Un tâlc s-alege sibilin

Cracovia, 2019

S-a nimerit bine să vizitez cartierul evreiesc din Cracovia într-o zi sumbră, înnorată de sfârșit de decembrie. Cred că n-aș fi perceput atât de intens istoria din spatele decorului în alegrețea anotimpului cald.

Unele locuri își păstrează o gravitate covârșitoare de-a lungul timpului, ca urmare a unor evenimente tragice, iar eu resimt această tristețe ca pe o povară care-mi îngreunează pașii chiar dacă, în momentul de față, Cracovia și cartierul Kazimierz au un aer prosper și mulțumit.

Prezența evreilor la Cracovia a fost atestată din secolul 13. Înainte de al doilea război mondial erau șaizeci de mii, adică un sfert din populația totală, iar în anii nouăzeci mai rămăseseră în jur de două sute.

În oraș activau înainte de invazia germană între nouăzeci și o sută treizeci de sinagogi, iar acum văd indicate doar patru-cinci.

Am vizitat una dintre ele, sinagoga Tempel, finalizată în 1862, în stil neo-renascentist maur combinat cu elemente din arta populară poloneză, proiectată după modelul unui templu vienez,

inspirație înlesnită de faptul că, la momentul construcției, Cracovia făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

Mai vizitasem alte sinagogi în Spania, însă aceasta m-a surprins prin bogăția decorului,

care parcă ar fi avut rostul de a ușura amintiri apăsătoare.

Ornamentele acoperite cu foiță de aur și abundența culorilor mi-au creat, pentru o clipă, iluzia unui templu thailandez.

Vitraliile, în schimb, par inspirate dintr-o construcție gotică.

Fuziunea ecoului dintre stiluri mă convinge din nou de excelența spiritului evreiesc cosmopolit.

Edificiul a avut un destin nedrept, după cum era de așteptat. Când au invadat Polonia în 1939, naziștii au instalat în sinagogă un staul pentru cai și, ulterior, un depozit de muniție înainte de a fi parțial distrusă în bombardamente.

După război, a fost reconstruită datorită donațiilor private și astfel și-a reluat menirea de lăcaș de cult până în 1985.

Acum găzduiește doar de câteva ori pe an ceremonii religioase și, mult mai des, evenimente culturale.

Lectură de drum:

Jonathan Littell, Binevoitoarele

Ora fântânilor

Crissay-sur-Manse, 2021

Pentru călătorul în căutare de liniște în toiul verii, Franța rurală e tot ce-și poate dori.

Să ne oprim pe Valea Loarei, într-o mică localitate cu arhitectură gotic-flamboaiantă din secolele 15-16, adică de la sfârșitul perioadei gotice, când stilul atinsese apogeul,

un reper istoric pe harta războiului de o sută de ani între Franța și Anglia.

Strada principală îngustă trasează pașii drumețului printre șirurile de căsuțe.

Venind din depărtări, câmpul pare să-și facă loc în peisajul nemișcat.

Decorul mi se pare vag cunoscut, poate în preajmă s-a filmat Tous les matins du monde, despre Marin Marais, compozitorul a cărui muzică îmi acompaniază clipe introspective.

Și tot la întoarcerea spre sine îmi dau de gândit fântânile pe care le întâlnesc,

în profunzimile cărora personajele lui Haruki Murakami n-ar șovăi să coboare.

Nici țipenie.

Oamenii sunt retrași în spațiul lor intim, pe care nu-l zărim din stradă, în vieți marcate de discreție, de liniște sau neliniști secrete.

Străzile goale par indiferente la trecerea timpului, ca și copacii, florile arbuștii. Domnește splendoarea melancolică a unei așezări nu foarte dornică de a integra circuitul turistic convențional.

Peisajul blând, un pic trist, se împotrivește tăcut tendințelor oficiale dictate de comerț.

De obicei, locuitorii unor astfel de cătune sunt goniți din metropole de constrângeri legate de un stil de viață claustrant și de condițiile financiare.

Mă cuprind sentimente contradictorii.

Exaltare că mă aflu într-un loc cu desăvârșire pustiu, angoasă că nu știu ce ascunde liniștea din spatele zidurilor și desfătare că am acest loc doar pentru mine.

Cei în jur de-o sută de locuitori ai satului au meritul de a fi reușit să pastreze atmosfera veridică și emoționantă a Franței rurale, cu locuințele adunate în jurul castelului demn și semeț, dar abandonat.

Casele mai vechi, cu fântâni poate la fel de vechi în spațiile dintre ele rămase așa din timpul medieval,

le-am privit în preajma bisericii construită prin 1527

la inițiativa celui mai înstărit om din sat.

Gospodăriile mai îndepartate, cu acareturi, s-au dezvoltat ca niște mici ferme, cu turnulețe ascuțite, ferestre medievale, porți istorice.

Toate străduțele, oricât de neînsemnate, care duc spre cătunele vecine au aparență îngrijită, au farmec chiar și casele nelocuite cu grădini năpădite de flori sălbatice.

În timpul preumblării de cam o oră, n-am văzut nici brutărie, nici patiserie sau alt comerț, și n-am întâlnit suflet de om.

Culoarea rodiei

Ani, 2022

La un pas de Caucaz, din mărețul regat al Armenilor au mai rămas, răzlețite într-o tăcută nemărginire, doar câteva lăcașuri.

Aflată odinioară pe o ramificație a drumului mătăsii,

apoi la intersecția potecilor caucaziene străbătute de triburile alungate de pe înălțimi,

cetatea de la Ani, azi în Patrimoniul Mondial UNESCO, păstrează vibrația inconfundabilă a capătului de lume.

În vechime, au adăstat pe acest platou căpeteniile regatului Urartu, sciți, perși, macedoneni, sasanizi.

Armenii și-au statornicit aici capitala între 884 și 1045, pe vremea când regatul lor acoperea toată suprafața Armeniei de azi și o porțiune din estul Turciei.

I-au spus Ani, numele de alint al zeiței lor protectoare.

Apoi au venit bizantinii, au trecut ca fulgerul seleucizii,

iar georgienii nu s-au sfiit să cucerească orașul de cinci ori între secolele 12-13.

Hoardele mongole nu i-au lăsat prea multe șanse când au distrus cetatea în 1236, deși populația orașului depășise deja o sută de mii de locuitori.

Peste aproape un secol, un cutremur a devastat ce mai rămasese și, întrucât nu mai puteau beneficia de ospitalitate pe traseul comercial consacrat, negustorii au luat-o pe altă parte.

În cele din urmă, degradarea s-a extins, iar în interiorul zidurilor au mai ramas doar călugării credincioși mănăstirilor.

Abia în secolul 17, când a fost redescoperită, cetatea a redevenit simbolul cultural și religios al trecutei semeții armenești.

Se spune că metropola era faimoasă datorită celor o mie și una de biserici, care nu se știe dacă au fost doar plăsmuirile negustorilor care-și exagerau povestirile.

Arheologii au identificat până acum ruinele a numai cincizeci de biserici,

treizeci și trei de capele săpate în stâncă și douăzeci de schituri, majoritatea în curs de reabilitare.

Primele săpături, cele mai ample și descoperitoare, au fost realizate de Academia de științe din St. Petersburg între anii 1880-1917, când regiunea Kars aparținea rușilor.

Pe platoul aflat la o altitudine de o mie trei sute de metri, traseul de la un monument la altul în lumina aurie a dimineții de toamnă se dovedește o inițiere într-un tărâm de taină.

De la zidul de apărare și metereze, la Biserica Mântuitorului,

la Sf.Ștefan, la primul Sf. Grigorie, pentru că sunt două biserici dedicate acestui sfânt, ctitorite de două dinastii diferite, apoi la moschee și citadelă,

la Sfinții Apostoli, întrezărind prin vegetație, între ele, anticul pod peste râul Akhurian.

Catedrala

și cealaltă biserică Sf.Grigorie au încheiat circuitul.

Potecile croite pe pământul bătucit, prin praf, printre ierburi, te îndrumă cu ușurință de la un obiectiv la altul,

dar ai libertatea de străbate oricum și în orice direcție platoul dacă te ferești de mărăcini.

De multe ori, în siturile complet reabilitate, dispare orice rămășiță de autenticitate, dar aici mă pot bucura să pășesc pe țărână, prin buruieniș, ca și cum, ocrotită de liniștea desăvârșită, s-ar crea o comunicare directă cu energiile primare.

La numai patru sute de metri dincolo de râu începe Armenia, dar nu disting vreun semn care să-mi indice prezența frontierei.

Totul era încremenit de pustietate și văd doar un pârâu subțirel

curgând spre un râu mai larg

și încerc în zadar să deslușesc în depărtări vreo așezare.

Toate la timpul lor.