Centrul orașului Porto, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, oferă plimbărețului un moment de răgaz pentru surprize livrești.
Întotdeauna intru cu plăcere în librării ca să mă uit la cărți si profit de una dintre instituțiile urbane ca să mă delectez cu arhitectură istorică, ediții internaționale și idei.
Unele clasamente plasează Lello&Irmao pe primul loc între cele mai frumoase librării din lume și toți marii artiști sau scriitori în trecere prin Porto o frecventează și o laudă.
Librăria istorică a fost înființată în 1869, dar a schimbat proprietarul și locația de mai multe ori. Din 1906, cititorii o găsesc pe strada Carmelitas, artera comercială a urbei, unde se pătrunde ca într-un monument, pe baza unui bilet de intrare care conține si un bon de reducere.
Deși după cumpărarea biletului se stă la coadă și la ușa librariei, pe trotuar, ca să nu se aglomereze prea tare, înăuntru era ticsit.
Bibliofili din toată lumea vin aici în căutarea unor lucrări rare, manuscrise valoroase, dar printre care se pot dibui și chilipiruri. În 2015, cu nouă angajați și în pragul falimentului, librăria a hotărât să introducă bilet de intrare, inițiativă care a transformat-o în afacere de succes, pentru ca, în 2019, să ajungă la șaizeci de angajați, încasări de la peste un milion de vizitatori pe an și în jur de o mie două sute de cărți vândute pe zi.
În această combinație de art nouveau și stil neogotic se ondulează grațios scara interioară cu două laturi și cu dublă orientare,
de unde putem admira vitralii, decorațiuni din gips care imită lemnul pictat, busturile scriitorilor de pe rafturi.
Tavanul, și el un imens vitraliu, are în centru un portret inscripționat Decus in labore, deviza librăriei.
Localul îl impresionează pe vizitator, nu și pe cititor, pentru că e prea multă foială în jur, abia mi-am croit drum la etaj.
Rafturile și vitrinele de care m-am putut apropia conțineau doar scrieri în portugheză, iar cele internaționale expuse erau doar albume și cărți decorative. Localul mi s-a parut mai mult un spatiu de artă și mai puțin unul comercial, pentru că ambianța m-a acaparat cu totul în defavoarea cărților.
Fastuosul decor de muzeu găzduiește periodic și evenimente private, filmări sau licitații de artă, potrivite cu eleganța și bunul gust al interiorului.
Pelerinii și colportorii, ca să nu fie atacați de bandiți, făceau un ocol la căderea serii pentru a se pune la adăpost între zidurile trainicei fortărețe aflate pe un deal în mijlocul câmpurilor mănoase.
Pe metereze, străjile vegheau dacă, din depărtări, nu-i paște pericolul vreunei invazii.
Înconjurat de livezi de măslini, mandarini, clementini parfumați, cu surprindere am dat peste unul dintre cele mai vechi și fermecătoare orașe fortificate din Spania și chiar din Occident, dăinuind de cinci mii de ani în nemărginirea andaluză, după cum atestă vestigiile preistorice alunecate în civilizație sub romani, arabi și creștini.
Prima atestare oficială a cetății a fost cea a originii sale cartagineze, iar romanii au cucerit-o când s-au instalat în Peninsula Iberică, fără a izbuti să desființeze riturile și obiceiurile de origine orientală caracteristice întregului contur al Mediteranei.
Așezarea se bucură de faima unui sit arheologic roman, cu o necropolă unde au fost săpate în piatră, între secolele 2 î.Hr și 4 d.Hr., peste nouă sute de mausolee. Iuliu Cesar a proclamat Carmona drept orașul cel mai puternic din regiunea care corespunde acum Andaluziei, iar arabii i-au sporit și mai mult forța.
Traseul istoric parcurge ruinele celor două cetăți de apărare, străzi înguste printre căsuțe albe și mici patios cu portocali în spatele bisericilor.
Predomină elemente de arhitectură gotică și renascentistă pe care le recunosc fie în cadrul arcuit al vreunei ferestre, fie în bolți, coloane, staluri lucrate în lemn.
Dacă pe vremuri comerțul cu Americile au asigurat cetățenilor un nivel îndestulător, azi traiul se bizuie pe roadele livezilor din jur, pe producția de vin și ulei de masline și pe venituri consistente din cinematografie și media, pentru că, între zidurile Carmonei au fost turnate pelicule de toată isprava: versiunea cinematografică a operei Carmen cu Placido Domingo, Semana Santa cu Mira Sorvino, Manolete cu Penelope Cruz, și, recent, chiar producții indiene, pe lângă documentare, pictoriale de modă, spoturi publicitare pentru firme celebre, videoclipuri muzicale. Am ținut minte câteva obiective din scurta mea plimbare iernatică.
-Poarta Cordobei ale cărei origini datează din secolul 1, punct de trecere comercial respectat de vizigoți, arabi și castilieni.
Recunoscută drept poartă oficială, aici se percepea taxa pe mărfurile introduse spre vânzare, și nu erau puține, pentru că Americile constituiau o sursă de aprovizionare inepuizabilă. Așa cum o vedem azi, în stil baroc, datează din 1688, singura din Spania proiectată cu trei intrări, din care azi numai cea din mijloc se păstreză, cele laterale fiind integrate în locuințele care s-au construit pe flancurile porții.
-Alcazar de Arriba, palatul regelui don Pedro care stăpânea toate moșiile din jurul cetății, din secolul 14, unde azi se află paradorul local, hotel din rețeaua binecunoscută a statului spaniol.
-biserica San Pedro din secolele 15-18, cu un turn de influență barocă nu mult diferit de minaretul unei moschei.
În interiorul baroc, distingem altar, capele, baptisteriu și opere de artă de maeștri regionali.
-despre porțile istorice ale Carmonei am aflat și alte detalii care vă pot fi de folos. Dacă atunci când treceți pe sub o poartă, închideți ochii și vă țineți de nas, o dorință va fi împlinită. Încercăm ?
Maestrului i-a fost greu la începuturi să iasă din umbră și din Umbria părintească. Recunoașterea s-a lăsat așteptată, însă, atunci când unul dintre profesorii tăi se numește Botticelli, iar discipolul Rafael, desăvârșirea e atinsă. Pietro Vannucci, zis Perugino, ale cărui pânze sunt răspândite în muzeele și colecțiile particulare faimoase ale lumii, s-a întors acasă, la Perugia, unde poate fi văzut la Galleria Nazionale dell’Umbria până în 11 iunie 2023. Alături de el, au călătorit și alți pictori din anii 1500, cu tablouri pentru prima dată expuse în Europa.
Expoziția începe cu lucrarea cea mai enigmatică a anilor 1450, o suită de opt tablouri cu minunile Sfântului Bernardino, ale căror înțelesuri au rămas nedeslușite, în ciuda eforturilor depuse de exegeți și hermeneuți, care-i aparține parțial maestrului, fără a se ști cu precizie în ce masură a contribuit la execuția ei. Așadar, un debut de expoziție relevant pentru nivelul conceptului în care a fost gândită. Timpul se oprește în loc chiar de la primul pas.
Din Perugia a plecat târziu la Arezzo, abia la douăzeci de ani, a învățat o perioadă cu Piero della Francesca, și-a făcut ucenicia la Florența cu Verrocchio și Botticelli, iar în atelierul acestuia a primit vestea că e chemat la Roma alături de magistrul său și de Ghirlandaio ca să li se încredințeze, alături de artiști veniți din toată Italia, decorul Capelei Sixtine.
Cum era de așteptat, a urmat consacrarea deplină și, odată cu ea, o avalanșă de comenzi.
Motivul pentru care îmi place atât de mult Perugino este abordarea psihologică a protagoniștilor. Pictând un chip, o atitudine, el nu înfățișează personajul în ipostaza sa consacrată, cum îl cunoaște lumea, ci așa cum vrea el să pară sau cum a intuit el că ar fi într-adevar dincolo de aparențe și de ce susțin cărțile sfinte, ținând cont că majoritatea tablourilor reiau subiecte biblice.
Inclusiv pe sine însuși s-a reprezentat cu sinceritate, sigur de el fără a fi trufaș, cu o sclipire în priviri abia intuită de exigență și fermitate lipsite de aroganță, un profesionist care-și îngrijește fără compromisuri imaginea bazată pe o strategie pusă la punct în detaliu. Stă sprijinit de un pervaz, observând cu detașare, dar nu cu superioritate, spectacolul deșertăciunilor omenești.
Nu întâmplător, mai-marii epocii, Papa Sixtus IV și Lorenzo Magnificul, Isabella d’Este, Papa Julius II della Rovere fugeau după el, stăteau la coadă ca să le vină rândul la acceptarea unei comenzi și nu aveau încotro, erau nevoiți să aștepte isprăvirea operei inadmisibil de mult.
Și nici atunci nu ieșea cum voiau ei, pentru că pe Isabella d’Este a nemulțumit-o execuția tabloului, dar n-a mai avut ce să facă, doar să-i scrie o epistolă plină de reproșuri.
Începe să picteze portrete la maturitatea târzie, era și timpul, după ce-și îndeplinise comenzi și obligații, să le facă pe plac prietenilor apropiați.
Francesco delle Opere, realizat în stil flamand, înfățișează un artizan căruia bogătașii îi încredințau pietre prețioase spre a fi gravate pentru bijuterii, om de încredere, cu incontestabilă moralitate și forță de caracter.
Ține în mână un rulou de hârtie cu inscripția ,,Temeți-vă de Dumnezeu’’, în conformitate cu predicile lui Savonarola care influențau puternic opinia publică, și ar fi fost o nebunie să fii de altă părere.
Alături de el, vedem două tablouri ale ucenicilor săi Rafael și Lorenzo Costa. Necunoscutul lui Rafael nu-mi inspiră simpatie, cu privirea lui dezaprobatoare de intelectual plictisit și artist neînțeles, nu mi-ar veni să intru în vorbă cu el.
În schimb, culmea ironiei, Eleonora Gonzaga pictată de Costa seamană leit cu o prietenă de-a mea, tot Eleonora, foarte deșteaptă, sigură de ea, spirituală, cultivată și cu nasul pe sus.
Am stat mult în fața Artemisiei lui Beccafumi, care-și întrerupe treburile pentru o clipă ca să se întrețină răbdătoare cu străini veniți de departe.
În mediul artistic perugin, cel mai mare succes a fost tabloul cu Logodna Sfintei Fecioare, inițial încredințat altarului cu sfântul inel din catedrala orasului, San Lorenzo.
Tabloul a fost adus de la Caen, din Normandia și reprezintă sinteza filosofiei maestrului, în care duce la perfecțiune toate motivele experimentate de-a lungul carierei, peisaj, portret, expresie, arhitectură, perspectivă, lumină, mișcare, contur, culoare.
În opera sa predomină o mare diversitate de chipuri feminine, pentru că în ființele iubite a căutat, înainte de orice, o muză care să întruchipeze idealul frumuseții.
Madonele sale au fost inspirate în principal de soția sa Chiara Fancelli, care avea un stil personal în a-și aranja coafura, diferit de tot ce se văzuse până atunci, susține Vasari care i-a urmărit opera îndeaproape.
Melancolia delicată a femeilor, un dor inefabil, nemărturisit, poate o ușoară resemnare, dar și elanul de a îndeplini o vocație, de a duce la bun sfârșit o tainică însărcinare și o măruntă îndeletnicire sunt ipostaze pe care le descifrez în atitudinea și privirea lor. Între mine și ele se înfiripă de-a lungul parcursului o complicitate care nu dispare la ieșire.
De la Muzeul inocenței încoace, privesc muzeele ca pe un spațiu personal, pe care mi-l însușesc prin frânturi de amintiri, imagini și obiecte necunoscute sau uitate,
unde încerc să acumulez cunoștințe și informații în completarea celor de pe stradă, din cărți sau conversații. Personajul cărții lui Pamuk străbate lumea doar ca să viziteze muzee, spre a căuta în ele tămăduire. În cele din Turcia, eu am reînvățat cum e să te lași în voia unei odihnitoare contemplări.
Vă invit în câteva dintre ele, în ordinea în care le-am descoperit urmând, vreme de-o lună, cursul unei călătorii inițiatice.
1.Safranbolu, a cărui istorie poate fi aprofundată în nobilul muzeu de istorie al orașului inclus, datorită conacelor care i-au creat faima, în patrimoniul mondial UNESCO.
Clădirea muzeului pare ceva mai mult decât un conac tradițional, e chiar un mic palat.
2.La Sinop, fostă capitală regională cu două porturi încă din antichitate și două comunități, elenă și romană, conviețuind pacific, cu evenimente răsunătoare și zei debarcați din toate zările, avem ce vedea în muzeul de arheologie. Am reținut o piesă notabilă, sarcofagul lui Cornelius Arrianus cu un relief înfățișând două vapoare.
Pe o astfel de ambarcațiune se bănuiește că ar fi călătorit apostolii.
3.Amasya reprezintă primul popas pe consacratul drum al mătăsii, segmentul principal, inconturnabil, știind că traseul implică și variante. Zeus Stratios, căpetenia zeitățior pontice, avea aici un templu și pe el s-a clădit reputația orașului întemeiat, după cum spun legendele, de însuși Hermes, zeul relațiilor și al comerțului.
Din vechea acropolis edificată în perioada elenistică și din mormintele celor cinci regi pontici care au condus cetatea ne-au parvenit multe și valoroase vestigii, la fel și de pe urma romanilor care au capturat orașul în anul 70 î.Hr.
4.Erzurum, considerată dintotdeauna cea importantă etapă în plin drum al mătăsii, păstrează întreg magnetismul istoriei care i-a aparținut, cu prestanță, demnitate, omenie și comori culturale. Aici am simțit că mă aflu într-un loc special, unde îmi doresc să revin.
În dimineața plecării, am văzut cele trei muzee, printre care cel de artă și istorie, o puternică revelație.
5.Diyarbakir, capitala comunității kurde, m-a entuziasmat din prima clipă, dar, din întreg complexul muzeal din incinta castelului, era deschis doar muzeul de arheologie, înființat în 1934. Printre exponatele provenite din istoria hittită, asiriană, bizantină, romană, otomană, am întâlnit o gingașă făptură, vestigiu al feminității,
celebrare fragilă și singuratică a unui fior care se estompează văzând cu ochii.
6.Mardin, cel mai magic oraș din Turcia, are ca punct de temelie, în antichitate, un templu al soarelui din care i se trage pesemne strălucirea și prosperitatea de care se bucură astăzi. Mai târziu, în vremea romanilor, împărații Anastasius și Justinian au contribuit la dezvoltarea comercială, cum vedem în ambele muzee, bogate ca tot ce se află aici.
Creștinismul a rămas activ într-un număr mare de biserici și mănăstiri, iar limba folosită în comunitate este aramaica, aceeași vorbită de Iisus cu apostolii săi.
7.Șanliurfa m-a primit cu blândețea binecuvântată a unei destinații de pelerinaj și mi-a destăinuit secretele celor două muzee remarcabile. Primul, de arheologie, dedicat sitului de la Gobekli Tepe,
cuprinde și o secțiune de vestigii hittite, asiriene, babiloniene. Celălalt muzeu adăpostește creații de mozaic provenite dintr-o fostă vilă cu băi fastuoase,
de unde v-o prezint pe irezistibila amazoană Melanipi.
8. La Gaziantep am pașit aproape solemn, ca într-un templu, într-unul dintre cele mai faimoase muzee de mozaicuri din lume.
Zeugma în grecește înseamnă pod și el lega cele două maluri ale fluviului Eufrat, pe granița dintre Turcia și Siria.
Pe vremea romanilor, aici fusese construit cel mai sudic pod pe Eufrat, foarte trebuincios strategic ținând cont că vestita legiune Scythica s-a stabilit aici.
Toată decorațiunea din mozaic dezvelită în vilele romane din secolele 1-3 d.Hr. o regăsim în muzeu. Însă vă recomand și muzeul de arheologie și pe cel al războiului cu francezii.
9.Antiohia, cetatea întemeiata în anul 300 î.Hr., cu o istorie recentă dureros de dramatică pe care n-aș fi prezis-o în zilele însorite petrecute pe străzile ei, mi-a rămas în minte cu forfota sa cosmopolită.
Am admirat în muzeul de arheologie imense dispuneri de mozaic, păstrate din secolele 2-3,
cu scene din viața comunității, peisaje, monumente.
10.Ankara e capitala cu freamăt discret, cu oameni educați, primitori, serviabili și deferenți, cum rar am întâlnit într-o metropolă de asemenea talie.
Am văzut mai multe muzee, tot ce a fost posibil în două zile, însă mi-a mers la suflet muzeul de artă, de unde am preluat și cele două tablouri din preambul.
11.Bursa, vechea capitală a Imperiului Otoman între 1326-1365, și capitală a mătăsii până în zilele noastre, mi s-a părut cel mai puțin oriental din tot ce am vazut în Turcia, poate fiindcă l-am vizitat la sfârșitul călătoriei, când deja parcursesem toată Anatolia. Mi-a plăcut un mic muzeu de artă islamică, în care se reflectă un strop din grandoarea celorlalte monumente clasate UNESCO.
Am nostalgia marginilor de imperii și a capătului de lume și le caut ori de câte ori se ivește prilejul. Știu că numai acolo găsesc revigorante semne ca să o iau din nou de la capăt. Fie în cursul unei călătorii, fie pe plan spiritual, atingerea fizică a unei margini, a unei granițe, presupune inevitabil un nou început, un nou teritoriu de explorat, un alt mal al fluviului.
În Mexic, granița cea mai de sud-est, cu statul Belize, e trasată la Chetumal, un mic oraș de trecere. Departe de circuitele bătătorite, turiștii cu resurse de timp și răbdare, care se încumetă să parcurgă ținutul pe șosele înguste și incomode, preferă să se oprească în laguna Bacalar, la câțiva kilometri de marginea orașului, vestită pentru culorile mării.
Pentru esteți singuratici, având ca punct de pornire Chetumal, se pot organiza circuite de o zi spre zone arheologice izolate din această parte a peninsulei Yucatan. Alegerea de a rămâne două nopți la Chetumal s-a dovedit ideală ca să putem străbate jungla printre ruine mayașe după placul inimii și să încheiem zilele cu plimbări prin oraș, iar serile cu un veritabil ceviche.
Într-un modest și aproape invizibil punct pe hartă, cu avenide largi și case cubice așa cum văzusem doar în filme, începe firul subțire, dar atât de solid care leagă nordul și sudul Americilor, cu agitația sa necontenită și dinamismul călătorilor, cu frenezia schimbării pe care o generează și curiozitățile pe care le stârnește.
Vechiul oraș a fost făcut una cu pământul de capriciile nestrunite ale naturii tropicale. În 1955, un ciclon a devastat așezarea întemeiată în 1898, cu fragile căsuțe de lemn.
Totul a fost reconstruit de la zero și astăzi ne putem delecta doar cu decorul urban funcțional caracteristic anilor șaizeci. Vă recomand reperele mele principale, pe care le-am văzut cu premoniția adeverită că pasul următor mă va purta spre ceva și mai frumos.
1.Muzeul de Antropologie, o excelentă sinteză despre cunoștințele acumulate până azi asupra lumii Maya, pusă în scenă și în lumină cu un design elaborat.
Un arbore al vieții traversează etajele muzeului reprezentând dispunerea pe verticală specifică universului Maya.
Explicațiile furnizate susțineau, ca în toate muzeele din branșă, repetabilitatea evenimentelor conform circuitului planetar și influența pe care o au asupra oamenilor interacțiunile dintre astre. O întreagă filosofie care convinge călătorul că n-a ajuns aici întâmplător.
2.Pe țărmul mării, o promenadă de șapte kilometri, din care n-am parcurs decât vreo trei,
construită cu dale învechite, cu vegetația de un farmec devastator care răzbătea năvalnică de peste tot.
În orașul croit cu străzi paralele și perpendiculare unde nu te puteai pierde, după ora optsprezece se lăsa o liniște desăvârșită.
Nici mașini, nici pietoni nu tulbură căutările drumețului descoperitor. Departe de traseele comerciale, am găsit aici momentul de lejeritate și echilibru de care ai nevoie pe parcursul unei lungi călătorii. Cu cât mergi mai departe și mai în pustiu, cu atât afli mai multe, a fost concluzia acestui ocol.
Parc Botanique de Haute Bretagne Le Chatellier, 2022
Vreți să vedeți grădina celor O Mie și Una de Nopți, Labirintul, să ne rătăcim prin junglă, să ne amețim cu exotism,
să dăm ocol unui iaz închipuindu-ne că e ocean,
iar parcul unde vă conduc să fie lumea în chip floral ?
Debarcăm lângă Fougères,
pe tărâmul care trasează vecinătatea dintre Bretania și Normandia,
un spațiu de frumusețe pură, armonie și oameni primitori. De la bun început, geografia parcului mă incită, amenajarea e somptuoasă și se parcurge într-un traseu optim de două ore, fără a pune la socoteală pauzele.
Pășim în lumea antică descrisă de Homer,
spațiu împărțit de cele patru fluvii care brăzdează Paradisul pe direcția punctelor cardinale unde, înconjurate de o incintă, se grupează patru grădinițe alegorice.
În versiunea lor bretonă, gasim marul, pomul cunoașterii binelui și răului,
rodiul, arbore al vieții care poartă fructele nemuririi, migdalul, chezaș pentru reînnoirea naturii.
Sunt sigură că ați avut până acum ocazia să vă rătăciți într-un labirint, mai mult sau mai puțin imaginar,
însă eu vă conduc printr-unul alcătuit din patru sute optzeci de specii de camelii care înfloresc pe rând,
tot timpul anului dar, pentru a ne desfăta cu cele mai multe varietăți, e preferabil să alegem luna martie.
Spațiul următor e descris într-un haiku despre bambuși care freamătă în prospețimea zglobie a ploii, cu stropii atingând frunzișul intr-o sonoritate de smarald. Bambușii îmi dau elan, oriunde m-aș afla îmi aleg locul în preajma lor.
Se pare că acest parc e plăsmuit pentru intimitate, inspirație, poezie, îmi spun pășind în grădina secretă desenată după model medieval,
ca un cabinet botanic împrejmuit cu gard viu impenetrabil format din două terase.
Geometria grădinii prevede să respirăm armonia asfințitului într-un adevărat altar vegetal, locul ideal, așa cum se menționează în panoul explicativ, unde ne putem bucura de priveliște sub cerul înserării în mireasma bujorilor.
Din ritmul pitoresc al naturii nu putea lipsi dionisos, zeul viței de vie și al serbărilor.
Nimerim pe domeniul său, anticameră a văii poeților iluminată de magnolii asiatice.
Filosofia acestei grădini dedicate prospețimii zorilor de zi constă în amenajarea celor trei spații poetice complementare.
Primul, o reprezentare miniaturizată a universului cu arbuști, plante și pietre în forme rotunjite,
al doilea un locșor zen lipsit de flori care ar putea distrage gândurile lăsate să-și urmeze netulburat cursul.
Al treilea, grădina de ceai cu un arbore din care se recoltează ceaiul servit o singură zi, în opt aprilie, de aniversarea lui Buddha.
O punte semnifică trecerea din lumea omenească la cea abstractă a naturii în care sublimul are menire purificatoare.
Pe măsură ce ne apropiem de iaz, aerul se schimbă, se încarcă de esențe exotice obișnuite cu blândețea înmiresmată a unui climat tropical.
Facem escală într-o mică Thailandă, pentru o clipă fermecată.
Dau târcoale sihăstriei printr-un deșert presărat de cactuși,
nu prea frecventat de plimbăreți și realizez că fiecare segment de peisaj deține intensitatea unei opere de artă.
Dar să nu zăbovim, că ne apropiem de toamnă, mai precis de spațiul dedicat ei, ideal de contemplat sub brumele limpezi, când arborii desemnați special acestui sector se îmbracă în ținuta galben-arămie.
Spre ieșire, in fața palatului din 1836, a fost amenajată gradina izvorului albastru,
cu vegetație favorabilă visării, adusă din depărtări.
Irișii de Siberia îmi trezesc dorința de a porni la drum, dar alături, grădina reveriilor unei seri de vară mă ține-n loc.
Cum e și firesc, promenada se încheie în grădinița soarelui-apune,
cultivată cu vegetale având inflorescențe din paleta de culori a acestui moment al zilei, trandafiri, rododendroni, azalee.
Poteci înguste șerpuiesc spre orizont, ademenitoare, și tot atâtea căi de urmat.
Descinse de pe drumul mătăsii, al mirodeniilor și condimentelor, al piraților, al cruciaților și pelerinilor, al curioșilor, al nomazilor de tot felul, al căutătorilor printre care mă rătăcesc și eu, inestimabile monede strălucitoare din aur, expuse generos la Institut du Monde Arabe, îmi poartă gândurile spre Orient.
Ca și oamenii, cu ei și prin ei, în spiritul musulman banii sunt meniți să circule neostenit.
Ei înfiripă relații, stârnesc conversații, pecetluiesc legături comerciale, dau chip oricărui vis.
Nu-i lăsați să stea. Orice ban ținut deoparte poate pricinui opreliști, lipsuri, tăcere, singurătate.
Banul care muncește dă semenilor de lucru, îi adună laolaltă.
Unii pot mai mult, alții mai puțin. În Coran, bogăția e considerată ca o încercare crucială deopotrivă pentru cei care o câștigă și pentru cei care o pierd.
Conform sistemul economic musulman, în fiecare an cei cu dare de mână au datoria să doneze 2,5 la sută din câstigurile lor, de preferință sub formă de proiecte generatoare de locuri de muncă.
Profetul spune: Chiar și când aveți de mâncare, nu vă săturați. Nu vă încredeți în viața ușoară pentru că nu duce nicăieri.
Mai spune că poți împrumuta bani doar dacă ești cu adevărat la strâmtoare, iar cel care dă cu împrumut să nu ceară dobândă, întrucât se consideră întrajutorare.
După Alexandre Dumas, banul e un servitor bun dar un stăpân rău, iar atitudinea musulmanilor față de avere îi dă dreptate. Ca sa aflu mai multe, am privit cu luare-aminte câțeva piese rare încercând să descifrez istorii. Nomadă, am reînchipuit traseele pe care au circulat.
1.Un galben provenit din prima emisiune de monede otomane din aur cu denumirea de sultani, din care se cunosc doar cinci exemplare, aparută pentru prima dată în nomenclatorul puterii oficiale în 1394, când Bayazid I a solicitat să i se confere acest titlu, în mod formal, de către califul abasid refugiat la Cairo.
2.Domnia lui Soliman Magnificul marchează apogeul Imperiului Otoman în termeni militari, economici și artistici. Celebrul corsar Barbarosa face legătura între regența Algerului și Imperiu, alianță reflectată în moneda batută la Alger în 1520.
3.O piesă otomană din 1730 caligrafiată după regulile artei cu numele sultanului Mahmud I.
4.Un dinar din 1266 emis la Alexandria, în Egipt, al căror sultani, tată și fiu, au introdus primul motiv heraldic bătut pe o monedă, în cazul de față o panteră sau leopard, unicul cunoscut.
5.Piesă unică bătută în 1814 cu ocazia vizitei Șahului într-una din cetățile sale de apărare din vestul Iranului, unde există mausolee de personaje sfinte.
6.Emblema imperială a Iranului, un leu ridicând o sabie în fața unui soare strălucitor ornează o monedă rară.
7.Un ashrafi fără dată emis la Mardin înainte de anul 1478, exemplar unic cunoscut. În muzeele din Mardin, cetate fermecată, am văzut multe alte minunății.
8.O emisiune de monedă din 1854 cu bustul oficial al Șahului, în stilul portretelor care apar la curte sub influența picturii europene.
9.Un mithal cu numele Sultanului din Delhi, fără dată, probabil din 1211, din primul stat musulman implantat în 1197 în India. Fapt neobișnuit, Sultanul o numește pe fiica sa urmașa tronului, care va domni patru ani. Vedem o efigie de cavaler trecând spre stânga, rar întâlnită la acea dată pe o monedă musulmană.
10.Un galben din secolul 13 înfățișează un cavaler ridicând o sabie trecând spre stânga, înconjurat de o legendă în nagari, alfabetul care servea la transcrierea mai multor idiomuri indiene.
11.Un mohur cu portretul Împăratului mogul stând așezat pe jos, ținând în mână o cupă.
Se spune ca arabii, mari călători în deșert, aveau un simț neobișnuit al orientării după astre și constelații care se reflectă și în lumea materială în câțiva dinari zodiacali printre care am identificat chivernisita Balanță,
risipitorul Leu,
nepăsătorul Gemeni,
strângătorul Taur,
cumpătatul Săgetător,
cheltuitorul Berbec,
darnicul Pești.
Dar să ne oprim aici și să ridicăm privirea spre cer, mai importantă e visarea.
Iubitorii de pictură italiană se vor delecta cu expoziția dedicată maestrului venețian Giovanni Bellini și anturajului său artistic la muzeul Jacquemart-André.
Mi s-a părut exaltantă punerea nespus de armonioasă în dialog a Maestrului cu prestigioșii săi contemporani în tablouri aduse din muzee vestite și secretoase colecții particulare.
Giovanni se bucura de o ascendență respectabilă ca fiu ilegitim al pictorului venețian Jacopo Bellini, în mare vogă prin 1435, și se formează cu fratele său, Gentile, în atelierul părintesc.
În adolescență, ca urmare a căsătoriei surorii sale cu pictorul padovan Andrea Mantegna, stilul începe să i se schimbe sub influența celebrului cumnat.
Secole-n șir, Veneția a fost partenerul comercial privilegiat al Imperiului Roman de Răsărit. Datorită prosperității sale și legăturilor cu Orientul, Serenissima devine unul dintre orașele cele mai cosmopolite ale lumii creștine.
La începutul secolului 15, amenințarea puterii otomane prinde contur și în 1453, când cade Constantinopolul, mii de refugiați iau drumul Veneției cu toată agoniseala sub formă de manuscrise, icoane și relicve.
Giovanni, desi interesat și atras de tehnici inovative, nu rămâne indiferent la farmecul arhaismului bizantin.
Vom vedea cum Madonele sale preiau adeseori gesturile codificate ale icoanelor bizantine, cu misterioase caractere grecești, fundal aurit ori decorațiuni cu mozaic colorat.
Tot în acea perioadă, datorită poziției sale strategice în circuitul comerțului, la Veneția ajung opere de artă din toate părțile Europei.
Fără să fi întâlnit niciodată vreun pictor flamand, Bellini va lua cunoștință de tehnici și procedee specifice grație tablourilor cumpărate de venețieni.
Așa se face că în pânzele sale încep să apară peisaje din Țările de Jos, realiste și poetice deopotrivă.
Noutatea artei sale îi creează un renume printre credincioșii dornici de a-și constitui o ambianță intimă pentru rugăciune și meditație înconjurați de opere de artă, ale căror personaje se adresează doar lor.
Legătura între imagine și spectator se intensifică datorită unui studiu aprofundat asupra privirii ca experiență specială de comunicare cu dublu statut, religios și artistic.
Complicitatea artistică profundă cu un faimos confrate și mare călător, Antonello da Messina, se stabilește de îndată ce sicilianul debarcă la Veneția, atras de pictura lagunară.
Bellini mărturisește a fi preluat elemente din tehnica lui Antonello, pe care-l consideră un model.
Cum era și firesc, Maestrul a reprezentat el însuși o sursă de inspirație pentru pictorii din vremea sa, ca în cazul lui Giorgione cu un tablou căruia i s-au atribuit virtuți miraculoase. Pentru mine a fost o premieră absolută să văd într-o expoziție o operă considerată mult timp drept icoană făcătoare de minuni, căreia credincioșii veneau să i se închine și să facă donații la Scuola Grande di San Rocco.
Din fiecare expoziție rămân cu ceva la care mă gândesc mult timp după aceea. De la Bellini, am rămas cu priveliștea. Arta sa preamărește frumusețea naturală a peisajului din spatele Madonelor, spații care îndeamnă la visare. Cu greu, răpită de acele zări, mă desprindeam de tablouri.
Putem intui că reprezentarea planului secund nu se mărginește doar la crearea unei scenografii, citim în el gânduri, idei, aspirații. Peisajele nu sunt imaginare, ci reprezintă locurile pe unde a călătorit Maestrul, prin împrejurimile Veneției. Însă, chiar dacă el nu s-a îndepărtat niciodată prea mult de Serenissima, i s-a dus vestea, iar cei mai reputați artiști nu stăteau pe gânduri să străbată Europa ca să-l vadă. Pentru Albrecht Durer, care l-a vizitat în atelier, Bellini e cel mai mare pictor al tuturor timpurilor.
Giovanni Bellini și ai săi vor rămâne la Paris până în 17 iulie 2023, așa că dați fuga să-i prindeți !
După ce a vizitat mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, notabilul Raimondello Orsini a comandat în 1384 o basilică în stil romano-gotic pentru cetățenii de cult latin care nu vorbeau grecește.
Soția lui, frumoasa Maria d’Enghien, o mare doamnă din Lecce, contesă apoi prințesă, avea să rămână aici pentru totdeauna într-o ipostază unică în lume.
Maria s-a hotărât să supravegheze îndeaproape realizarea decorațiunilor interioare și nu știu dacă de la început sau pe parcurs, în mintea ei a încolțit o idee.
Capela unde venea zilnic să se roage urma să fie decorată cu picturi din viața Maicii Domnului și, în acest spațiu, contesa a insistat ca toate personajele feminine să aibă trăsăturile sale.
Raimondello o iubea mult și îi accepta toate capriciile, așa că s-a executat, iar ea bine a făcut că și le-a îndeplinit, pentru că ulterior a avut viață grea.
Raimondello s-a prăpădit la scurt timp după aceea,
iar ea a trebuit să se căsătorească, mai de voie, mai de nevoie, cu asediatorul său la propriu, prințul Ladislau, devenind astfel, pentru scurt timp și prințesă a unei provincii ungurești.
Socotită o fire aventuroasă pentru vremea ei, și-a acceptat soarta cu înțelepciune și a văzut partea favorabilă în fiecare răsturnare de situație.
Așadar, bat la porțile Greciei Salentine ca să o vizitez pe Maria d’Enghien în bazilica Santa Caterina di Alessandria.
Comuna întemeiată de greci a fost influențată puternic de sclipirile lor spirituale care se răsfrâng asupra unei salbe de treisprezece localități.
Așezarea a fost întemeiată de colonizatorii bizantini ajunși aici în secolul 6, care au populat integral orașul în secolele 10-11,
pe baza limbii și culturii grecești, a conexiunilor maritime și comerciale dinspre Răsărit.
În Evul Mediu era un loc de pelerinaj pentru suferinzi datorită instituțiilor religioase, pline de călugări italo-greci.
Centrul e mic, doar câteva piațete și străzi în jurul bazilicii,
dar descopăr cu încântare armonii baroce în blazoane și sculpturi care incită călătorul să tot caute secretoase palate rezidențiale, majoritatea din secolul 17,
cu elegante balcoane și intrări monumentale.
Domul, început în secolul 14, a cărei fațadă se distinge prin ținuta nobilă, construită după schema clasică a barocului regional este dedicat Sfinților Petru și Pavel.
La fiecare 29 iunie li se celebrează sărbătoarea și, pe lângă procesiunile religioase, localnicii reînvie vechile credințe moștenite din antichitatea greacă.
Prin tot orașul, clădirile cu prestanță conțin lei în blazoane sau ornamentație, întocmai și porticul bazilicii pentru care am venit.
În preambul vizitez sacristia cu moaștele păstrate în mobilier prețios, apoi claustrul,
ale cărui fresce datează din secolul 18 și, de aici, trec în interioriul sanctuarului, împărțit în cinci nave separate.
Amețitoare, de jur împrejur, cele o sută cincizeci de scene pictate în secolul 15, comparabile cu frescele lui Giotto de la Assisi, au o strălucire care a dăinuit intactă.
Imaginile, pe care nu le-am putut prelua din cauză că fotografierea era interzisă și atent supravegheată,
se referă la scene din Noul și Vechiul Testament și la scene din viața Sfintei Ecaterina din Alexandria.
Nu știu dacă să percep în inițiativa sa un semn de trufie, de narcisism, dorința ca profunda ei credință să fie transmisă în viitor în forma multiplicată a atâtor chipuri sau nevoia de a acumula toată bogăția spirituală a personajelor reprezentate.
În vâltoarea furtunilor prin care a trecut, am înțeles după aceea că a primit sprijinul așteptat.
Am știut că ajung la liman, aici pe țărmul apusean al Turciei,
la ieșirea spre Egee.
Aflasem de acest ținut din lecturi sporadice, nu neapărat dintre acelea care mă îndeamnă să pornesc fără zăbavă la drum.
Cunoscut mai ales sub denumirea istorică Assos, unul dintre cele mai importante porturi ale antichității, imaterial și tihnit,
se află la scurtă distanță de insula Lesbos, a cărei căpetenie se pare că a pus temelia cetății Assos în anul 1000 î.Hr.
Se bănuiește, prin aproximarea unei toponimii similare, că a fost menționată în Iliada, iar amploarea descoperirilor arheologice confirmă ipoteza.
Cu o asemenea recomandare, mă pregătesc de o odisee de trei zile pentru a căuta inspirație, dorințe, cuvinte.
Plaja
Prima dată am descoperit plaja în lumina după-amiezei târzii, cu soarele reflectat în semințele unei rodii.
Seara și dimineața au fost la fel de limpezi și proaspete, ca de început de lume, de planuri și de gânduri. În liniștea desăvârșită, urmăream cu privirea bărcuțele de pescari încremenite în larg.
În răcoarea după-meselor de octombrie pe plajă, încerc să mă înveșmântez cu raze aurii, să le păstrez pentru mai târziu.
Teatrul
Să începem ziua la teatru, în mijlocul unui sit antic de mare amploare,
cu două intrări la distanță de câțiva kilometri, unde încă se desfășurau lucrări arheologice.
Locuit dinainte de anul 1000 î.Hr., primele urme de cultură au fost identificate în secolul 7 î.Hr. meșteșugite sub pecetea grecilor veniți în Asia Mică.
Troas, Assos și Lesbos aveau același guvernator și se bucurau de o mare prosperitate.
Pe lângă elemente de origine greacă, s-au identificat rămășițe ale altor civilizații care au trecut pe aici, lidiene, persane, romane, bizantine, otomane.
Americanii au fost primii care le-au descoperit, în 1881, dar lucrările au stagnat mulți ani și au fost reluate la nivel profesional în 1981, o sută de ani mai târziu, de arheologii turci.
Au fost descoperite serii ceramice cu motive de pești, vechi de două mii trei sute de ani, pentru că dintotdeauna pescuitul și comerțul cu pește sărat au fost activități principale.
În periferie găsim un gymnasium, agora, necropola.
Majoritatea statuetelor din morminte erau figuri de lut din secolele 5 și 4 î.Hr. de muzicieni care cântau la diverse instrumente, liră, citara, tobă, flaut, figurine de dansatori și interpreți.
E reconfortant să aflu presupunerea că locuitorii făceau parte dintr-un cult al zeului Dyonisos.
Obiectele găsite în 1881 au fost împărțite între sultan, două treimi, și americani, o treime, care se află la muzeul de artă din Boston.
Cafeaua
Fiecare zi turcească are micul ei ceremonial legat de cafeaua care-mi place în locuri cât mai populare.
Aici în Assos nu prea am de ales, pentru că toate locațiile sunt turistice.
Însă am apreciat că a fost servită pe o tipsie de Iznik, unde aveam să ajung câteva zile mai târziu ca să admir ceramica inclusă în patrimoniul imaterial UNESCO.
Templul Atenei
Pornim spre vârful dealului unde se ridică templul Atenei sprijinit pe coloane în stil doric, din 530 î.Hr.
Panta e ușoară, pe lângă tarabe de suveniruri închise în octombrie. Cea mai importantă construcție antică din Assos a dăinuit în Acropolisul conservat desăvârșit,
cu vedere grandioasă asupra mării Egee.
Restaurantul
Dinspre Behramkale spre Küçükkuyu, oraș la marginea căruia se află restaurantul Gulet, trecem prin nemărginite livezi de măslini pe țărmul mării, pe o îngustă șosea pustie.
Eram în plin sezon de recoltă a măslinelor și m-am uitat cum sătenii întindeau prelate și băteau măslinii, cu obișnuința împământenită de când lumea. Măreție și simplitate care se completează în gesturi străvechi.
Apoteotic, încheie seara de toamnă o cină imperială sub razele lunii.
ore de drum 