Categorie: Artă

Cuvinte potrivite

Diyarbakır, 2022

La vremea când i-a apărut cartea Cuvântul pierdut, în 2007, scriitoarea Oya Baydar revenise în Turcia după doisprezece ani de surghiun cauzat de opinia sa în favoarea drepturilor kurzilor.

I-am admirat curajul de a trata pe șleau toate punctele sensibile ale societății turcești, în special cele ale comunității kurde.

O familie de intelectuali stambulioți din elita societății, el scriitor, ea cercetătoare și profesor universitar,

un cuplu modern care nu ține seama de obiceiuri sau tradiții religioase, militanți socialiști în studenție, se înstrăinează pe nesimțite unul de altul.

Pe fundalul relației lor se construiesc toate celelalte întâmplări.

Fiul lor se stabilise prin căsătorie în Norvegia, grăbit să fugă de ambițiile lor și să ducă o simplă viață de pescar, ca localnicii.

Cum o primesc cei doi pe nora lor norvegiană de la țară ?

Veți vedea cât de multe teme se intersectează în această carte alertă. O primesc cu aerele de proastă factură ale persoanelor sus-puse fără educație.

Cine se crede superior se străduiește să nu-i arate celui din fața lui, dimpotrivă, însă autoarea pune stăruitor accentul pe atitudini extrase din comportamentul societății turce, din care tragem concluzii. 

În cele din urmă, cu băiatul plecat în lume nemaivrând să știe de ei, nu e de mirare că soțul o ia spre est, iar soția spre vest, unde capacitățile ei științifice sunt apreciate de confrații universitari.

Uneori mă surprinde cât de ezitanți sunt turcii cu situarea propriei valori, cum au ei nevoie să-și țină privirea fix ațintită spre Occident în timp ce despică-n patru ițele Orientului, tot mai de nepătruns chiar și pentru ei, dezinteresați în spiritualitate și formați de materialismul dialectic și istoric.

Frumoasă și dichisită, străduindu-se să fie centrul atenției la un congres, profesoara face o tentativa de adulter, însă nu are noroc pentru că englezul vizat avea alte preferințe.

Dar nici soțul ei, scriitorul din carte, nu stă degeaba, chit că trăgea și el ponoasele propriei strategii.

După și-a convertit trecutul, cu toate ratările și durerile, în bani și faimă, ajunsese, cum era previzibil, în situația de a face compromisul să scrie despre ce vrea publicul ușuratic, încălcându-și principiile.

Flatează gusturile mediocre ale cititorului cu clișee la modă doar ca să fie invitat la televiziune și să stea admiratoarele la coadă.

De aici și până la a cădea în capcana comercială a unor laude exagerate și nemeritate nu e decât un pas, cel opus smereniei, și e atât de ușor să nu-l faci.

Și, atunci când omul nostru de litere nu-și mai găsește cuvintele să închege măcar o frază, se urcă în autobuz și pleacă în Anatolia, tot mai spre est,

de unde vine lumina și, să sperăm, inspirația, de unde răsare soarele, să caute un nou început în regiunea unde, ca prin minune, au supraviețuit limbi pierdute, marginalizate, prejudiciate, kurda, zaza, armeneaca, siriaca, araba, georgiana.

Acolo speră să găseasca el cuvintele potrivite care să-i permită să-și continue vocația, dar găsește altceva. Ați ghicit, o frumoasă kurdă,

farmacista urbei și lider de opinie al comunității.

M-a surprins că, în cadrul etniei kurde, femeile au cu totul alt statut decât la turci, tratate pe picior de egalitate cu bărbații, cuvântul lor e ascultat.

Așa a traversat el sate și târgușoare, oprindu-se și întâlnind oameni.

Întotdeauna îi vizita pe vârstnicii înțelepți ai așezărilor, căutați de sătenii care le sărutau mâna și, în schimbul povețelor, le aduceau fie un pui, fie pastă de roșii uscate, o lipie, ce avea fiecare, obicei care și la noi era pe vremuri.

Aveau multă nevoie să fie îndrumați ori să le fie risipită tristețea și alungată frica atotprezentă în viața lor, sentiment persistent al cărții,

ca o oglindă care deformează și dă dimensiuni monstruoase neliniștilor atât la scriitorul în pană de cuvinte, cât și la oamenii simpli pradă umilințelor.

Pretutindeni, singura formă de cultură publică locală erau istorisirile unor legende orientale care le îngăduiau bieților oameni să-și biruie împovărătoarea rutină a existenței, adunându-se lângă o fântână, un izvor, un pârâu, surse de inspirație care să purifice și să reîmprospăteze.

De îndată ce mergeau la școală, copiii kurzi trebuiau să învețe turca și doar în familie mai vorbeau limba maternă.

Printre acei adolescenți, eroina care, atunci când a fost nevoită să se adreseze doar în turcă, n-a mai putut să istorisească legendele kurde, a pierdut limbajul fanteziei și atunci, în acel loc gol au apărut cifrele.

Complicitatea a legat-o de scriitor prin urzeala sorții.

Căutarea personajului din carte am privit-o ca pe o variantă a căutării occidentalului din ziua de azi,

cum mi s-a întâmplat să văd atâția, blazați, sictiriți, obosiți, care aspiră la seninătate prin misticism, deșert, stepă, munți, sanctuare budiste, temple hinduse, mănăstiri.

Având ca fundal permanent peisajul anatolian de stepă animat doar de plopii legănându-se în vânt și de corbii rotindu-se deasupra, știind că nu are alternativă,

a întreprins inevitabil călătoria care-l ducea în est până la capătul ființei lui, la granița unor teritorii interioare necunoscute sieși, la hotarul unor noi descoperiri.

Doar o vorbă să-ți mai spun

Segovia, 2022

Poarta masivă nu părea destinată turiștilor sau curioșilor, nici măcar pelerinilor, și atunci am luat hotărârea să sun la micul interfon ca să mă informez dacă se poate vizita mănăstirea.

Aud cum cineva în interior ridică receptorul, dar tace. La întrebarea mea, o voce de bărbat îmi răspunde laconic: Iglesia, în spaniolă biserică. Nu știam nimic despre comunitatea monahică a ieronimiților și ne-am îndreptat spre biserică, a cărei ușă era deschisă, trebuia doar împinsă cu putere.

În interior, acorduri serafice de cânturi gregoriene amplificau solemnitatea interiorului.

Pe o băncuță, în fața altarului, am deslușit o siluetă, iar când m-am apropiat am văzut că era o damă. Mi-a atras atenția felul cum era îmbrăcată, de fiecare dată când văd ceva neobișnuit undeva, care nu se potrivește cu locul, rețin, nu părea turistă, nici pelerină, părea fie actriță, fie o femeie de afaceri excentrică, eventual o binefăcătoare a comunității, dar nu s-ar fi îmbrăcat așa bătător la ochi. Dar ce m-a mirat și mai mult a fost că monahul care, bănuiam eu, îmi indicase la interfon să mergem în biserică, și-a făcut apariția și s-a îndreptat spre ea, au vorbit ceva cu voce joasă și au pornit spre o ieșire laterală.

Crezând că și ea aștepta tot pentru vizita ghidată, ne-am luat după ei, cum e firesc, spre locul de începere a turului, trecând cu vederea faptul că ne ignoraseră, așa or fi obiceiurile pe aici.

În claustru, cei doi s-au îndepărtat cu pași grăbiți, au cotit-o și ne-au închis ușa-n nas. Intuitiv, am trecut dintr-un claustru în altul, dar nu am îndrăznit să încercăm ușile ca să vedem și alte spații, cum ar fi refectoriul, biblioteca, scriptoriumul, și am zis bogdaproste că am văzut chiar și atât.

Mă uimise prea mult scena la care am asistat ca să pot intra apoi în atmosfera locului și am citit cu destulă neîncredere ce scria în ghidul Michelin care, dintr-o dată, părea să nu corespundă câtuși de puțin realității.

Apropierea de Segovia, la vreo jumătate de oră de mers pe jos, a schimbat rostul lăcașului, după cum vedem că merge istoria.

Mănăstirea El Parral fusese inițial dedicată de către întemeietorul ei, prințul de Castilla, unui refugiu spiritual în timpul excursiilor sale vânătorești, unde să se poată odihni în liniște. Astfel a pus temelia așezământului, însă, pe motiv de fonduri insuficiente, a trebuit să contribuie și regele cu o donație, dar lucrările se întrerup iarăși. Mai târziu, un alt nobil local oferă suma necesară bolții bisericii, în schimbul privilegiului de a-și stabili acolo locul de veci al familiei sale.

Pe frotispiciul bisericii, se disting blazoanele prințului și al soției, ca un fel de garanție a influenței lor asupra locului.

După ce lucrările se întrerup din nou din lipsa banilor, călugării deja instalați reușesc să obțină singuri finanțare. Starețul mănăstirii chiar a intrat în istorie prin priceperea de a fi asigurat proiectarea și a fi supravegheat logistica pentru construirea viaductului din Segovia. La începutul secolului 19, deja în ruină, mănăstirea a fost jefuită de soldații lui Napoleon și a căzut în uitare.

A fost salvat, ca prin minune, ansamblul artistic format de marele retablu central din lemn policrom și aurit, terminat în 1528, flancat de monumentele funerare ale ctitorului și soției, făurite în alabastru. Din 1925, călugării ieronimi, ordin care a rămas specific Spaniei, s-au reîntors în mănăstire și, urmând învățăturile Sfântului Ieronim, trăiesc retrași de lume, în tăcere, lectură și rugăciune. Am încercat să aflu câți membri numără azi comunitatea monastică, însă nu se menționează.

Complexul imens se întinde pe malul unui râu, iar apa oglindește cerul în diverse aranjamente de utilitate și ambientale.

Fiecare corp de clădire are câte un claustru dedicat unei anume activități, infirmierie, casă de oaspeți, meditație, treburi domestice, retragere intelectuală. Din cel deschis, să ne bucurăm de priveliștea asupra Alcazarului din Segovia.

Clădirea cu etaj care se observă din alt claustru adăpostește pensiunea din cadrul mănăstirii dotată cu un amplu potențial de cazare.

Aici se oferă spre închiriere pe o durată de cel mult o săptămână chilii modeste, cu precizarea că sunt acceptați drept clienți doar bărbați, deocamdată, pentru că, în viitor, odată cu laicizarea societății, bănuiesc că vor fi acceptate și femei. Regula de bază este tăcerea, dar nici aceasta nu știm cât va mai dura.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Pe un mal frumos

Paris, 2025

Unul dintre momentele magice ale verii mi l-a dăruit expoziția pe care am reușit să o văd în ultimele ore înainte de închiderea prezentării sale pe scena culturală pariziană de către CSCOR Paris.

Nikolai Kuzmin, membru de onoare al Academiei de Arte Frumoase din Moscova, stabilit parțial în Franța, expune pentru prima dată colecția de lucrări inspirată de satul modest de pe malul Volgai, Talynskoye, unde artistul a văzut lumina zilei în 1938 într-o modestă familie de țărani.

Retrospectiva reunește lucrări concepute pe tema înlănțurii destinelor la răspântii de drumuri, iar câteva tablouri sunt inspirate de un cântec stravechi de leagan, Pe drumul de Mourom, pe care i-l cânta mama sa în copilărie.

În fiecare imagine, artistul își mărturisește recunoștința pentru tot ce a văzut și a înfăptuit de când a lăsat în urmă acel spațiu neasemuit pe care încearcă să-l recreeze pretutindeni,

cu spațiile nemărginite, lumina blândă și libertatea, idealurile sale dintotdeauna, pe care și eu mi le plăsmuiesc în minte întocmai.

Nikolai Kuzmin a început să deseneze în primii ani ai copilăriei și mai târziu s-a hrănit cu povestea vieții unor pictori de seamă care i-au modelat năzuințele.

Regiunea sa natală, Nijnîi-Novgorod, deține un patrimoniu de artă populară impresionant,

iar artistul a început să colecționeze tot în copilărie jucării pictate, farfurioare, cănițe din lemn pictat, apoi cărți poștale și cărți cu imagini, atât de rare în acele vremuri, în anii 50.

Tatăl lui îi decupa în carton forme de cățeluși și de căluți, alte jucarii nu avea, iar el le colora și le picta în cele mai năstrușnice culori.

Artistul mărturisește că l-a inspirat și arhitectura populară a căsuțelor tradiționale din regiunea Volgăi, unde, la țară, locuințele au cercevele din lemn sculptat în forme originale, dar cred că acest ornament e specific mai multor regiuni, eu îmi doresc să vizitez orășelul Mîșkin (șoricel), care e faimos pentru ferestrele sale unice realizate în acest stil.

Icoanele au fost o prezență constantă în viața lui Nikolai Kuzmin, o sursă de nădejde, de reîmprospătare sufletească și de inspirație.

Cele mai dese plimbări le făcea, pe când locuia în Rusia, la mănăstiri, biserici și monumente cu un trecut cât mai îndelungat, pentru că, spune el, cele mai mai adevărate modele de înțelegere le găsim la începuturile artei.

Arta populară rusă deține un puternic izvor de creativitate și ne transmite spiritul și atitudinea unei întregi filosofii de viață.

Iar eu intuiesc, privindu-le, misterul, măreția și sensibilitatea sufletului rus, descris de Dostovevski, Cehov, Pușkin, inocența omului simplu tânjind după o farâmă de înțelegere și blândețe, în emoționante peisaje singuratice în care abia deslușim, smerit, conturul unor siluete pierdute în imensul orizont.

Culorile estompate cu delicatețe, toate nuanțele mestecenilor ca și cum ar fi oglindite în fluviu, poetica prezență a naturii pe malurile Volgăi.

Toate imaginile reflectă eternitatea sacră a copilăriei, spune artistul, sentiment care mi s-a confirmat explicit la fața locului, în interiorul sălii, în momentul în care Turul Franței, care se isprăvea chiar în acea după-amiază la Paris, a ajuns în dreptul clădirii de pe malul Senei.

Răzbătea din stradă o zarvă de nedescris, țipete, răcnete, agresivitate, sirene ale poliției sau/și ambulanței, se întâmplase ceva în timp ce eu eram scufundată în tablouri, dar am resimțit cât se poate de concret sentimentul că mă aflu la adăpost de toate, în fața acelor picturi sau, mai precis, în interiorul lor, în cel mai protector spațiu cu putință.

În clin și în mânecă

Paris, 2025

În perioadele istorice dominate de mulțumire și îndestulare, pe când hainele erau de bună calitate, cei cu dare de mână stăpâneau rafinamentul și eleganța indispensabile stilului personal. Una dintre epoci am identificat-o în Franța secolelor 18-19, iar unul dintre cei care dictau trendurile a fost pictorul Eugène Delacroix, îndrăgit mai ales pentru tablourile rezultate din călătoriile sale în Orient și lumea arabă.

Deși artistul afirma că detestă moda, întocmai ca toți cei care adoră să se îmbrace și să fie admirați fără să pară că depun vreun efort pentru această preocupare, acordă în tablourile sale o importanță capitală veșmintelor, în toate detaliile lor, până la a sublinia diferențele între soiul de țesătură și de textile. În vremea lui, în secolul 19, siluetele masculine erau caracterizate după preferința pentru culori închise, dictată de moda engleză, după cum vedem într-un portret realizat cu meticulozitate la comanda unui amic englez a cărui beretă șic l-a captivat.

În numeroasele sale autoportrete, Eugène se înfățișează publicului în hainele preferate și care îi stau bine, pe atunci nu exista alta modalitate de a-și promova propria persoană, mai ales că era chipeș și deținea un desăvârșit simț al eleganței, după cum ne dăm seama nu dintr-un autoportret, ci dintr-un tablou realizat de un confrate englez, pictorul Thales Fielding, unde artistul poartă o cravată după îndrăzneața modă americană.

Trăsătura distinctiva a ținutei sale vestimentare după care îl recunoaștem întotdeauna va rămâne nelipsita eșarfă purtată din cauza unei laringite cronice. Delacroix cochetează cu teatrul cum e și firesc pentru un pasionat de îmbrăcăminte, dupa cum îl regăsim costumat în Hamlet, melancolia fiind una din trăsăturile comune cu personajul.

Artiști și scriitori cunoscuți se înghesuiau să-i imortalizeze, cum ar fi scriitoarea George Sand, reprezentată într-un costum masculin ca să sfideze regulile de interdicție ca femeile să poarte în public haine bărbătești.

Din prietenia sa cu autoarea a rezultat și un alt tablou, de cu totul altă natură. Delacroix, plictisit de mondenități, se retrage la domeniul scriitoarei de la Nohant și, într-o zi, zărește în parcul proprietății doua prietene citind, pe care le-a preschimbat, învolburându-le toaletele rustice, în scena biblică unde Sfânta Ana o învață să citească pe Maria.

Tot Maria, preagrațioasă, va fi reprezentată și în scena Bunei Vestiri, într-o ambianță voit teatrală.

Dintre personajele istorice, îl întâlnesc pe Carol Quintul care, după ce a abdicat, s-a retras la o mănăstire în Spania, iar Delacroix ne readuce în prezent un moment din rutina zilnică a împăratului, îmbrăcat în ținută de călugăr ieronim.

Adevărata și marea pasiune a lui Delacroix a fost Orientul, unde a plăsmuit operele fascinante care i-au asigurat faima. Toate personajele și scenele reprezentate aveau corespondențe în lecturile care-i hrăniseră aspirația de a călători.

Multe dintre ele au fost reluate de către pictorii care i-au urmat, printre care William Bouguereau, și le putem admira în muzeul din casa memorială Delacroix din Paris, place Furstenberg, un loc magic unde regăsesc inspirația unor noi gânduri.

Zi-i lumină

Daphni, 2019

Apollo, zeul soarelui și al luminii, ne confirmă încă o dată că, în Grecia, toate drumurile duc spre el. În spațiul elen, lumina, chiar și cea mai potolită, de sfârșit de octombrie, are virtuți neasemuite în a desluși înțelesuri rămase în umbră.

La porțile Atenei găsim vechea mănăstire Daphni, din secolul 11, acum în patrimoniul mondial UNESCO, zidită nu întâmplător pe calea sfântă de unde porneau procesiunile solemne antice care se îndreptau din capitală spre misterele de la Eleusis.

Daphni poartă numele unui sanctuar dedicat lui Apollo, zeul încununat cu lauri, parfumatele foi de dafin. În anul 1080, s-a edificat actualul lăcaș pe fundația unei mănăstiri din secolul 6.

Legenda spune că în acea vreme a naufragiat în apropiere vaporul unei fete de împărat. Pe vas s-ar fi aflat paisprezece cufere cu aur, din care o parte s-a scufundat cu navă cu tot.

Mănăstirea a fost înălțată cu jumatate din averea rămasă, iar restul comorii ar fi fost îngropat în apropiere, încă se mai caută locul. A fost liniște până în secolul 13, când s-a declanșat o perioadă zbuciumată.

După ocuparea Atenei de cruciații franci, Daphni a fost încredințată cistercienilor burgunzi, cu scopul ca, mai târziu, să adăpostească mormintele principilor catolici de la Atena.

Turcii au avut alte planuri și, în timpul jugului, mănăstirea a redevenit așezământ creștin ortodox, pe care călugării au fost obligați să-l părăsească în timpul luptelor de eliberare a Greciei în 1821, lăsând-o în voia soartei.

Cu greu ne putem imagina toate încercările când zărim biserica în inima complexului, ca neîntinată.

Arhitectura specifică aparține perioadei de mijloc a Imperiului bizantin, după tipul structural numit cruce greacă înscrisă, în cadrul căreia toate brațele sunt egale astfel încât să se înscrie într-un cub exterior, spre deosebire de cea latină, cu unul dintre brațe mai lung.

O cupolă mare susținută de opt stâlpi acoperă nava centrală și navele laterale. Pe bolta cupolei e reprezent Christos Pantocrator, figura senină ideală, absorbită în meditație,

înconjurat de apostoli despărțiți între ei de teme ornamentale cu motive din natură preluate din arta antică elenistică. În toate celelalte mozaicuri, vedem scenele ciclului christologic, din momentul Buneivestiri până la Înălțare.

Pentru a câștiga spațiu, ctitorii au recurs cu ajutorul lui Dumnezeu la un mic subterfugiu, prin hotărârea de a înălța unele ziduri interioare doar cu rol arhitectural pentru a ușura zidurile purtătoare de cupolă, dar care reprezentau totodată suprafețe în plus pentru desfășurarea imaginilor.

Ca în toate mozaicurile răsăritene, nu simți unde începe și unde se termină unitatea decorației. Prin voința artistului, sfârșitul ei a fost limitat de o bordură, însă putea să o continue mult și bine, fantezia orientalilor e inepuizabilă.

Multe scene ale istorisirilor porneau din necesitatea de a deștepta în privitor o idee de teamă mistică, de spaimă față de puterea și măreția personajelor religioase.

Acum nu ne mai e frică de ei, multe detalii prind cu adevărat contur atunci când se învechesc, și, pe măsură ce trece timpul, se fac mai bine înțelese, deși conturul se poate tulbura.

Aceste personaje sunt imaginate ca regi și regine ale cerului cu pompa, costumele și suitele caracteristice mai-marilor pământești. Povestea era o transpunere în domeniu divin a detaliilor observate în viața zilnică adaptate la cunoscutele scene importante din viața Mântuitorului.

În mijloc, recunoaștem scena botezului, unde Iisus apare scufundat în apă până la subsuori, pentru ca suprafața acvatică să dea iluzia acoperirii cu un văl ori o mantie cerească, întrucît apa, datorită culorii, se confundă cu cerul și este oglindirea lui în adâncimi.

Deoarece nuditatea era incompatibilă cu spiritualitatea, ochiul privitorului are iluzia neadecvată că Iisus are desenat pe trup, cum am spune cu vorbe nepotrivite, conturul unui slip, iată cum tiparul actual de percepție a imaginilor e modificat de autocenzură.

Amăgirea ne e îngăduită și de stilul personajelor lipsite de atitudinea rigidă, atribuită îndeobște artei bizantine, ci degajate și libere în mișcări, cu figuri pline de viață.

Pe ziduri, un mozaic pe fond de aur, diferit de perioada creativă anterioară, când fondul era simplu, albastru. În închipuirea noastră, toate aceste personaje își au locul în cer, nu scăldându-se în aur și mă întreb dacă această schimbare de concept artistic, de la abstracțiunea cerului la strălucirea materiei, marchează trecerea spre o altă filosofie, când aurul, cu toată sfera sa, de la alchimie la comerț, începe să ocupe tot mai mult loc în gândul omului.

La casă mare

Guimaraes, 2020

Cel mai reprezentativ oraș din nordul Portugaliei se bucură de un vast centru istoric introdus, datorită vechimii și stării de conservare, în patrimoniul mondial UNESCO.

Am început vizita cu un complex la marginea urbei, compus din trei edificii, castelul, Palatul Ducal, biserica San Miguel, o primă luare la cunoștință a acestui ținut nou pentru mine.

Am văzut pe dinăuntru doar Palatul Ducal, al cărui ctitor a fost Alfonso, primul duce de Braganza, copil din flori al regelui Joan Întâiul.

Braga, orașul din care se trăgea nobila familie, se află la doar douăzeci și cinci de kilometri, vom poposi și acolo.

Ducele Alfonso bătuse multe țări în misiuni diplomatice și năzuia să-și amenajeze o locuință cum văzuse că aveau cei de seama lui la Veneția și prin Franța, mai precis în regiunea Bourgogne, după cum ne dăm seama din aspectul exterior, isprăvit în 1433.

Arhitectura de inspirație burgundă se reflectă în acoperișul și aspectul neobișnuit, unic în Portugalia, al celor treizeci și nouă de coșuri de fum confecționate din cărămidă, necesare șemineelor care încălzeau în iernile medievale încăperi de o vastitate neobișnuită pentru această țărișoară.

La vremea ei, a fost una dintre cele mai somptuoase locuințe din Peninsula Iberică, alcătuită din patru corpuri flancate de turnuri masive la fiecare colț, închizând în interior o curte.

Admir tavanele din lemn de castan și de stejar din sălile de banchet împodobite cu tapiserii din secolele 16-18, flamande, de Aubusson și de Gobelains.

În toate încăperile, remarc covoare persane și mobile portugheze din lemn prețios, tablouri de maeștri olandezi și italieni.

Alfonso a dorit să-și zidească reședința princiară chiar în locul de obârșie, dominând de pe o colină centrul orașului, dar s-a prăpădit înainte de finalizarea interioarelor,

iar palatul a fost preluat și completat de frații lui care, și ei, au trecut prin mai multe căsnicii și cazne, astfel că n-au mai avut mijloace să-l isprăvească, darămite să-l întrețină.

Devenise o povară care, în lipsa-i de utilitate, revenea periodic ca zestre demoazelelor din familie, și, din mână-n mână, a căzut pe nesimțite în ruină pentru că toți proprietarii abia că apucau să locuiască în castel cinci-șase ani până când se întâmpla ceva și trecea aproape aleatoriu la alt stăpân până s-a stins linia.

Istoria a consemnat modul cât se poate de politic corect în care a început, prin anii 1610, demolarea construcției.

În vecinătate se aciuiaseră mici comunități de călugări și călugărițe, care căutau să-și consolideze propriile lăcașuri și să le dezvolte, pentru că, în acele vremuri, cererea de accesare în viața monahală era mai mare ca oferta.

Așadar, acești plini de bune intenții dezvoltatori imobiliari au solicitat autorizația mai-marilor locali să se aprovizioneze, din palatul nelocuit, cu materialele de care aveau nevoie pentru construcția propriilor anexe, piatră, lemn, ustensile, ce mai rămăsese și, pe drept cuvânt, nu folosea nimănui.

De pe urma lor, a dăinuit biserica San Miguel cu temelia din secolul 13, templu de o simplitate severă cu pereți de granit, de dimensiunea unei capele, socotit cu mare valoare simbolică.

Nu peste mult timp, cetățenii au luat exemplu și au purces la autoservirea cu tot ce se nimerea de trebuință pentru gospodăriile lor.

Cind au mai apărut și francezii, în secolul 19, puși pe invazii în pacifica Peninsulă Iberică, nu mai rămăsese aproape nimic, așa că soldățimea a descălecat și a transformat bietul palat în cazarmă și grajduri.

Abia în 1959 se va reinaugura cu mult fast, ca reședință oficială de stat, ne putem închipui ușor despre ce efort și cheltuială e vorba în finalizarea unui astfel de proiect.

Fiecare demnitar cu aripa lui, la ultimul etaj, atât președintele, cât și primul ministru aveau repartizat câte un apartament în care locuiau pe perioada mandatelor, rezervat acum doar pentru oaspeți străini.

Deși considerat drept locuință de către autorități, care au dorit să păstreze cu fidelitate specificul palatului, partea vizitabilă se prezintă doar ca un foarte onorabil muzeu.

Mă întreb, după atâtea acțiuni devastatoare, câte dintre obiecte s-au mai putut salva în virtutea bunei-credințe a oamenilor?

Istoricii susțin că tapiseriile și porțelanurile, mai ușor de transportat, sunt originale și recondiționate minuțios.

Castelul medieval al orașului se află, protector, lângă palat, cu donjonul semeț din secolul 10, construit la cererea unei contese extravagante ca să apere așezarea. O măsură de precauție în plus care acum sporește farmecul peisajului.

Banca de rezerve

Paris, 2022

O fascinată incursiune în lumea bancară de acum o sută de ani ni se deschide printr-o intrare demnă de un cazinou din Las Vegas,

într-o  instituție centenară cât se poate de onorabilă, Banque de France.

Comorile păstrate aici nu mai sunt de ordin financiar, doar artistic și istoric, însă informațiile explicative sunt cât se poate de actuale.

Creatorii au plăsmuit o scenografie dinamică datorită căreia, dintr-o încăpere într-alta, constat puterea euforizantă a banilor și aflu despre lumea din spatele ușilor închise.

Palatul reprezintă o locuință familiala transformată în sucursală a băncii naționale a Franței, actualmente Citeco, muzeu cu profil financiar-economic inaugurat în 2019, care oferă multiple servicii organizatorice auxiliare, exploatându-și eficient și convingător calitățile, conform profilului.

Moștenitorul unei vechi familii de bancheri din Grenoble, Emile Gaillard, se stabilește în anii 1880 la Paris pentru o mai bună vizibilitate a afacerilor, ca să fie mai aproape de principalii clienți a căror avere o administra, printre care și emblematicul conte de Chambord.

Printre oportunitățile de afaceri ale momentului în capitală, cea mai profitabilă era participarea la construcția căilor ferate franceze, pe care Dl.Gaillard a finanțat-o parțial.

Proiectul pentru locuința sa pariziană i-a fost încredințat arhitectului Jules Février și, finalizată în 1882, a câștigat medalia de aur la expoziția universală din 1889.

Deoarece proprietarul era pasionat de arta Renașterii și deținea o colecție respectabilă destinată decorării acestui mic palat, arhitectul a folosit ca model castelele din aceeași perioadă de pe valea Loarei, Blois și Gien.

La inaugurare, Emile și soția au organizat un bal mascat pentru două mii de persoane și, cum era previzibil, proprietarul i-a întâmpinat pe oaspeți costumat în Henric al doilea.

Să luăm aminte la decorațiunile pe care le-au admirat miile de invitați de lungul vremii la toate acele sindrofii.

În 1902, edificiul a fost vândut băncii Credit Lyonnais. În 1919, a trecut în proprietatea băncii Naționale a Franței care, o sută de ani mai târziu, a inaugurat muzeul Citeco.

Până în 2006, clădirea a funcționat ca sucursală a bancii, și, din fericire, toate decorațiunile au dăinuit.

Predominant pe teme religioase, surpriza primei impresii s-a modificat, în chip spectaculos, din cazinou în catedrală.

Circuitul vizitei permite accesul în toate încăperile, private, publice, secrete, pasaje de trecere.

Multre dintre ele au fost modificate pentru a li se da o altă întrebuințare, după necesități.

Holul publicului și sala casetelor de valori reprezintă extensiile realizate de banca națională după achiziție.

Holul a fost amenajat în curtea interioară dintre cele trei laturi ale imobilului și îmbină arhitectura neo-gotică și art deco.

Sculpturile de pe uși înfățișează femei dezinvolt drapate, înlănțuiri de plante, delfini și dragoni.

Destinația încăperilor s-a schimbat dramatic între timp, cum ar fi salonul ce servea la început seratelor familiale, apoi recepțiilor restrânse, preschimbat în sală de primire a clienților cu ghișee art deco în anii 20, care s-a preschimbat ulterior în birou, apoi în sală de ședințe.

Șemineul monumental cu lei înaripați, ornamentat cu arabescuri și vegetație e operă venețiană din secolul 15. Un alt salonaș, mult mai intim, era decorat cu tapet din piele de Cordoba aurită și cu tablouri. Mi se pare un miracol să avem acces în astfel de locuri.

Marele hol de recepții oficiale, numit și sala de bal, adăpostea colecțiile de artă medievală ale proprietarului. Sala evocă tipicul serbărilor renascentiste cu tribună prevăzută pentru menestreli.

Șemineul din secolul 15 este decorat cu aceleași femei înlăcrimate ca pe mormântul ducilor de Bourgogne la Dijon, fapt pe care-l consider extravagant și nu știu dacă, judecând în stilul meu oriental, e de bun augur.

Balustrada e susținută de personaje fanteziste care stau pe vine.  

Nu mai fusesem niciodată într-o casa de bancher din istoria recentă, nu știu dacă la noi există ceva comparabil.

Din incursiunea în palatul său, am rămas cu o foarte clară percepție a prezenței banilor, prin calitatea și valorizarea patrimoniului renovat datorită unei investiții amețitoare, dându-le dreptate francezilor care susțin cu înțelepciune că ,,Qui dit que le bonheur ne s’achète pas ne sait pas les bonnes adresses’’. Muzeul Citeco este una dintre ele, pentru entuziasmul dobândit pe care-l vom putea valorifica în inspirație.

Exilul și împărăția

Paris, 2025

De la Harkov, din Ucraina, și până la Paris e cale lungă, mai ales dacă viața te obligă la ocoluri și-ți scoate în cale piedici neprevăzute.

Numele pictoriței Zinaida Serebriakova (1884-1967), născută Lanceray, îmi era complet necunoscut înainte să-i descopăr tablourile expuse în sălile Centrului Cultural și Spiritual rus din Paris.

Părinții artistei erau francezi, tatăl sculptor și mama pictoriță, cu îndepărtate origini rusești aristocratice.

Le-a fost tare greu să-și părăsească moșia de lângă Harkov. Rămasă orfană de tată la numai doi ani, ea și mama au reușit să se mute la Sankt Petersburg la bunicul ei, un cunoscut arhitect.

Timp de douăzeci și trei de ani, s-a întors ca să-și petreacă fiecare vacanță de vară în câmpia nesfârșită, la domeniul lor de la Neskuchnoye, în regiunea Belgorod, cât de frumos trebuie să fi fost !

Primii pași în studiul picturii i-a făcut în școala privată a unei prințese la Sankt Petersburg, unde avea la dispoziție întregul Ermitaj ca să exerseze copiind vechii maeștri. Dar tot la Harkov a mânat-o înapoi soarta, ca să-și afle alesul, Boris Serebriakov, un văr îndepărtat, inginer la căile ferate ale Imperiului Rus. În 1905, pleacă la studii la Paris, dar se întoarce în fiecare vacanță în Rusia, unde i se nasc cei patru copii, doi la moșie la Neskuchnoye și doi la Țarskoe Selo.

Prima ei expoziție are loc la Sankt Petersburg în 1910, încununată de succesul confirmat prin cumpărarea a trei tablouri de către galeria Tretiakov din Moscova.

Până în 1917, când evenimentele revoluționare o obligă să se refugieze cu mama ei și copiii la Harkov, călătorește cu soțul în Europa, în Franța unde studiase,

în Germania, Italia, Elveția. Soțul ei se stinge de tifos în 1919, iar ea se angajează la muzeul de arheologie al universității din Harkov. În 1920, se mută toți șase la Petrograd, unde va lucra pe brânci pentru ca, la scurt timp, să vină și răsplata muncii ei sub forma unei invitații de a trimite tablouri la expoziția de artă rusă de la New York.

Succesul e asigurat, astfel că, după patru ani, pleacă din nou la Paris, unde, până să-și facă un rost, va fi primită în gazdă la diverse rude.

Doi dintre copii vor reuși să o urmeze la Paris ca să devină pictori, alți doi rămân în Leningrad și Moscova, unde una dintre fiice ajunge decoratoarea Teatrului de Stat. Abia în 1960 se vor revedea, când ea va putea, în sfârșit, să se întoarcă acasă prima dată după exil.

Între timp, va călători în ținuturi impresionante, prin toate regiunile franceze, în Belgia, Anglia, va vedea Marocul, Portugalia, toată Italia.

Dar nicăieri nu e ca acasă. Toate personajele pictate de ea au o privire tristă, mărturie tăcută a dorului.

Lucrarile sale se înscriu în curentele epocii, impresionism și orientalism pe care le gust în mod special. Pânzele îi reflectă emoția locurilor, a întâlnirilor descoperite în atât de multe călătorii,

iar eu încerc să deslușesc în creația sa rămășițele amintirilor din ținutul natal, cât din desăvârșirea câmpiei i-au păstrat gândurile ?

Tablourile sale au participat în optzeci de expoziții colective și paisprezece personale în Franța și Belgia, încununarea succesului a fost proiectul de a decora castelul unui baron belgian, însă toate înfăptuirile nu-i alină dorul de casă.

A fost primită înapoi cu onoruri în anii șaizeci, iar cele mai mari expoziții din carieră i s-au organizat pe tărâmul natal, la Uniunea Artiștilor Plastici din Moscova, unde i-au fost prezentate două sute cincizeci de tablouri, ca și la Muzeul de Stat de Artă Rusă din Kiev și la Muzeul de Artă rusă din Leningrad. Se stinge la Paris în 1967 și odihnește în cimitirul rusesc din St.Geneviève-des-Bois.

Am petrecut în compania ei senină un moment de grație la Centrul Cultural și Spiritual rus din Paris, năzuind să pot parcurge cândva ținuturile pe care frumoasa artistă le-a purtat pretutindeni în suflet.

Mintea la contribuție

Eindhoven, 2024

August e luna universităților deschise călătorilor curioși, astfel că mă strecor ca să explorez nestingherită TU Eindhoven, una dintre cele mai noi instituții academice din Olanda, țară reputată mai ales pentru cele vechi.

Am aflat că, aici, cei peste paisprezece mii de studenți se specializează în inginerie, tehnologii, științe aplicate.

Am vizitat numai două clădiri, legate între ele printr-o pasarelă,

mi-ar fi trebuit foarte mult timp să intru în toate locațiile răspândite într-un campus tehnologic gigantic,

în care alternau părculețe, canale, pajiști, parcări pentru biciclete, copaci venerabili, tufișuri amenajate artistic, ronduri de flori, amfiteatre vegetale, agore.

Prima instituție de învățământ superior din Brabant a fost înființată în 1956 ca urmare a dezvoltării întreprinderii Philips, cu sediul tot în Eindhoven.

Un număr mare de cadre, din cele trei mii cinci sute câte numără TU în prezent, au trecut prin Philips, dovadă a unei conexiuni inextricabile. În World University Rankings, TU/e ocupă anul acesta locul 185,

o urcare spectaculoasă comparativ cu ultimii ani, îmi place să cred că și datorită profesorilor români care predau acolo fizica și matematica, în contextul în care Sorbona e pe locul 76, Erasmus din Rotterdam pe 107, Bologna pe 146, iar prima universitate românească inclusă în clasament e cea de studii economice din București pe locul 801.

În majoritatea destinațiilor în care ajung, mă străduiesc să vizitez și universități, dar nu peste tot e permisă, oricând, intrarea. Am văzut multe dintre cele reprezentative, însă Universitatea din Eindhoven, cu vibrațiile ei energizante, m-a fascinat de la primul pas.

Găzduită de un oraș considerat, datorită Academiei de design, una dintre capitalele acestei discipline, universitatea se înfățișează atât ca un spațiu dedicat cunoașterii și cercetării, cât și ca un spațiu de întâlnire și fuziune, cu însușirile unui teren de afaceri.

Singura nemulțumire a fost ca nu mi-am luat la timp măsurile necesare vizitării faimosului său laborator, socotit cel mai performant din Olanda, unde se intră cu o autorizație specială care trebuia solicitata dinainte.

De mai mulți ani, universitatea constituie principalul furnizor de specialiști pentru ASML, Philips, DAF Camioane, și alte întreprinderi mai de nișă.

Percepția unui loc e determinată de calitatea oamenilor întâlniți, de ospitalitatea lor și de disponibilitatea de a-mi comunica tot ce mi-ar putea face sejurul cât mai plăcut.

La TU/e, m-am simțit cu adevărat binevenită, iar gazdele, persoane foarte diferite, cunoscute la fața locului, m-au inspirat și mi-au trezit gânduri și idei entuziaste: o frumoasă profesoară rusoaică aproape de vârsta pensionării și colaboratoarea ei, o fiziciană româncă maratonistă și pictoriță ocazională, călătoare pe mapamond, o tânără asistentă toscană practicantă de canoe pe numeroasele canale oferite de peisajele bruegeliene și de motociclism, un profesor moldovan de lângă Chișinău care, întocmai unui poet, se retrăgea adeseori într-un sat izolat din marginea Olandei, într-o cămăruță în gazdă la o familie de pensionari, doar ca să scrie, nu-i așa că sună eminescian ? M-au fermecat cu poveștile din viața lor.

Deși nu era forfota caracteristică sezonului plin universitar, am apreciat mediul cosmopolit, cu studenții în majoritate asiatici, chinezi în special, mi s-a spus,

dar și sud-americani, turci și iranieni, am intersectat babilonic, ca într-un aeroport, toate limbile posibile,

iar după comportamentul și zâmbetul lor mi-am dat seama că sunt fericiți acolo. Mi-a plăcut și stilul lor de îmbrăcăminte, se armoniza cu ambianța.

Toate secțiunile, incluse într-un volum generos cu vedere la natură sau la peisajul citadin,

conțin galerii de artă, biblioteci, saloane elegante de ședințe, spații apetisante de luat masa,

de servit o cafea sau un ceai care am constatat că sunt de calitate, locșoare izolate de stat cu discreție la o șuetă, amenajate cu mobilier de creație, cabine pentru teleconferințe.

Cafenele și restaurante, dintre care unul gastronomic, disponibile și publicului din afară, au toate clădirile, însă eu am preferat să profit de cât mai multe dintre numeroasele spații conviviale,

unul mai atrăgător ca altul, astfel că am servit o cafea și o napolitană tot probând confortul diverselor fotolii și canapele.

Am traversat și o reminiscență din localul vechi, de origine, inserție binevenită în ansamblul de stil contemporan.

Pe durata, insuficientă, de vreo două ore și jumătate a vizitei, grăbită să fac poze peste tot, m-am lăsat purtată de o constantă surprindere și admirație, și am realizat o deconectare absolută care m-a împiedicat să percep trecerea timpului.

Am întrebat, luată de val, despre posibilitatea de a-mi completa studiile acolo, în ciuda formației mele filologice care, la prima vedere, nu s-ar potrivi cu secțiunile universității tehnice.

Informația primită m-a entuziasmat foarte mult, deoarece porțile sunt deschise oricărui doritor, indiferent de studiile pe care le are la bază, iar taxele par accesibile.

După un curs pregătitor la alegere dintr-o multitudine de opțiuni, m-aș putea înscrie la specialități chiar complementare filologiei, cu aplicabilitate concretă, lămurire care mi-a dat elan, ca deschiderea unei etape noi, într-o lume plină de energii nebănuite, despre a cărei existență ești fericit că ai aflat.