Mica așezare cu un trecut muzical glorios și valorificat în prezent mi-a lăsat o impresie pe de-a-ntregul armonioasă.
Comuna din Emilia-Romagna e căutată și frecventată de amatorii de acorduri străvechi pentru că în zona ei s-a conservat cel mai bine patrimoniul de muzică tradițională italiană, cu instrumente arhaice din regiune.
M-a surprins încă de la primii pași amenajarea urbană, alcătuită din două puncte centrale, burgul de la poalele colinei și centrul istoric monumental, numit Solaris, pe culme, mai aproape de soare.
Temeliile i-au fost puse în epoca romană, când a funcționat aici un Castrum militar de unde i se trage și numele, dar cetatea e atestată oficial abia în secolul 7, cu trei ctitorii majore: reședința stăpânului, o curte de judecată și un centru agricol, și, din secolul 10, încă dăinuie părți din zidurile care au constituit platoul de turnaj pentru producții dintre care am văzut mai demult Ladyhawke.
Marea majoritate a caselor sunt nobiliare poate și datorită dezvoltării religioase a cetății care, în 1220, era menționat ca sediu al episcopiei, pentru că familiile de viță aleasă își alegeau compania înalților prelați.
Tot aici s-au stabilit și senioriile din vremea unor dinastii familiale cu nume sonore, dintre care Visconti, Sforza, Scotti au influențat istoria Italiei.
Și, poate că nu întâmplător, în virtutea ambianței muzicale, între ei s-au încheiat și s-au desfăcut alianțe, acorduri și căsătorii în cea mai desăvârșită concordie, iar orășelul a fost pasat de la unii la alții în mod pașnic.
Ultimul dintre ei, Sforza, a guvernat cetatea până în 1707, când a trecut la camera ducală a Parmei.
Iarna, centrul istoric nu pare locuit, casele servind pesemne ca reședințe secundare în timpul sezonului cald, iar acel pustiu amplifica și mai mult solemnitatea medievală.
Parcursul șerpuiește pe ulițe înguste și pitorești care deviază spre clădiri de o arhitectură surprinzătoare, cu turnulețe, balcoane, foișoare.
Cea mai impozantă, palatul ducal din secolul 13-15, are bază o fântână din 1292 iar, de jur-împrejur, decorul este completat de biserica Sf.Petru din secolul 15, Castelul Stradivari, neogotic, vechiul spital Santo Spirito.
În Piazza Alta se află Palazzo Pretorio, edificiu masiv cu scară exterioară, azi Primaria, perpendicular pe absida bisericii cu o clopotniță din secolul 13, cu intrare laterală în muzeul episcopal.
Castelul, numit Rocca, acum muzeu, e o fortificație din 1343 reconstruită parțial de ducii de Visconti în 1347, cu deschideri spre piața civică a orașului și spre parcul care oferă o panoramă cuprinzătoare a regiunii.
Familia nobiliară Visconti, care a marcat timp de generații întregi istoria Italiei, guvernatori ai Lombardiei, susțineau că descind din Desiderius, ultimul rege longobard.
Cu jurnalistul rus Konstantin Simonov mi-ar fi plăcut să parcurg o bucată de drum prin Japonia în călătoria pe care a întreprins-o vreme de câteva luni în 1945-1946.
Din cartea sa Note de călătorie în Japonia, apărută în 1958, am aflat despre oameni, peisaje, obiceiuri, mentalități, tradiții, prin mărturisirile și observațiile pe care le face cu erudiție, umor, sinceritate și bună-credință.
Citindu-l, m-a surprins faptul că autorul nu părea un produs standard al regimului sovietic, pe urmă am căutat mai multe despre el și am aflat că mama lui era prințesă, recăsătorită la momentul potrivit, în 1919, cu un general din Armata Roșie. Biografia lui e pasionantă.
Interesul său pentru istoria și civilizația niponă mi-a evocat expoziția pariziană de la Musée Guimet, Cinquante-trois stations du Tokaido, (Cincizeci și trei de popasuri pe drumul spre Tokaido) de Hiroshige, serie de picturi produsă în 1833.
Să-l urmăm pe drumeaguri rustice croite în vremuri străvechi pentru călători fără grabă, care făceau popas în fiecare sat să bea ceai, însetați să descopere specificul fiecărei așezări. Și el a procedat întocmai, curios să experimenteze la fața locului acest obicei ancestral. Pasionat de ceramica populară, a remarcat, în ceremonia ceaiului, desenul fin și discret al ceștilor.
Gazda i-o întinde musafirului cu mâna dreaptă, pentru ca acesta să poată vedea desenul deloc ales la întâmplare, punct de pornire al unei povești. Ceainicul e politicos să fie așezat și ținut cu desenul îndreptat spre oaspete. Ceremonia se întemeiază pe respect și liniște, urmând conceptul de wabi-sabi explicat ca frumusețe a simplității, fără nici un gest de prisos în stilul de viață.
Interlocutorii săi japonezi deplâng atât inutilitatea din arta contemporană, cât și lipsa de naturalețe a culturii orășenești, unde ceremonia ceaiului e o scamatorie improvizată pentru a imita ritualul tradițional. A înțeles mai bine conceptul când s-a oprit la un olar și a târguit la întâmplare o farfurie de lut zgrunțuroasă cu un desen care șerpuia neobișnuit, pe o parte a marginii farfuriei, indicând, cum i s-a precizat, limita unde să pună gospodinele răzătoarea, pentru că în bucătăriile japoneze nu era de obicei prea multă lumina iarna.
În alt catun, s-a oprit la o dugheană și a cumpărat un făraș, pentru ca, în mașină, să aibă un suport tare pe ce să-și sprijine carnețelul în timp ce notează explicațiile ghidului. După aceea, a descoperit că fărașul cu pricina avea un mâner lucrat manual de un artizan în stil regional și că era, de fapt, o operă de artă populară.
Locuințele rurale japoneze, joase, greoaie, au acoperișuri care, în fiecare regiune, imită conturul munților din peisaj.
Altele au ziduri care le înconjoară, albe, groase, acoperite cu țiglă, și poartă denumirea de case-porți. Sătenii înstăriți au două case, una mare în curte și una mică în față, îngustă și scundă, în mijlocul căreia e tăiata poarta prin care se intră în curte. De o parte și de alta a porții, în cele două aripi, se retrag la bătrânețe părinții proprietarului, ca un fel de strajă a locuinței care să-i apere pe copii de rele. După dispariția bătrânilor, casa-poartă se demontează și constructorul o mută în altă parte.
Religia, filosofia și tradiția sunt aproape indisociabile. La un templu buddhist, vede un copac de ale carui crengi atârnau fâșii de hârtie lungi și înguste acoperite de rugăciuni, iar la un templu șintoist, credincioșii se înghesuie într-un șir de clădiri scunde, masive, cu acoperișuri grele și încovoiate din scoarță de pin. Arhitectura, și de interior si peisagistică, e un spectacol.
Oricât de somptuoase ar fi vilele imperiale din Kyoto, prima impresie este determinantă pentru filosofia arhitecturii vechi japoneze, impresie valabilă, cum vom vedea, și în artele scenice. Se intră printr-o poartă modestă, conform conceptului că nu trebuie să vezi totul dintr-o dată, ci să aștepți cu rabdare ca, la fiecare pas, privirea să descopere altceva.
În grădini, apuci pe cărări șerpuitoare, poteci, alei sinuoase, al căror rost era să pună în încurcătură și să rătăcească duhurile rele, să-l ferească pe călător de influența lor nefastă, pesemne că în vechime, se întreabă amuzat autorul, ele nu știau să meargă decât în linie dreaptă.
În parcuri, toate perspectivele erau astfel calculate încât, din unghiuri vizuale diferite, priveliștea, deși are o singură deschidere, pare să se schimbe. Grădini tematice, de copaci, de pietre, de apă, deși erau aceleași, plăsmuiau efecte vizuale cu totul noi.
Mi-ar fi plăcut să vad grădina de copaci, în care diversele colțișoare sunt amenajate cu deosebire pentru un anume anotimp, unele sunt mai frumoase primăvara, altele toamna sau chiar iarna, despărțite între ele prin firave cursuri de apă.
Aceste pârâuri le traversăm pe delicate podețe în formă de enigmatice semicercuri ale căror jumătăți închizătoare de cerc se ascund în adâncurile apei nemișcate.
Iată ambianța în care shogunul își se bea ceaiul, spălătorul unde se făceau preparativele, boschetul unde se odihnea, toate cu nume poetice, după tradiția japoneză: Floare de lotus tomnatic, vișin de primavară înflorit, bambus înălțându-se spre soare.
În schimb, divertismentul teatral era pentru toată lumea, nu doar după buzunar, ci și ca nivel de înțelegere, datorită stilului de punere în scenă, în care gestul și vorba sunt minimale, spre deosebire de cel apusean, inclusiv rusesc, bazat pe o interpretare exagerată, cu fiecare gest accentuat inutil, caricatural. Un maximum de decor într-o piesă era zăpada sugerată de câteva cearșafuri întinse neglijent pe jos.
Teatrul No, fără decor, datează de cinci sute de ani, pe când autorii erau, în același timp, dramaturgi, compozitori, actori, teoreticieni, și fixaseră ei înșiși coduri de interpretare a pieselor care să fie înțelese și de generațiile viitoare, după modelul vechilor cărți de rugăciune buddhiste.
Însă, în ultimii două sute de ani, se resimțea degradarea calității teatrale, pentru că nu mai apăruseră nici piese bune și nici interpreți.
Scolile tradiționale dispăruseră treptat, odată cu maeștrii de odinioară, învățătura era pe cale de dispariție, și, din cauza scăderii calității interpretării, publicul nu mai venea la spectacole.
Cele mai bune măști datau de acum trei sute cincizeci de ani, și, din momentul în care priceperea meșterilor a început să depășească dragostea lor pentru acest meșteșug, totul s-a preschimbat în industrie.
La tot pasul, mi-a plăcut cum călătorul a zăbovit asupra detaliilor, așa cum aș fi făcut și eu, a pătruns în intimitatea artizanilor și a artiștilor, a încercat să le afle secretele și intuițiile, le-a comparat cu ce știa dinainte, din istorie, sau cu evenimente de actualitate, a observat, a privit și a comentat tot ce m-ar fi interesat și mi-ar fi atras și mie atenția.
M-am considerat norocoasă de a fi întâlnit această carte a cărei lectură am resimțit-o ca pe o comunicare dincolo de cuvinte.
Poarta, ea însăși monument istoric pe rue de la Montagne Sainte-Geneviève nr.34, se deschide și, în grabă, iese cineva.
Până să se închidă la loc, apuc să întrezăresc curtea care adăpstește în perimetrul ei un capitol de învățământ universitar parizian. Nu cutezam să trec pragul, dar un domn ieșit la aer mă îndeamnă să poftesc.
În curte, pe stânga și pe dreapta, multe clădiri a căror temelie a aparținut unor faimoase înalte școli istorice pariziene, colegiul Treizeci și Trei și Colegiul Lombarzilor, a căror știință de carte s-a răspândit în lumea largă.
Acum toate sunt locuințe private, cu intrări direct din curte sau prin holuri comune, împărțite așa cum s-a priceput fiecare de când s-au repartizat poporului.
M-a interesat dacă în acest spațiu se menține energia spirituală caracteristică unui astfel de așezământ, singurul lucru ce ar mai fi putut dăinui.
Colegiul Lombarzilor a fost înființat aici în 1334 de către un cardinal florentin pentru unsprezece bursieri din familii din Lombardia care, veniți la Paris cu gândul de a se pricopsi, au ajuns la sapă de lemn.
Clădirile colegiului au rezistat până în 1677, când au fost cedate unei comunități irlandeze înființate în secolul 16 care le-a folosit ca seminar și adăpost pentru preoții irlandezi misionari, astfel că ansamblul s-a preschimbat în colegiu al irlandezilor.
După 1769, aici au rămas doar locuințele preoțești, iar seminarul a plecat să se instaleze două străzi mai departe, unde încă există, ajungem noi și acolo. Cele două instituții n-au fost vândute ca bun public la Revoluție, pentru că erau proprietate străină, apoi Ludovic 18 le-a restituit bisericii irlandeze care, de atunci, a închiriat vechile localuri ale colegiului irlandez moștenite de la cel lombard.
Colegiul Treizeci și Trei a fost înființat în 1653 de către Claude Bernard în favoarea tinerilor francezi care voiau să o ia pe căi ecleziastice.
Și-a donat săracilor toată averea moștenită, o sumă considerabilă, patru sute de mii de livre.
La înființare, colegiul oferea studenților cinci burse, a căror cifră simbolică reprezenta cele cinci răni ale lui Isus, apoi douăsprezece burse închinate celor doisprezece apostoli, apoi treizeci și trei de burse închinate celor treizeci și trei de ani trăiți de Isus pe pământ, de unde și numele.
La început, seminarul a funcționat în palatul din curtea interioara, apoi s-a tot extins și în clădirile vecine până când a ajuns într-o fundătură.
La revoluție a fost desființat, iar clădirile naționalizate și vândute. Fațada clădirii dă spre curte, de unde pornește și o scară.
Personajele lui Haruki Murakami n-ar fi șovăit să o ia pe scară în sus, dar eu m-am mulțumit cu elanul pe care mi l-a dăruit această scurtă incursiune într-o pagină de istorie neexplorată.
Mai mult despre sentimente decât despe orașe e vorba în trilogia lui Stratis Tsirkas, Orașe în derivă, și din ea aflăm cum, de la un oraș la altul, ambianța urbană are puterea să le schimbe.
Iar eu mă voi opri la cele din atmosfera cairotă a anilor 1943-1944, în care emoțiile sunt înfiripate de relații ale căror sfori sunt trase de cei descurcăreți și mânați de dorința îndârjită de a răzbi.
Să încercăm să ne strecurăm prin labirintul străzilor fără nume pe urmele lui Manos Simonidis.
Percepțiile mele asupra capitalei egiptene m-au întovărășit pe tot parcursul acestei lecturi, prin tumultul evenimentelor prilejuite de răsturnari politice, evaluări geopolitice, operațiuni de spionaj, analize istorice, în perioada în care Cairo era un reper major în lupta încrâncenată dintre puteri,
când armata greacă din Orientul Mijlociu se răzvrătește împotriva tentativei de a intra sub jurisdicția administrației engleze.
Comunitatea greacă din Cairo a debarcat pe țărmul egiptean fugind de calmitățile naturale și politice prin care a trecut Grecia și s-a amestecat printre milionul și jumătate de locuitori ai capitalei egiptene din anii 1940.
A încercat să se rostuiască în mediul cairot pe atunci cosmopolit, emancipat, tolerant fără să-și piardă identitatea și, printre ei, încep și eu, cu seninătate, să mă elenizez. În labirintul întâmplărilor, n-am putea izbuti descurcatul firelor fără Ariagne, o gospodină cairotă de origine greacă între două vârste, pe de-a-ntregul dedicată familiei ei numeroase, cu un soț, Dyonissos, mare petrecăreț și jucător de cărți.
Cu toții știu că tăinuiește în suflet, din anii primei tinereți, adevărata iubire a vieții ei, împărtășită doar platonic.
Ariagne îl primește în gazdă pe dizidentul Manos Simonidis, avocat, militar și jurnalist cu neclintite și idealiste convingeri de stânga, străin printre ai săi, stingher printre camarazii proveniți din medii diverse, hăituit de poliție, căutat de femei.
Înainte de orice, trilogia acestor orașe orientale are ca temă încrederea. Caracterul unei persoane nu poate fi schimbat și, în hățișul vieții, ne definește comportamentul în situații de criză, spune un personaj, iar astfel de episoade nu lipsesc într-o perioadă atât de încordată.
Fără cineva de încredere pe care să te poți bizui, nu se întemeiază nimic durabil. Și, în toată învălmășeala metropolei egiptene,
pe scena dominată de o corupție generalizată, de trădari conjugale, cu serviciile de spionaj la pândă, Ariagne descurcă ițele conflictelor fără compromisuri, cu dibăcie și devotament.
Când Younes, iubirea ei nemărturisită de-o viață trece printr-un mare necaz, nimic nu o poate opri, nici ochii lumii, nici gelozia soțului, să dea fuga la Younes să-i descânte de deochiul care-l doborâse la pat, să-l hrănească sau, într-o situație extremă, să traverseze cu el orașul.
Tot așa, îl descurcă și pe Manos, în pragul panicii, pierdut în labirintul cartierelor arabe, o scapă de bătaia soțului și pe adultera Allegra.
În labirintul politic, englezii trag imperturbabili sforile, acuzați la tot pasul de perfidie, chiar și cu cei de-ai lor urmăriți pentru năravuri condamnabile.
În așa-zisa lume bună, încrederea e o iluzie, cu toții trădează, înșeală, trag pe sfoară, mituiesc, păcălesc.
Între trei amanți, trecut, prezent și viitor, Dora Mertakis fandosita soție de politician dornic să se bage pe sub pielea englezilor pentru ca soțul ei să intre în guvern,
se trezește într-o bună zi față-n față cu Ariagne, la căpătâiul unui suferind, englezul bătut măr de servicii, în cea mai puternică scenă a acestei cărți de modă veche care se citește domol, ca plutirea vieții orientale.
În serile și nopțile cairote, rareori dedicate iubirii, se discută politică, se caută ascunzători, se visează la vremuri mai bune.
Străzile, bulevardele, parcurile, Nilul sunt descrise predominant prin miros, întocmai cum am perceput și eu Cairo, oraș al senzațiilor puternice și pasionale.
Lumea a fost creată pe o insulă, ,,ada’’ în limbile turcice, spun lingviștii, iar primul său locuitor a fost Adam.
Toate insulele păstrează în ele ceva primordial, însă cele grecești au pentru mine o încărcătură unică de sacralitate, senzație pe care o regăsesc intactă, regenerantă, la fiecare nouă debarcare, în orice detaliu, oricât de neînsemnat. Și, atunci când mi se scot în cale dovezi din care desprind înțelesuri, am certitudinea că mă aflu în locul potrivit.
Socotită insulă binecuvântată prin numărul mare de capele și biserici, peste o mie două sute, prima plimbare, într-o duminică dimineață, a fost spre una dintre acestea. Mi se aranjase, fără să știu, o întâlnire cu un mesager special.
Am ajuns în plină ședință foto și am așteptat la rând după doamna care se grăbea să surprindă instantanee înainte ca protagonistul să se plictisească.
Pelicanul, pasărea din pustie, pasărea singuratică, pasărea pescar, simbol consacrat al lui Iisus, simbol al martiriului, al reînvierii, al sacrificiului, poposise pe balustrada din pragul vechii catedrale ortodoxe a insulei, biserica Taxiarhilor, construită în 1759 pe locul unui vechi edificiu venețian. Înainte de a-l fi întâlnit în trecut pe insule aflate peste mări și țări, pelicanul a fost dintotdeauna pentru mine un simbol al Dunării, dar, pe parcurs, i-am descoperit conotații în toate sferele spirituale.
Se menționează însușirea acestei păsări de a nu se hrăni decât cu cantitatea de mâncare necesară supraviețuirii și de a destina tot ce e în plus celor neajutorați. Folosit ca efigie în blazoane aristocratice, e descris într-un dicționar al nobleței ca simbol al iubirii prințului pentru comunitatea sa. Emblemă a tandreței părintești, își adună în gușă provizii de pește pentru a-și hrăni puii după cum mi-am dat seama din mirosul degajat de la câțiva pași.
Dante evocă în Divina Comedie similitudinea cu Iisus în timpul Cinei, când Sf. Apostol Ioan se apleacă punând capul pe umărul sau la pieptul lui Iisus.
Nu departe de locurile sfinte, la egipteni, era o vietate de agrement care se plimba pe lângă heleșteiele din grădinile palatelor, iar într-un alt spațiu religios, musulmanii l-au venerat întrucât contribuise la construcția Kaabei, la Mecca. N-a scăpat nici de alchimiști, care îl folosesc ca pe o imagine a purificării. Și pentru a încheia procesul instruirii, pelicanul figurează pe mantia francmasonilor când are loc ceremonia de consacrare a unui postulant la treapta supremă, cea de mare maestru, odată cu desăvârșirea ierarhiei inițiatice.
Însă eu am preferat teoria că pelicanul simbolizează axioma tratată de învățați din cele mai vechi timpuri după care, în căutările noastre, descoperim doar ceea ce deținem deja înlăuntrul nostru, nimic altceva, iar o călătorie ne îndrumă spre tot ce posedăm fără să ne dăm seama.
Ceea ce ne leagă, dincolo de limbaj, e tăcerea, spune arhitectul Bijoy Jain. Tăcerea are propriul ei sunet, suflul vieții, pe care-l ascultăm cu toții în interiorul nostru și care conectează toate ființele.
Liniștea, timpul și spațiul sunt veșnice, ca apa, aerul și lumina. Să plutim prin ele în spațiul magic creat de arhitectul indian la Fondation Cartier.
Cred că, dincolo de conotațiile filosofice care au creat baza conceptuală a expoziției, pentru mine e important ca locul unde îți tragi sufletul să fie creat ca un spațiu în care natura să fie predominantă, chiar dacă se află în interior, la adăpost de intemperii, întru totul ca în expoziția Le souffle de l’architecte deschisă până în 21 aprilie 2024 la Paris.
Îmi place liniștea, îmi place aerul înmiresmat de vegetație, iar plantele mele preferate sunt bambușii cu forța lor regeneratoare, celebrați de cultura asiatică datorită energiilor pozitive pe care le degajă, îmi place, în jurul meu, lume educată care vorbește încet și din a cărei conversație interceptez crâmpeie inspiratoare. Toate acestea au țesut o ambianță de care nu mă puteam desprinde.
Arhitectul indian cu un parcurs profesional impresionant, venind de la Mumbai, St.Louis, Los Angeles, Londra, profesor într-o universitate elvețiană, după ce a predat la Yale și Copenhaga,
ne comunică filosofia sa prin secvențe de viață indiene începând chiar din mesajul fotografiei de prezentare, desculț și îmbrăcat în stilul tradițional, simplu, al indienilor.
Cu limbajul minimal, sacru, al materiei, piatră și bambuși esențialmente, zămislește o simfonie a tihnei în armonie perfectă cu natura împrejmuitoare, inspirat amenajată de fundația pariziană.
Mă așez pe o băncuță confecționată din tije de bambus culese în padurea Dang din Maharashtra, îmbinate prin legături din fir de mătase,
și mă las în voia acelei stări ivite atunci când parcurg expoziții de calitate, unde privirea, visarea și meditația se contopesc.
Delicatețea sculpturilor de animale protectoare, semnificative în tradiția indiană, fațada unor locuințe populare sau fragmente dintr-un vechi ritual musulman șiit, elemente de mobilier ancestral creat în stil contemporan,
cu resurse financiare foarte limitate, ne conduc pe un tărâm îndepărtat, dar care devine intim.
Întâlnisem în incursiunile indiene ale lui Mircea Eliade evocarea unor fenomene senzoriale declanșate de străfundurile memoriei, hrănite de imaginație și intuiție,
configurate în vise provocatoare de visuri, și năzuiam să călătoresc pe urmele sale în India. M-a fascinat, în miez de iarnă pariziană, regăsirea materială, în plăsmuirile lui Bijoy Jain, a spațiului fermecat indian prielnic reveriei.
Toate expozițiile sunt experiențe emoționale, însă aceasta mi-a oferit în plus surpriza unui rar confort al spiritului, după care tânjisem îndelung.
Destinul zbuciumat al primei moschei atestate între hotarele Turciei de azi începe în 636 d.Hr., sub patronajul unui profet si martir, Habibi-i Neccar, despre care se spune în Coran că a fost trimis de Dumnezeu pe pământ.
Surse creștine afirmă totodată ca el ar fi fost primul cetățean al urbei care s-a convertit la creștinism și, ca urmare, martirizat alături cei doi propovăduitori care l-au convins să facă acest pas.
Alte studii l-au identificat pe Habibi-i Neccar cu profetul creștin Agabus care a trăit în secolul I și a pierit în chinuri ca urmare a susținerii crezului său.
Privesc, plimbându-mă prin curtea vastă, moscheea primitoare, nouă, modificată și renovată de-a lungul fiecarui secol, din cauza frecventelor seisme, a cărei ultimă formă arhitecturală datează din secolul 19.
Ca peste tot în Asia Mică și Orientul Mijlociu, în perimetrul ocupat de Imperiul roman și locuit de greci, moscheile n-au fost niciodată ridicate la întâmplare pe un teren viran.
Pe exact acest loc, se gasea în Antichitate un templu păgân, transformat în biserică odată cu instalarea noii religii creștine care, la rându-i, la venirea turcilor din Asia Centrală, a fost preschimbată în moschee în virtutea noii religii islamice. În curte, zăresc o coloană oarecum stingheră, înrădăcinată la un nivel inferior solului, rămășiță a precedentelor metamorfoze arhitecturale.
O elegantă fântână sprijinită pe douăsprezece coloane, una pentru fiecare lună a anului, ipostază a desăvârșirii ciclului temporal, servește la abluțiunea rituală dinaintea rugăciunilor.
Pentru mine, acest spațiu a însemnat cea mai intensă experiență spirituală din vechea Antiohie și printre cele mai memorabile din Turcia, fără să fi citit dinainte pagini care să-mi pregătească orizontul de așteptare.
Pe o bancă din curtea moscheei, am zăbovit îndelung privind armonia țesută de soarele de octombrie, lumina care se răspândea din vegetație, din zidurile edificiului, din smerenia credincioșilor care pătrundeau în interiorul moscheii, din liniștea rugăciunilor,
ca și cum toate energiile spirituale acumulate de la începuturile așezământului, păgâne, creștine și islamice laolaltă, mi-ar fi transmis un magnetism sacru. Interiorul simplu și odihnitor adăpostește mesajul unor versete din Coran.
În încăperea de pe lateralul moscheii, câteva grupuri așteaptă să intre la cele două sarcofage, unul al profetului Iona, altul cu rămășițe (parțiale, întrucât sunt disputate de multe locuri sacre) ale Sfântului Ioan Botezătorul.
Am prins momentul când lumea s-a mai rărit ca să pot pătrunde în micul spațiu unde creștini și musulmani laolaltă vin în pelerinaj la sfintele relicve ca să mediteze și să se roage.
În cripta din subsolul moscheii, se află și rămășițele profetului Habibi-i Neccar și ale altui misionar creștin a cărui identitate a rămas în studiu.
Cele trei sarcofage se aflau deja aici cu certitudine în momentul transformării bisericii în moschee și e de mirare că musulmanii au păstrat în lăcașul lor, cinstindu-le, și rămășițele creștine.
Discreția obligatorie din viața amoroasă a unui domn lasă în suspans numele unora dintre portretele aduse de peste mări și țări în expoziția de la Orangerie, iar explicațiile nu potolesc pe de-a-ntregul curiozitatea vizitatorului. Deși expoziția are o temă cu totul diferită de prezențele feminine în viața lui Amedeo Modigliani, mi-am asumat libertatea de a o privi doar din această perspectivă care, pe moment, mă interesa mai mult.
Din totalul de patru sute de pânze lăsate de pictorul livornez de origine tunisiana sefardă, trei sute cincizeci reprezintă femei. La începutul carierei, nesigur de talentul de pictor, s-a consacrat în întregime sculpturii în piatră sub influența vecinului său, Brâncuși. Praful emis din cioplire îi agravează boala de plămâni, așa că renunță, însă preia în picturile sale liniile esențializate ce urmau să fie gravate în piatră. Din sculpturi, doar patruzeci au supraviețuit și toate reprezintă femei.
Cuceritorul neliniștit, hăituit și pribeag care a trăit doar treizeci și cinci de ani a găsit inspirație și energie numai în compania doamnelor. Chipeș, cu maniere alese, seducea tot ce-i ieșea-n cale recitând din Lautréamont și Dante, dar puține-i știau firea. Consumator de opium și alcool, ajungea la explozii de furie și violență nestăpânită care se lăsau în general cu bătaie ca în cazul mediatizat al lui Beatrice Hastings,
o scriitoare din boema londoneză pripășită prin Paris, care a locuit, printre alții, și cu el, doi ani în Montparnasse, publicând totodată într-o gazetă din Londra, prin corespondență, peripețiile tumultoasei lor vieți domestice. În grupul lor de prieteni, își pasau cuceririle de la unul la altul și nu e de mirare că, uneori, ele capătă un nou profil odată cu noul iubit, așa că o regăsim pe Beatrice și sub numele de Madam(e) Pompadour, tot literată, așadar.
Printre celebritățile trecute pe lista aventurilor galante, dar neindentificată în expoziție, se numără și poeta rusoaică Anna Akhmatova, amantă și muză timp de câteva luni. În 1910, poeta de douăzeci și unu de ani călătorește în luna de miere la Paris, și-l urmărește prin Luvru pe pictorul care desena în secția de egiptologie, apoi se plimbă împreună prin ploaie în Jardin de Luxembourg unde el îi recită Verlaine. Patruzeci de ani mai târziu, poeta evocă vraja acelor clipe într-o carte de amintiri.
Pe Berthe Weill, o femeie importantă din viața lui în calitate de proprietară a galeriei care i-a găzduit, în 1917, prima și ultima expoziție, interzisă imediat dupa vernisaj de poliție pe motiv de ultraj la bunele moravuri din cauza nudurilor, n-am văzut-o niciodată expusă sau poate am văzut-o și nu mi-am dat seama cine era, fiindcă Modigliani a pictat-o cu înfățișare de bărbat, confirmare a faptului că n-a figurat în buchetul său de cuceriri.
Apar în peisaj, firește, multe necunoscute, cum ar fi Antonia, frumoasa irlandeză cu ilic și broșă,
roșcata cu medalion, vedeți că are gusturi variate,
o vedem și pe doamna Hanka Zborowska venită dintr-o colecție particulară, soția unui negustor de artă care l-a susținut pe Modigliani și chiar l-a întreținut într-un lung sejur la Nisa.
Acolo se pare că a întâlnit-o pe demoazela în roz, pictată la întoarcerea din sudul Franței în galeria familiei Zborowska, pesemne în timpul confidențelor, altminteri, nu vreau să fiu indiscretă, cum s-ar interpreta patul din fundal ?
O anumită Elvira șezând cuminte pe scaun, cu cotul pe masă,
o altă necunoscută, frumoasa aprozăreasă,
o duduie ce pare studentă, cu bluzica-n dungi
și, finalmente, altă celebritate, Lola din Valencia, o dansatoare care pozase și pentru Manet,
cu o figură alungită inspirată din măștile de lemn ale idolilor din Congo colonial francez. Pentru marele Modigliani, eternul feminin nu pare să fi fost altceva decât o succesiune de idoli.
Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.
Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.
În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.
Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.
Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.
Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.
În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.
Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.
În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.
Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.
Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.
Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.
Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.
Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.
Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.
Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.
Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.
Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.
Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.
Cine e Beat și de ce n-am știut niciodată cu adevărat, dar m-am străduit să aflu la Centre Pompidou într-o expoziție care a trasat rătăcirile acelei generații unice.
E drept că am ieșit de acolo mai amețită decât am intrat, sub influența inspirației debordante a protagoniștilor cu aură de vedete.
,,I’am beaten down’’, sună declarația care i-a mișcat pe cei trei fondatori, Jack Kerouak, Allan Ginsberg, William Borroughs, reuniți pe campusul universității Columbia în 1943.
După ce se mută în Manhattan, în semn de protest față de burghezia de pe coasta de vest, încep să frecventeze tot felul de marginali aflați la strâmtoare
si, în acest context, au preluat, cu statut programatic, o biată vaicăreală a unuia dintre ei, dând, totodată, de înțeles că și bătaia ritmurilor din concertele de jazz sau beatitudinea spre care năzuiau ar fi putut să determine numele generației lor pe cale să se piarda în lumea largă.
Privesc pagini bătute la mașină cu desene în orginal, acuarele, pictură, grafică, fotografii cu grupul de amici care se definesc drept Beat, grup permeabil în care unul vine altul pleacă și toți călătoresc necontenit,
ca și cum numai pe drum ar putea deveni ceea ce-și doresc, departe de constrângerile comunității care-i obligă să se conformeze.
Pribegia și exilul îi definesc artistic și spulberă imaginea consacrată a autorului la masa de scris, iar temele pe care le abordează în genuri diferite (poetic, în proză, autoreferential și eseistic),
cum ar fi căutarea spiritualității, moravuri, libertinaj, jazz, buddhism, politică, se intersectează și se amestecă.
În acei ani postbelici, în sărăcie și mizerie, lumea își regăsea cu greu echilibrul iar cei mai sensibili, artiștii neadaptați, nu și-l găseau câtuși de puțin în locul de baștină, așa că porneau la drum.
După ce au bătut, cu chiu cu vai, Americile, au debarcat la Paris, într-un hotel de pe malul Senei, în arondismentul șase, azi cel mai scump din capitala Franței în materie de imobiliar.
Ca orice călător pasionat, fac poze, le transformă în colaje, meșteresc, improvizează, într-un fel de alternativă la creație, atunci când inspirația se revarsa pe tot ce e la îndemână, culoare, sunet, cuvânt.
Arta de a trăi pe drum, de a se opri la voia întâmplării, de a poposi oriunde, oricât de mult, să compună poeme, să scrie, să picteze, să se piardă și să se regăsească, au dus-o la perfecțiune.
Libertatea ca mod de viață fără opreliști presupune în cazul lor alcoolul, consumul de droguri și plante halucinogene, ca aproape toți artiștii în epoca austerității postbelice. Din Amazonia și Peru până în Maroc, nimic nu le-a scăpat.
Tenișii lui Jack Kerouak purtați cât s-a aflat ,,pe drum’’,
expuși într-o vitrină cu o parte din ținuta sa vestimentară, i-am privit ca pe o mărturie a fragilității unei persoane care a căutat un loc unde să fie în acord cu sine, într-o perioadă tulbure în care era greu să ai alte opțiuni decât majoritatea. Nu căutăm cu toții un acasă care să ni se potrivească ?
Singing Posters de Allen Ruppersberg acoperă doi pereți întregi în galeria de la etajul 5 și, privind afișele de format mic încadrate pe pereți, mă întreb cum ar fi arătat înstrăinarea lor în contextul tehnologiei de azi, cu spontaneitatea comunicării atât de potrivită unui mod lor de viață nomad.
Acestui fel de comunicare instantanee din mers anticipată de ei, combinată cu lirismul subînțeles exprimat cu delicatețe îi răspunde un public de calitate, dar de nișă.
Astazi, Beat Generation, ca atâtea alte generații neînțelese, a obținut notorietatea cuvenită, pentru că istoria se repetă, fiecare epocă își are exclușii ei, elitiști și marginali, care se străduiesc să inoveze, să dea peste cap toate regulile, ca dizidenți și refugiați dintr-un mediu social într-altul.
Dar ei au ales să schimbe peisajul și continentele, să rămână cu încăpățânare pe drum și pe drumuri sfidând convențiile.
Dar cred că oricine își poate găsi adăpost, măcar sezonier, în creațiile lor.
ore de drum 