De ochii lunii

Paris, 2019

Vă doriți luna de pe cer ? V-o dăruiesc. Solemnă și discretă, m-a invitat în sferele înalte ale unei expoziții la Grand Palais pentru că, știm bine, ea guvernează artele, inspirația și clarviziunea.

Cei care o urmăresc pas cu pas susțin că tot ea garantează eficacitatea actelor de magie, cum sugerează și Ivan Kramskoy,

are în grijă instinctele, e stăpâna dispoziției zilelor de luni si a intuiției feminine.

Istoria chipurilor sale începe odată cu egiptenii care susțin că zeul lunii, Khonsu, are cap de șoim.

În America latină, -Bolivia și Peru-, s-au imaginat semiluni creștine cu simboluri incașe,

dar în America centrală este, încă, patroana șamanilor.

În Japonia secolului 19, Soma se impune ca o zeiță respectabilă.

În hinduism, apare sub chipul tânărului Chandra, numele curent al lunii, aflată în grupul celor nouă planete importante care influențează soarta omului. Instalat pe un dispozitiv cu rotile care îi permite aceeași mobilitate ca a astrului, îl recunoaștem după cicatricea de pe frunte. Simbolurile sale sunt bastonul și floarea de lotus. Legenda spune că Chandra l-ar fi ironizat pe Ganesh și acesta s-a răzbunat rănindu-i fața (India de nord, secolul 19).

Luna preistorică din secolul 14 î.Hr. devine, în Mesopotamia, martora unei cesiuni de drepturi, așa cum atestă Kudurru din Nazimarutash, momentan în colecția Luvrului din Abu Dhabi. Inscripția consemnează donația unor terenuri din partea unui rege către un templu.

Pământenii traversează momente de cumpănă la fiecare eclipsă, când ea își manifestă puterea deplină și misterioasă.

Predicția eclipselor a fost dintotdeauna o provocare pentru astronomi. Johannes Muller de Konigsberg (Regiomontanus) a fost primul care a anunțat cu precizie acest obscur proces și l-a explicat științific în anii 1436.

Astrologii susțin că eclipsele sunt instrumentele prin care universul atrage atenția asupra nevoii de schimbare. Deciziile luate în timpul unei eclipse se dovedesc irevocabile, ca și cum trecem pe un pod care se surpă și nu ne mai permite întoarcerea. O eclipsă de lună e întotdeauna o lună plină care luminează intens evenimente, clarifică situații și marchează un punct culminant.

Astrul nostru are și îndatorirea să hotărască data unor sărbători religioase, cum vad în tabloul lui Etienne Dinet, în care credincioșii musulmani urmăresc încordați și neîncrezători apariția lunii noi odată cu apusul soarelui, semn sacru care indică începutul postului și al rugăciunii. Iar în calendarele laice, anul nou chinezesc debutează la a doua lună nouă dupa solstițiul de iarnă.

Luna cea mai tulburătoare o regăsesc întotdeauna în satul idealizat al lui Chagall, unde se mai rătăcește câte o căpriță, iar scripcarul pe acoperiș compune acorduri nostalgice. Fly me to the Moon, fredonează Frank Sinatra și, într-o altă lucrare, Marc Chagall pare să-i urmeaze îndemnul.

Dacă ne punem pe studiu, în orele de reverie îi vom încredința secrete cabalistice, ca Tim Nahum Gidal,

contemplând-o printre chiparoși, pe fundalul unui cer întunecat, la Meret Oppenheim.

Mă opresc în tabloul Love Under the Moonlight de Semiha Berksoy, adus dintr-o galerie din Istanbul, și încerc să rămân aici cât de mult.

Film de drum:

Lav Diaz, The Woman Who Left (2016)

16 dintr-o expoziție

Paris, 2019

Din cele douăzeci și șapte de mii de tablouri aflate în colecția muzeului Pușkin, la Moscova, două sute au călătorit pentru prima dată în Occident, la Fundația Custodia din Paris (rue de Lille, 121), un spațiu cu expoziții de calitate.  Colecția a aparținut aristocrației rusești și a intrat în posesia muzeului Pușkin prin naționalizările post-revoluționare. Am ales câteva compoziții rare de grafică, acuarelă și pictură semnate de mari maeștri, vi le prezint și vouă, cu mica lor poveste.

Ați întâlnit vreodată o sibilă ?

IMG_2948

Nu v-ar strica, pentru că sibila are darul profeției. Dar, vă previn, nu-i ușor să-i descâlcești vorbele. Cea de aici are o vârstă venerabilă, e din secolul 15 și e solitară. De obicei, ele se prezentau într-un grup de douăsprezece, nu întâmplător în perfectă simetrie cu cei doisprezece apostoli. Aceste personaje, precum și oracolele din cărțile sibilinice, au fost integrate în iconografia creștină.

Atracția Orientului se înfiripă în arta occidentală prin anii 1400, cu o întreagă hermeneutică pe care foarte puțini o înțelegeau.

IMG_2949

Un bărbat cu turban, probabil un meșteșugar, artizan sau esoterist desenat de Schongauer în Alsacia, parcă ar da de înțeles, prin asemănarea cu un alchimist, că urzește planuri de nepătruns.

Dintr-o fermă atribuită lui Bloemaert, de la sfârșitul anilor 1500, se degajă o melancolie tomnatică și rafinată.

IMG_2956

Subiectul, ferma în stare precară și cei doi păstori pe marginea drumului, e de o banalitate contradictorie. Detaliile, nu. Fiecare element are, separat, o forță care susține filosofia compoziției.

Pieter de Molijin din Harlem, unul dintre reputații peisagiști olandezi din secolul 17, este maestrul vântului și al ploii, specifice acestui ținut.

IMG_2954

Artistul se concentrează asupra efectelor atmosferice greu de stăpânit, care devin personaje incontrolabile. Furtuna, cu ploaia căzând în rafale pe diagonală, te integrează în vârtejul lor.

Este aici și Avercamp, marele maestru al peisajelor de iarnă.

IMG_2957

Un vapor încărcat de furaje lângă Ouderkerk. Câmpia neerlandeză fără sfârșit. Oglinda apei, bruma din aer. Când natura îți pune la dispoziție atâta poezie, totul pare simplu.

Olanda era vestită încă din anii 1600 pentru kermesele și moravurile lejere.

IMG_2951

De la Adriaen van Ostade primim un desen-acuarelă compus cu finețe și umor. O scenă din viața cotidiană a unei ferme din Țările de Jos. Am remarcat atenția acordată detaliilor scenografice, coregrafice și de costumație.

Întoarcerea din Egipt, de Rubens.

IMG_2952

O raritate și o capodoperă din 1614. Sfânta Familie este înfățișată într-un desen executat cu linii rapide, parcă schițat în viteză, respirând cu sufletul la gură nerăbdarea întoarcerii acasă. De fapt, autorul ne povestește un episod autobiografic. Rubens a trebuit să părăsească Flandra cu toată familia ca să scape de persecuția protestanților.

Un peisaj imaginar de Allaert van Everdingen.

IMG_2953

Suntem invitați să admirăm o fortăreață părăsită pe malul unui râu pe care plutesc diverse ambarcațiuni, în acord cu silueta unor turle de biserici și mori de vânt. Se pare că artistul s-a aflat toată viața în căutarea peisajului ideal. L-a gasit în Țările de Jos.

M-am întrebat dacă nu cumva e cam mult spus Kermesa din sat ca titlu al compoziției grafice a lui Jan van Goyen.

IMG_2958

Exuberanța și dănțuiala dionisiacă a sărbătorilor flamande pare destul de estompată și rezervată, mai ales că trăsăturile chipurilor sunt neclare. Ideea e mai mult de personaj colectiv într-o reuniune negustorească. Prin singularitatea lui, tabloul e dintre cele mai valoroase.

Esența vieții pastorale franceze este surprinsă de Charles-Joseph Natoire, artist din secolul luminilor (anii 1700),  într-o compoziție detaliată care justifică binecunoscutul dicton ,,heureux comme Dieu en France’’.

IMG_2955

În Franța rurală găsim de toate: un castel aristocratic, câteva așezăminte spirituale (colegială, mănăstire, abație) azi cu folosință culturală, fortificații, pășuni pe care pasc turme zdravene, localuri unde poți savura delicatese. Atunci, ca și acum.

N-a fost nevoie să citesc eticheta explicativă, pentru că personajele pictate din spate sunt marca lui Caspar David Friedrich.

IMG_2962

Cei doi domni ne invită la o clipă de contemplare și par foarte absorbiți în meditație sau în conversație. De la George Banu mi se trage pasiunea pentru sincretismul acestui subiect, m-am delectat cu albumul său, Spatele Omului.

O foaie cu o dublă acuarelă de Karl Briullov, destinată să ilustreze atlasul călătoriei în Grecia, din 1835, a lui Vladimir Davydov.

IMG_2967

Jurnalul lui Davydov ne dă indicii despre peisajele care au inspirat cele două acuarele. Prima reprezintă o furtună pe muntele Diaforti, considerat de către arcadieni ca fiind reședința lui Zeus. A doua redă același peisaj pe vreme însorită. Efectele dramatice sunt cu adevărat jupiteriene!

Îndrăgostit de spațiul oriental, pictorul francez Eugene Delacroix, maestrul desfășurărilor impetuoase, are și o faimă de mare călător.

IMG_2964

Acest Arab odihnindu-se în natură a fost produs în timpul voiajului său în Maroc și Algeria, în 1832. Personajul pare că abia aștepta să se lase în voia unei stări de moleșeală, indiferență, nepăsare. Nu contează cine e arabul, prezintă interes doar atitudinea definitorie pentru un stil de viață. E molipsitoare, nu ?

Altfel stau lucrurile cu Noapte (turcoaică adormită) de Karl Briullov.

IMG_2965

Ceaiul, papucii, ghiveciul cu florile pe pervazul străjuit de grilajul discret al ferestrei, broboada care îi servește ca șorț, turbanul au, fiecare, povestea lor. Considerat primul pictor rus de renume internațional, Briullov a întreprins o călătorie în Turcia și Grecia în 1835, după ce a studiat cincisprezece ani la Roma.

Dimineață grecească la Miraka, tot de Karl Briullov.

IMG_2966

În 1835, pictorul îl însoțește pe Vladimir Davydov, nepotul contelui Orlov, într-o călătorie în Grecia. Aristocratul avea în plan să-și publice impresiile sub forma unui atlas ilustrat. Această acuarelă reprezintă singura scenă populară din jurnalul lui Davydov, preocupat în general doar de monumente și situri arheologice.

De mult aștept o retrospectivă Odilon Redon, filosof și pictor esoterico-mistic, rar întâlnit în muzee.

img_2970.jpg

Tablourile sale cu ambianță ocultă, de care abia că mă pot desprinde, sunt răspândite în colecții private peste tot în lume. Mai ales când e vorba despre o creație neobișnuită, deși, în cazul său, toate sunt neobișnuite. Avem aici Proiectul paginii de titlu al revistei Balanța. Știind care sunt temele sale predilecte, vă confirm că este vorba de zodie. Revista era editată în Rusia la începutul secolului 20 și analiza realitatea invizibilă și spațiul oniric. Redon era idolul lor.

Selecția de mai sus acoperă doar jumătate din expoziție. Celelalte tablouri vă las plăcerea să le descoperiți singuri, oriunde se vor fi aflând.

Sentiment italian

San Giovanni Rotondo, 2019

Un architect se simte acasă pretutindeni, spune Renzo Piano, iar eu mă simt acasă în lucrările sale.

Cale de o zi din Genova unde s-a născut, a învățat, a predat și a construit, am ajuns la una dintre ele.

Basilica San Pio a fost inaugurată în 2004 și are capacitatea de a primi treizeci de mii de pelerini. Măslini, chiparoși și toți arbuștii specifici regiunii puglieze o înconjoară de pe marginea esplanadei.

Apropiindu-mă, observ construcția cu acoperișul său de aramă de un verde luminos sprijinit pe arcade și îmi imaginez cum acele semicercuri formează un întreg în lumea nevăzută.

Mă pierd în vastitatea interiorului cu structură circulară, ritmată de același model de arcuri de sprijin care înlesnesc dinamismul peregrinării și favorizează  contemplația. Șantierul a durat treisprezece ani, răstimp în care Renzo Piano a câștigat Pritzker Prize pentru alte proiecte, dintre care cel mai familiar îmi este, până acum, Centre Georges Pompidou.

De jur-împrejur, deslușesc scenele decorațiunilor murale din mozaic strălucitor și colorat create de Marko Ivan Rupnik, în stilul celor realizate de artistul sloven la Vatican sau la sanctuarele de la Lourdes și Fatima. Și în Romania a lucrat, pe o suprafață mai restrînsă, într-o biserică ortodoxă din Cluj.

Ca teolog format la înalte școli iezuite, colajele sale din mozaic cuprind o întreagă filosofie a imaginii, pornind de la magnetismul neobișnuit al privirii personajelor care au chipuri alungite, nas prelung ca să accentueze structura verticală a persoanei pe dimensiunea divin-umanitate, și gura mică afirmând că ființa spirituală reduce senzualitatea la un indiciu neînsemnat.

Sub bazilica principală se află locașul cu dispunere identică unde este expus corpul păstrat intact al lui Padre Pio, spre care se îndreaptă toți pelerinii. Calugăr din ordinul fraților minori capucini aparținând ordinului franciscan înființat în 1209 de Sf.Francisc din Assisi, Padre Pio a făcut legământ să-și ducă viața în rugăciune, sărăcie, ascultare, fraternitate.

Miracolele înfăptuite de el atrag mulțimi nesfârșite încă din anii 1919, iar după trecerea în neființă, în număr tot mai mare, atrași de promisiunea pe care a făcut-o credincioșilor de a-i ajuta în nevoile lor mai mult decât a reușit să o facă în timpul vieții. Însemnat cu stigmatele christice ca Sf.Francisc din Assisi, înzestrat cu odoratul de sanctitate ca Sf.Polycarp din Smirna, cu harul bilocației și recunoscut pentru vindecările inexplicabile științific, a fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea în 2002.

Pe masură ce pleacă pelerinii așezați pe băncile din fața mea, îmi tot schimb locul, să pot ajunge cât mai aproape de vitrina de sticlă unde odihnește Padre Pio.

De această dată, nu-i mai cer nimic, am venit doar să-i mulțumesc.