în acea zi de mijloc de august, de jur-împrejur nu era nici țipenie.

Cel mai venerat dintre sfinții călugări ai Rusiei medievale, sfântul ocrotitor al Rusiei de azi, Sf.Serghie s-a născut în satul Varnița la 1314, într-o familie boierească înstărită, tatăl lui fiind sfătuitorul apropiat al ultimului prinț de Rostov.

Atunci când principatul de Rostov a fost silit să intre sub jurisdicția Moscovei, toată familia s-a refugiat într-acolo, ca să scape de represalii, purtați de soarta războiului. Abia la Radonej, la optzeci de kilometri de Moscova, și-au găsit adăpost.

Nu departe de locul unde-și încropiseră o locuință familia, părinții și frații, el a întemeiat de foarte tânar un modest schit într-o pădure, fără să știe că, astfel, se înscria în puternicul curent premedieval care-i împingea pe asceți să ia calea deșertului, pentru prima dată în Rusia secolului 14.

Schitul l-a închinat Sfintei Treimi, iar astazi a devenit cel mai mare lăcaș de pelerinaj din Rusia. Purtând în suflet mănăstirea Sfintei Treimi pe calea exilului,

refugiații ruși din Paris au avut nevoie de sprijinul credinței inspirată de Sf.Serghie, el însuși un refugiat la celălat capăt al țării lui, și astfel a apărut această modestă biserică ascunsă pe rue de la Crimée, în arondismentul 19.

Un înger l-a vizitat pe Sf.Serghie în copilărie, povățuindu-l că hrana spirituală e mai importantă decât cea materială, ca să poată aduce mângâiere celor necăjiți. Încă din copilărie, miercurea și vinerea nu mânca nimic, iar în celelalte zile, doar pâine și apă.

Cel mai mult îi plăcea să meșterească, singur și-a confecționat cele trebuincioase, acolo în pustie, în tovărășia fratelui său Ștefan.

Odată cu primirea tot mai multor novici, au crescut necesitățile mănăstirii și, de fiecare dată când rămâneau fără provizii, Sf.Serghie, prin rugăciune, găsea în prag mâncare.

Își ajuta cât de mult semenii, lucra cu mâna lui la zidit, tâmplărie, grădinărit, gătea, spăla, cârpea haine. Toate aceste gesturi de ajutor fără egal, cu fapta și cu sfatul, l-au preschimbat, cu timpul, într-un părinte spiritual pentru toată societatea rusă. Discipolii săi au înființat peste treizeci de așezăminte în Rusia.

Deși a săvârșit miracole, a rămas un exemplu de smerenie, iar slava semenilor nu i-a schimbat firea, dovadă refuzul postului de mitropolit.

Sfântului Serghie i se datorează activitatea celor mai iluștri pictori ai Rusiei medievale, printre care Andrei Rubliov și Daniil Negrul, pe care i-a chemat la mănăstirea Sfânta Treime să împodobească prin meșteșugul lor cărțile sfinte.

Doar iconostasul s-a păstrat intact, picturile murale au fost distruse de repetate ceambururi tătărești. Icoana centrală, pe tema mănăstirii, de Andrei Rubliov a redat nesfârșita blândețe, umilință și smerenie a Sfântului Serghie, simbolul credinței dintotdeauna a Rusiei.

Ca și mănăstirea Sfintei Treimi, unde odihnește corpul intact al Sfântului Serghie, devenită Academia Teologică rusă, și mica biserică pariziană Sf.Serghie reprezintă o rază de învățământ teologic pe pământ apusean.

Întreaga emigrație rusă din vestul Europei s-a încredințat ocrotirii Sfântului Serghie, în memoria celui care a însemnat cea mai înaltă manifestare a spiritualității ruse.

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii. 

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.

Doar o vorbă să-ți mai spun

Segovia, 2022

Poarta masivă nu părea destinată turiștilor sau curioșilor, nici măcar pelerinilor, și atunci am luat hotărârea să sun la micul interfon ca să mă informez dacă se poate vizita mănăstirea.

Aud cum cineva în interior ridică receptorul, dar tace. La întrebarea mea, o voce de bărbat îmi răspunde laconic: Iglesia, în spaniolă biserică. Nu știam nimic despre comunitatea monahică a ieronimiților și ne-am îndreptat spre biserică, a cărei ușă era deschisă, trebuia doar împinsă cu putere.

În interior, acorduri serafice de cânturi gregoriene amplificau solemnitatea interiorului.

Pe o băncuță, în fața altarului, am deslușit o siluetă, iar când m-am apropiat am văzut că era o damă. Mi-a atras atenția felul cum era îmbrăcată, de fiecare dată când văd ceva neobișnuit undeva, care nu se potrivește cu locul, rețin, nu părea turistă, nici pelerină, părea fie actriță, fie o femeie de afaceri excentrică, eventual o binefăcătoare a comunității, dar nu s-ar fi îmbrăcat așa bătător la ochi. Dar ce m-a mirat și mai mult a fost că monahul care, bănuiam eu, îmi indicase la interfon să mergem în biserică, și-a făcut apariția și s-a îndreptat spre ea, au vorbit ceva cu voce joasă și au pornit spre o ieșire laterală.

Crezând că și ea aștepta tot pentru vizita ghidată, ne-am luat după ei, cum e firesc, spre locul de începere a turului, trecând cu vederea faptul că ne ignoraseră, așa or fi obiceiurile pe aici.

În claustru, cei doi s-au îndepărtat cu pași grăbiți, au cotit-o și ne-au închis ușa-n nas. Intuitiv, am trecut dintr-un claustru în altul, dar nu am îndrăznit să încercăm ușile ca să vedem și alte spații, cum ar fi refectoriul, biblioteca, scriptoriumul, și am zis bogdaproste că am văzut chiar și atât.

Mă uimise prea mult scena la care am asistat ca să pot intra apoi în atmosfera locului și am citit cu destulă neîncredere ce scria în ghidul Michelin care, dintr-o dată, părea să nu corespundă câtuși de puțin realității.

Apropierea de Segovia, la vreo jumătate de oră de mers pe jos, a schimbat rostul lăcașului, după cum vedem că merge istoria.

Mănăstirea El Parral fusese inițial dedicată de către întemeietorul ei, prințul de Castilla, unui refugiu spiritual în timpul excursiilor sale vânătorești, unde să se poată odihni în liniște. Astfel a pus temelia așezământului, însă, pe motiv de fonduri insuficiente, a trebuit să contribuie și regele cu o donație, dar lucrările se întrerup iarăși. Mai târziu, un alt nobil local oferă suma necesară bolții bisericii, în schimbul privilegiului de a-și stabili acolo locul de veci al familiei sale.

Pe frotispiciul bisericii, se disting blazoanele prințului și al soției, ca un fel de garanție a influenței lor asupra locului.

După ce lucrările se întrerup din nou din lipsa banilor, călugării deja instalați reușesc să obțină singuri finanțare. Starețul mănăstirii chiar a intrat în istorie prin priceperea de a fi asigurat proiectarea și a fi supravegheat logistica pentru construirea viaductului din Segovia. La începutul secolului 19, deja în ruină, mănăstirea a fost jefuită de soldații lui Napoleon și a căzut în uitare.

A fost salvat, ca prin minune, ansamblul artistic format de marele retablu central din lemn policrom și aurit, terminat în 1528, flancat de monumentele funerare ale ctitorului și soției, făurite în alabastru. Din 1925, călugării ieronimi, ordin care a rămas specific Spaniei, s-au reîntors în mănăstire și, urmând învățăturile Sfântului Ieronim, trăiesc retrași de lume, în tăcere, lectură și rugăciune. Am încercat să aflu câți membri numără azi comunitatea monastică, însă nu se menționează.

Complexul imens se întinde pe malul unui râu, iar apa oglindește cerul în diverse aranjamente de utilitate și ambientale.

Fiecare corp de clădire are câte un claustru dedicat unei anume activități, infirmierie, casă de oaspeți, meditație, treburi domestice, retragere intelectuală. Din cel deschis, să ne bucurăm de priveliștea asupra Alcazarului din Segovia.

Clădirea cu etaj care se observă din alt claustru adăpostește pensiunea din cadrul mănăstirii dotată cu un amplu potențial de cazare.

Aici se oferă spre închiriere pe o durată de cel mult o săptămână chilii modeste, cu precizarea că sunt acceptați drept clienți doar bărbați, deocamdată, pentru că, în viitor, odată cu laicizarea societății, bănuiesc că vor fi acceptate și femei. Regula de bază este tăcerea, dar nici aceasta nu știm cât va mai dura.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Pe un mal frumos

Paris, 2025

Unul dintre momentele magice ale verii mi l-a dăruit expoziția pe care am reușit să o văd în ultimele ore înainte de închiderea prezentării sale pe scena culturală pariziană de către CSCOR Paris.

Nikolai Kuzmin, membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Moscova, stabilit parțial în Franța, expune pentru prima dată colecția de lucrări inspirată de satul modest de pe malul Volgai, Talynskoye, unde artistul a văzut lumina zilei în 1938 într-o modestă familie de țărani.

Retrospectiva reunește lucrări concepute pe tema înlănțurii destinelor la răspântii de drumuri, iar câteva tablouri sunt inspirate de un cântec stravechi de leagan, Pe drumul de Mourom, pe care i-l cânta mama sa în copilărie.

În fiecare imagine, artistul își mărturisește recunoștința pentru tot ce a văzut și a înfăptuit de când a lăsat în urmă acel spațiu neasemuit pe care încearcă să-l recreeze pretutindeni,

cu spațiile nemărginite, lumina blândă și libertatea, idealurile sale dintotdeauna, pe care și eu mi le plăsmuiesc în minte întocmai.

Nikolai Kuzmin a început să deseneze în primii ani ai copilăriei și mai târziu s-a hrănit cu povestea vieții unor pictori de seamă care i-au modelat năzuințele.

Regiunea sa natală, Nijnîi-Novgorod, deține un patrimoniu de artă populară impresionant,

iar artistul a început să colecționeze tot în copilărie jucării pictate, farfurioare, cănițe din lemn pictat, apoi cărți poștale și cărți cu imagini, atât de rare în acele vremuri, în anii 50.

Tatăl lui îi decupa în carton forme de cățeluși și de căluți, alte jucarii nu avea, iar el le colora și le picta în cele mai năstrușnice culori.

Artistul mărturisește că l-a inspirat și arhitectura populară a căsuțelor tradiționale din regiunea Volgăi, unde, la țară, locuințele au cercevele din lemn sculptat în forme originale, dar cred că acest ornament e specific mai multor regiuni, eu îmi doresc să vizitez orășelul Mîșkin (șoricel), care e faimos pentru ferestrele sale unice realizate în acest stil.

Icoanele au fost o prezență constantă în viața lui Nikolai Kuzmin, o sursă de nădejde, de reîmprospătare sufletească și de inspirație.

Cele mai dese plimbări le făcea, pe când locuia în Rusia, la mănăstiri, biserici și monumente cu un trecut cât mai îndelungat, pentru că, spune el, cele mai mai adevărate modele de înțelegere le găsim la începuturile artei.

Arta populară rusă deține un puternic izvor de creativitate și ne transmite spiritul și atitudinea unei întregi filosofii de viață.

Iar eu intuiesc, privindu-le, misterul, măreția și sensibilitatea sufletului rus, descris de Dostovevski, Cehov, Pușkin, inocența omului simplu tânjind după o farâmă de înțelegere și blândețe, în emoționante peisaje singuratice în care abia deslușim, smerit, conturul unor siluete pierdute în imensul orizont.

Culorile estompate cu delicatețe, toate nuanțele mestecenilor ca și cum ar fi oglindite în fluviu, poetica prezență a naturii pe malurile Volgăi.

Toate imaginile reflectă eternitatea sacră a copilăriei, spune artistul, sentiment care mi s-a confirmat explicit la fața locului, în interiorul sălii, în momentul în care Turul Franței, care se isprăvea chiar în acea după-amiază la Paris, a ajuns în dreptul clădirii de pe malul Senei.

Răzbătea din stradă o zarvă de nedescris, țipete, răcnete, agresivitate, sirene ale poliției sau/și ambulanței, se întâmplase ceva în timp ce eu eram scufundată în tablouri, dar am resimțit cât se poate de concret sentimentul că mă aflu la adăpost de toate, în fața acelor picturi sau, mai precis, în interiorul lor, în cel mai protector spațiu cu putință.