Patrimoniul mondial UNESCO – Pagina 3

Cu bună știință

Salamanca, 2022

Am pășit într-o instituție cu program de vizite turistice foarte restrâns, în Universitatea Pontificala iezuită, cu gândul la pățaniile liderului acestui ordin analizat și controversat, Sf.Ignațiu de Loyola, un personaj aventuros emanat de ținutul basc, sărbătorit de catolici în fiecare an la 31 iulie.

Am încercat să dau de urma gândurilor și a energiilor care l-au mânat în Salamanca, pentru că fondarea acestei instituții sub egida iezuită se datorează, fără dubii, șederii sale aici.

Vizita e obligatoriu ghidată, durează cam douăzeci de minute, biletul de intrare scump, ghida plictisită.

De la o prietenă spaniolă care a studiat în acest vechi centru universitar la o facultate de stat, aflu că universitatea iezuită este privată, foarte costisitoare și nu nepărat de calitate, ca majoritatea instituțiilor de învățământ private în Spania, mi s-a explicat.

Ca peste tot, contează drumul deschis de cunoștințe și mai puțin de cunoaștere.

Ignațiu a fost parașutat la Salamanca în 1527 venind de la Alcala de Henares ca urmare a unui conflict ideologic declanșat de nelămuriri legate de motivația aderenților săi, într-o perioadă în care cea mai mică neconcordanță cu normele teologice în vigoare era vânată de Inchiziție.

Cel care urma să devină Generalul ordinului, singurul ordin religios cu structură și exigențe militare, fusese supus unei anchete, la Alcala, pe trei motive, unul mai grav ca altul, de către autoritățile religioase locale.

Studentul predicator, grăbit să urce în ierahie, e acuzat de a-l susține pe Erasmus, e bănuit de practici iudaizante, cum ar fi respectarea Sabatului și, precedându-l pe Voltaire, ca să nu mai vorbim de secta bavareză la originea atâtor comploturi, învinuit de iluminism.

Iluminații erau în acea vreme credincioșii care începeau să-și pună întrebări despre temeinicia credinței, și, în lipsa unor răspunsuri din partea preoților din ce în ce mai inculți, mai înclinați spre comoditate și moravuri ușoare, să se îndepărteze de biserică.

Pe de altă parte, convertiții, noii creștini, evreii obligați să treacă la catolicism ca să nu fie expulzați sau și mai rău, își păstrau în secret credința, în ciuda unei adeziuni de formă. Nu toți, pentru că și în rândul catolicilor de frunte au ajuns evrei convertiți, însă prelații îi priveau cu suspiciune la început, așa că noii convertiți își practicau neo-creștinismul la oarecare distanță, ajungând, la un moment dat, pe aceeași lungime de undă cu iluminații.

Așa că, printre acești marginali dezorientați și doritori de schimbare, Ignațiu își găsește urmăritori deși nu avea o poziție oficială, fiindcă ordinul încă nu exista.

Susținând ideile de toleranță religioasă ale lui Erasmus, mai ales cu privire la evrei, Ignațiu e luat drept iluminat, solidar cu revoluția religioasă în formare, din ce în ce mai amenințătoare pentru forurile ecleziastice.

Din fericire, arhiepiscopul Spaniei, de Fonseca, era și el partizan al lui Erasmus și l-a trimis pe Ignațiu la Salamanca să-și continue studiile.

În ciuda recomandării, aici a fost rău primit, hărțuit și insultat, episod pe care-l voi invoca la vizitarea mănăstirii San Esteban.

Pentru Ignațiu, Salamanca reprezintă un punct de cotitură în destinul său, de fapt toate marile orașe în care a poposit au coincis cu viraje radicale, dar aici ipostaza lui de iluminat, de rătăcitor, de autodidact, de prezicător, de șef al unei găști de marginali, n-a inspirat încredere mediului excesiv de rigid și conservator.

Atunci când va fi obligat să-și susțină cauza, bietul provincial care se exprima în spaniolă cu accent basc și în latină cu accent spaniol, se trezește comentând spontan concepte sacre în anturajul său dubios, cu discipolii întâmplători care-l însoțesc pretutindeni, cu ținuta sa vestimentară ponosită, cu relațiile feminine discutabile.

La Salamanca, el cântărește cu luciditate posibilitatea de a adera la un ordin religios mai puțin corupt pe care să-l reformeze înainte de a fi el însuși pervertit.

Prea puțin realist, planul său, așa că, de ce nu și-ar întemeia propriul ordin de care să fie sigur că se angajează întru călăuzirea sufletelor rătăcite ?

Mult mai târziu, viitorul fondator al Companiei urma să fie sanctificat datorită Exercițiilor spirituale ce-i fuseseră dictate de Sus,

operă fundamentală presupusă înălțătoare pentru cel care aspira la o înțelegere superioară și, cu toate că edificiul universității care asigură continuitatea operei sale este impresionant, am rămas cu o impresie de opacitate inconfortabilă și neliniștitoare, incompatibilă atât cu religia, cât și cu învățământul.

Partea Leului

Serengeti, 2018

Îmi plac Leii cu dezinvoltura lor,

cu mărinimia și distincția lor, cu respectabilitatea lor, dar și cu ușurătatea de a-și deschide sufletul, cu sinceritatea care, uneori, se transformă în credulitate, alteori în inocență.

Deși dificil de acceptat cu micile lor orgolii, cei mai de încredere și de ajutor prieteni mi-au fost întotdeauna Leii.

El e, de altminteri, singurul semn zodiacal pe care-l pot ghici după aparențe, într-atât de convingătoare sunt.

Ca să nu încalc regulile legitimității misterioase a astrelor care mi-au sortit o incontestabilă compatibilitate cu ei, atunci când a fost posibil mi i-am ales drept colaboratori pentru că sunt inventivi, siguri de ei și capabili să ia decizii foarte repede. N-am întâlnit niciodată un Leu mototol. Dintre toate jivinele văzute în savana africană, doar ei, irezistibili, îmi dădeau chef de joacă și nu mă săturam să-i pozez, cât puteam de aproape.

Jackson, ghidul competent, educat, îndatoritor, entuziast, el însuși Leu, își dădea osteneala să manevreze mașina ca să-i putem surprinde în toate stările, fie în toiul unui mic-dejun în zori,

fie zburdalnici și nepăsători sau tolăniți la umbră ori dormind buștean.

Dintre toate animalele, ei erau cei mai disponibili să lege prieteșug, ne priveam reciproc de la doar doi-trei metri distanță, chiar dacă, în prima zi, am resimțit o vagă crispare confruntându-mă cu această intimitate neobișnuită. Nu-ți fie frică, îmi spunea Jackson, n-au chef să se deranjeze (pentru atâta lucru? completam în gând).

Neașteptat de familiară, culoarea aurie a miriștei, în savana, îmi aduce în permanență în minte câmpia oltenească nesfârșită, învăluitoare în verile toride, eliberatoare de griji. Îmi plăceau mai ales după-amiezele moleșite de lenea vietăților. Leii știu să lenevească, o fac cu o voluptate și un abandon incomparabile.

E un spectacol să privești un leu huzurind, universul întreg devine un teatru în care noi, călătorii, eram spectatorii și admiratorii săi. I-am privit în multe ipostaze, însă, tolăniți, au o grație demnă.

Odihnindu-se după o noapte zbuciumată, tumultuoasă, de vânătoare, pe fundalul miriștei, mă încarcă, din imobilismul lor imperial, cu o energie frenetică.

Stăteam minute în sir, îi priveam în ochi și mă minunam cât de bine păreau să înțeleagă de ce suntem acolo și să ne asigure de cooperarea lor. În Serengeti am întâlnit mai mult lei masculi, iar în Ngorongoro doar leoaice care, totuși, nu mă impresioneaza la fel de mult ca domnii.

În afară de el, nu mai observam nimic în jur, ocupă cu fast și grandoare tot spațiul. Soarele e stăpânul Leului, încălzește, luminează, iluminează, uneori te orbește. Leul se simte cel mai bine la căldură, la apogeul verii, să nu-l scoatem din casă pe ploaie.

Ansamblul regal barbă-coama e semnalmentul după care recunoaștem un Leu de la depărtare. Din experiența mea, în muzee, după aceste elemente îmi dau seama care erau căpeteniile din epoci îndepărtate. În prezent, nu știu în ce măsură Leii se afla la putere, n-am făcut un recensământ al zodiilor în actualitatea politică dar, dintre personajele istorice, i-am reținut pe împărații Franz Joseph și Napoleon.

Prin cercuri de cunoștințe, în corporații și societăți, Leii își dispută cu Scorpionii pozițiile cele mai însemnate, rareori întâlnesc un Leu în postul de director-adjunct. Nu-i place să se ocupe de detalii, îl atrag opere de anvergură și cât mai creative, care-i și reușesc. Pune suflet și generozitate în orice face și oricine și-ar dori un mic rol în preajma lui.

Îmi spunea odată o poetă că patru importanți critici literari au scris despre volumele ei, și toți erau Săgetători. N-am iscodit-o dacă de bine sau de rău, însă m-am distrat copios și, pornind de aici, m-am întrebat cum ar arăta o istorie zodiacală a literaturii, să aflu ce sunt, îndeobște, eseiștii ? Dar prozatorii ? Dar poeții ? Cine s-ar încumeta să o scrie ? Probabil că un Leu.

Muzică de drum:

Iar noi locului ne ținem

Evora, 2020, 2022

Pe vremea Imperiului Roman, Evora era o urbe cu prestanță, după cum ne confirmă grandoarea celor două monumente de importanță majoră păstrate de două mii de ani, printre cele mai semețe rămase azi în Peninsula Iberică, incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

1.În secolul 2, romanii au construit un ansamblu arhitectural cu destinație sacră în plin centru, în cel mai înalt punct al orașului, ca să poată fi zărit de departe.

Templul Dianei își revendica un pic abuziv patronajul zeiței vânătorii, doar în virtutea vecinătății cu un templu identic din orașul spaniol Merida, deoarece, în realitate, a fost ridicat pentru a preamari cultul împăratului Augustus. A traversat timpul în stare mai bună decât restul monumentelor iberice cu toate că, în secolul 5 a fost partial distrus, iar în perimetrul său au fost instalate un depozit și un abator.

L-a salvat amenințarea cotropirilor barbare de după căderea imperiului, când s-a făcut una cu fortăreața, încorporat în structura turnului de observație, supraviețuind astfel pitulat până a ieșit la iveală în secolul 19. Din cele optsprezece coloane grațioase de piatră cu elegante capiteluri corintice de marmură, au supraviețuit paisprezece, restul a fost distrus și transformat în fortificații de hoardele care au jefuit ținutul.

Sanctuarul își conservă intact podiumul și baza dreptunghiulară cu dimensiuni de cincisprezece și douăzeci și cinci de metri, însă treptele pe care se ajungea în incintă au dispărut, așa că ne vom mulțumi să-i aducem prinos de la distanță.

2.Tot din epoca romană, s-a păstrat Apeductul Apelor de Argint,

complex de instalații hidraulice în scopul alimentării cu apă a orașului,

pe care-l intersectăm pe tot parcursul traseului urban.

Construcția de bază din timpul romanilor a fost reamenajată în 1537, ca să aducă apa dintr-un izvor pe o distanță de optsprezece kilometri.

Numele are dublă semnificație, una că apele erau argintii, curate, și cealaltă adăugată ulterior, din cauza costurilor astronomice ale șantierului.

Secțiunea cea mai vizibilă se găsește în exteriorul zidurilor orașului și are o înălțime de doisprezece metri,

însă, în centru, cu greu deosebim apeductul de casele cuibărite între arcurile lui,

și nu numai atât.

Dacă urmăm apeductul pas cu pas pe străduțe, vedem cum, între două arcuri, a fost edificat un templu unic în Peninsula Iberică, rămas acum stingher în plină zonă comercială.

Chiar dacă azi nu mai servește la alimentarea cetățenilor cu apă,

construcția s-a preschimbat cel puțin în sursă de inspirație pentru fotografii amatori de instantanee inedite.

Lectură de drum:

Jose Saramago, Toate numele

De treci codrii de aramă

Domodossola, 2018

Circuitul celor nouă Munți Sacri din Piemonte și Lombardia incluși în Patrimoniul Mondial UNESCO ascund, printre alei umbroase, mici capele diferite ca stil, ridicate între secolele 15-18 ca locuri de rugăciune alternative la locurile sfinte din Ierusalim, cetate devenită pe atunci inaccesibilă din cauza amenințării musulmane.

Urmând parcursul de drumeție devoțională și pelerinaj care leagă între ele aceste situri religioase, să facem o scurtă etapă la Domodossola,

intersecție a unor pitorești poteci de-a lungul parcurilor naționale din Italia și Elveția.

La doar câțiva kilometri de oraș, urcăm ușor pe Sacro Monte Calvario, unul dintre cei nouă munți sacri, pe a opta poziție în ordinea vechimii,

sanctuar întemeiat în 1657 la inițiativa unor călugări capucini, o branșă secundară a ordinului franciscan, care aspirau să se retragă în acel loc ascuns cu strășnicie în pădure.

Animat de năzuința de a fi de ajutor comunității, un călugăr filosof a înființat, în secolul 19, în incinta complexului, un institut de binefacere încă funcțional și azi.

Traseul pe care sunt presărate cele cincisprezece capele ale capucinilor pornește chiar din marginea orașului,

înfundându-se treptat în desișul vegetației parcului natural și refac cele paisprezece opriri ale Patimilor lui Iisus pe drumul crucii.

Unele se văd din poteca principală, altele se cer căutate, cu suișuri și coborâșuri, fiecare cu arhitectură diferită și decorațiuni de pictură și sculptură reprezentând scene din Noul Testament.

O astfel de plimbare poate fi un prolog ideal pentru o seară în seducătorul orășel piemontez

care îmi dă prijejul să cunosc și să apreciez calitatea vieții reflectată în produsele locale.

Orașul se bucură de un interes turistic remarcabil, având în vedere că e prima stație în care se opresc toate trenurile după frontiera cu Elveția,

în gara cu statut de monument istoric proiectată de Luigi Boffi și inaugurată în 1888, ani când a devenit un important nod internațional de cale ferată între Milano și Elveția.

Liniștita arhitectură de munte,

cu palate discrete, din secolul 17, predispune la o pasionantă și aproape orientală petrecere a timpului,

privind la călătorii care ies din gară, iar gastronomia locală poate configura în chip convingător obiectivul unui pelerinaj culinar la înălțime.

Dintr-o sorbire

Bordeaux, 2019

Vinul a profilat destinul comercial al orașului încă din anul 43 î.Hr., când romanii au început să cultive vița-de-vie pentru consumul soldaților încartiruiți aici în număr mare, care-l beau ca pe apă, tradiție cinstită până spre zilele noastre.

Până în anii 70, când prin Bordeaux trecea Turul Franței, erau organizate puncte de realimentare unde cicliștii făceau etape să se hidrateze în timpul cursei, vinul fiind un produs reglementar, alături de bere și apă, care putea fi consumat în competiție, unde producătorii își instalau tonetele cu butoaie ca să-și facă reclamă, iar vinul curgea la robinet.

În vremurile de azi, avem de ales între șaizeci și cinci de soiuri diferite de vin local de degustat cu masură în peste cele o mie șase sute de restaurante din oraș. Cele mai costisitoare vinuri roșii din lume se produc lângă Bordeaux, fiecare specific solului, iar vinul e motivul principal al turismului girondin.

Și, pentru că inspirația nu survine la voia întâmplării, inventatorul etichetei de vin a fost, în 1777, un litograf și caligraf din Bordeaux, care a lipit pe sticle primele bucățele de hârtie imprimate de el însuși, sub denumirea de vinietă.

Dar nu de-asta am descins două zile pe malul Garonei. M-au interesat muzeele deosebit de bogate, în concordanță cu orașul, înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO în calitatea sa de cel mai vast ansamblu urban din lume, care se bucură de o calitate a vieții remarcabilă, printre cele mai înalte din Europa, datorită gastronomiei, culturii, amenajărilor peisagistice, istoriei.

Am identificat cel mai vechi vestigiu, dar nu chiar atât de vechi ca viile, Palatul Gallien, care adăpostește ruinele unei arene romane din secolul 2 cu o capacitate de cincisprezece mii de locuri.

Din Evul Mediu, se păstrează impecabil Poarta Cailhau, teminată în 1496, intrarea principală a cetății vreme de două secole, în principal cu rol defensiv. Atestată ca primul monument din Bordeaux construit pentru a slăvi un rege, Charles VIII, la Revoluție i-au fost ciobite ornamentele, considerat un simbol al regalității.

Din fericire, pagubele n-au fost mari și, când vremurile s-au liniștit, în interiorul porții s-au improvizat trei apartamente, închiriate ulterior unui cantaragiu de sare, unui cizmar și unui scriitor public, pâna în 1882, când a intrat în renovare și atestat ca monument. Tot din epoca medievală a supraviețuit Turnul Vrajitoarelor, vestigiu dintr-o fortăreață de apărare împotriva englezilor după ce s-a stricat prietenia, timp îndelungat închisoare în ale cărei cotloane prizonierii erau supuși chinurilor.

Pe malul Garonei, englezii debarcau din cețurile pre-medievale, de pe corăbiile lor, ca să-și facă plinul cu licoarea dionisiacă în schimbul altor marfuri.

În anii 1200, după căsătoria ducesei Aliénor cu Henri II Plantagenet, orașul a dobândit statul de offshore, prin scutirea de taxe în comerțul cu Anglia, iar averile negocianților de vin au atins cote de neînchipuit.

Atunci a fost construită catedrala St.André, palate și instituții impunătoare.

Însă nivelul de bunăstare nu s-a oprit aici, a continuat să crescă în virtutea negoțului cu Africa.

În calitate de cel mai mare port al Frantei între secolele 16 și 19, comerțul cu sclavi aduși de pe coasta de vest a Africii a consolidat și mai mai mult patrimoniul marilor familii care, în vremurile progresiste care au urmat, au fost nevoite să se eclipseze, cum se întâmplă la schimbările de rânduieli, dar, cu toate acestea, Bordeaux a continuat să fie un oraș înstărit, pentru că averile lor nu s-au evaporat, ci s-au redirecționat.

Pâna în 1832, centrul era complet separat de continent prin Garona cu estuarul său și a avut deschidere doar spre ocean.

Oamenii se uitau într-o singură direcție, cea din care venea bunăstarea, iar în interiorul pamânturilor, vinurile se dirijau spre palatele regale, saloanele burgheziei și instituțiile religioase. Mai târziu, spre toată planeta, iar azi beneficiază de reputația de a fi vinul cel mai contrafăcut din lume.

De trei ori capitală a Franței, nu mă surprinde grandoarea arhitecturală de calibrul Parisului și observ cum, adaptată la specificul activității, arhitectura imobilelor a fost astfel concepută pentru a înlesni transportul butoaielor. Marea burghezie s-a dizolvat in mici comerțuri determinate de mutațiile produse prin deschiderea orașului spre est. Treptat, toți industriașii de frunte ai Franței și-au cumpărat podgorii lângă Bordeaux ca un titlu de glorie și, în ultimii ani, veniți dinspre soare-răsare, un mare număr de investitori chinezi.

Ca și la Paris, lărgimea fluviului configurează culorile cerului. Pe malul Garonei, hangare și silozuri reabilitate în stil contemporan culminează cu sclipitoarea Cité du vin, unde, ca peste tot în oraș, sunt organizate degustări. Și, pentru ca experiența să fie judicioasă, cărțile lui Robert Parker pot fi o convingătoare sursă de informație.

Lasă-ți lumea ta uitată

Ivanovo, 2024

Să nu ne grăbim spre graniță, ce dacă plouă, să o cotim spre Ivanovo, în sihăstrie.

De multă vreme nu mai trăia nici un pustnic în peșterile căzute în ruină din defileul Rusenski Lom, la douăzeci de kilometri de Ruse.

Acele mănăstiri ajunseseră să nu mai aibă nici măcar nume. Locuitorii satului Ivanovo, la trei kilometri de stâncă, au fost primii care s-au încumetat să se apropie de pereții inaccesibili și să numească Valea Domnului unul din schituri datorită unei imagini pictate în care ei l-au recunoscut pe Atotputernic. Altă biserică a primit numele de Sfântul Scris, date fiind inscripțiile foarte bine păstrate. Alta, Biserica Îngropată. Iar cea mai frumoasă se chema simplu, Zarkvata, adică Biserica.

Foarte puține s-au păstrat în stare bună în ansamblul mănăstiresc suspendat la treizeci și doi de metri deasupra râului.

Peșterile au fost locuite neîntrerupt între 1186 și secolul 17, dar capriciile vremii, alunecările de teren, cutremurele le-au șubrezit încetul cu încetul.

Azi, natura fără prihană înveșmântează stâncile, ascunde intrările secrete ale chiliilor și schiturilor pictate în stilul rafinat din vremea Paleologilor. Mănăstirea a fost întemeiată de părintele Ioachim, mai târziu primul patriarh al bisericii ortodoxe bulgare.

Pe atunci, mai erau și alte așezăminte rupestre, însă datorită protecției regale, Ivanovo a devenit cel mai cunoscut.

Potecile străbat o parte din mănăstirea Sfântului Arhanghel Mihail, activă în timpul celui de-al doilea Țarat bulgar, între 1186 și 1396. Capele și chilii de sihaștri au fost săpate în stâncă, pictorii de icoane au decorat tavanele și pereții cu tablouri, chipuri și fresce.

Peșterile aveau dimensiuni până la 12,5 pe 9,5 metri, multe erau doar mici văgăune pentru însingurați, dar, în toate, pustnicii își încropisera un locșor pentru icoane. Ca în multe regiuni răsăritene, Cappadocia, Armenia, Georgia, Siria, asceții își configurau imense mănăstiri cu chiliile suprapuse aidoma unor etaje. Cele de la Ivanovo, incluse în Patrimoniul UNESCO, ascund picturi murale inestimabile din jurul anului 1360.

Doar o singură biserică, a Sfintei Fecioare, și o capelă, a Sfântului Gherasim, se pot vizita. Celelalte patru lăcașuri împodobite cu fresce sunt menținute sub supravegherea UNESCO în stare de conservare, dar închise publicului.

Călugării ajungeau aici prin vechea intrare, unde se află acum balconașul suspendat pe care-l zăresc din parcare, fără să bănuiesc că voi răzbi până acolo.

Ei urcau pe o scăriță de lemn care șerpuia pe stâncă, împrejurul muntelui. Deschiderea pe care se intră azi a fost săpată de arheologii francezi în 1936, atunci când au descoperit și picturile murale.

Custodele, foarte amabil, e disponibil să ofere explicații în românește. În 1980, spune, s-au făcut lucrări de hidroizolație deasupra peșterii, iar frescele au fost acoperite cu un lac special.

Picturile cele mai bine păstrate se află pe tavan și, din cele douăzeci și cinci de scene pictate initial, azi au mai rămas în stare bună douăzeci și una. Aranjarea personajelor, când înșiruite, când grupate compact, gesticulația, privirile, trăsăturile preocupate ale fețelor comunică o expresivitate plină de înțelesuri.

Figurile lor sugerează mai mult decât ce putem noi percepe acum și, din tot ce citesc despre reprezentările de aici, ies la iveală asemănările de stil, ipostaze și atitudini cu frescele de la Muntele Athos.

Istoricii de artă au recunoscut în picturi stilul școlii din Târnovo, activă în secolele 13-14, ultima în stil bizantin sub influența doctrinei isihaste.

Din alte surse, autorii ar fi fost aduși de la Constantinopol, pentru că ambițioșii regi bulgari doreau să beneficieze de cea mai înaltă măiestrie.

Sprijină această ipoteză decorul unde observ, integrate în peisajul stâncos al defileului, clădiri preluate din stilul antichității, cunoscute pe atunci doar de artizanii din Bizanț.

Deși picturile aparțin unor stiluri diferite într-o ordine cronologică neprecizată, biserica a fost atestată drept cel mai vechi monument, simplitatea sa, o singură navă cu absidă, o confirmă.

Reprezentările în mărime naturală ale sfinților împodobesc partea din spate, iar deasupra lor, în nuanțe deschise, scene din ciclul Patimilor acoperă întreg tavanul. Inscripțiile în bulgară datează din secolul 13 și indică existența mai multor schituri.

Pe unul din pereți, protectorul lăcașului, Ioan Asan II, e reprezentat cu miniatura edificiului în mână. În timpul domniei acestui țar credincios, Imperiul Balcanic medieval a luat avânt, motiv pentru care a primit titlul de Cuceritor.

Țarul a favorizat religia și a stimulat credința supușilor încurajând pelerinajele la Ivanovo care a cunoscut o perioadă înfloritoare cu patruzeci de biserici active și trei sute de chilii locuite.

Pelerinii de viță nobilă au atras învățați care au transformat mănăstirea într-un centru reputat al isihasmului, practică de rugăciune a credinței orientale întemeiată pe o stare de concentrare și pace launtrică în care sufletul asculta și i se deschidea lui Dumnezeu. În scripturile mănăstirilor, monahii copiau și traduceau cărți de peste tot și astfel s-a perpetuat ținuta culturală și înalt religioasă a locului.

Cei mai pricepuți pictori fuseseră chemați să decoreze pereții în compoziții cu chipuri expresive și veșminte bogate, și, nu întâmplător, secvențele evocă, prin claritate, stilul anluminurilor din manuscrisele religioase, artiștii lucrau simultan și se influențau reciproc.

Pe lateral, pătrund în capela Sfântului Gherasim de la Iordan, unul dintre Părinții Pustiei, unde s-au păstrat câteva scene din viața lui și fragmente de fresce cu înmormântarea Sfântului Efrem Sirul. Cel mai clar se distinge Sfântul Gherasim călărind leul îmblânzit.

Legenda spune că sfântul a învățat vietatea să i se supună după ce i-a scos un ghimpe din lăbuță și l-a vindecat. În semn de recunoștință, leul l-a purtat în spate pe drumul spre Ierusalim.

La scurt timp după cucerirea otomană, în secolul 14, și răspândirea Islamului în Imperiul Bulgar destrămat, pustnicii au abandonat așezămintele săpate în stâncă. Frescele s-au degradat rapid înfruntând zăpada, ploaia, diferențele mari de temperatură, însă, în tot ce a rămas, se regăsește identitatea întregii lumi balcanice.

Dar să nu dăm vina pe turci, nu doar ei au distrus picturile, ci au fost vandalizate, cu evlavie, și de credincioșii veniți să se roage. Ei erau convinși că, dacă zgârie ochii sfinților și amestecă în apă acele mici fragmente de tencuială, se vor tămădui de bolile oftalmologice. Din fericire, conotația religioasă a dispărut înainte ca toate părțile corporale ale personajelor să fie scrijelite. Să iau și eu ceva cu mine, câteva fărâme din liniștea și împăcarea pe care cei din vechime știau bine cum să o afle.

Vești din paradis

Moissac, 2024

Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.

Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.

Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.

Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.

Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.

Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.

După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,

așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.

Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.

A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.

Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,

de la Adam și Eva până la magii de la răsărit

accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.

Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,

de samariteanca la puț

sau de călătoriile apostolilor pe mare.

Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.

Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,

cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.

Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.

Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.

Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.

Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.

Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

Învățătură de minte

Cracovia, 2019

Îmi plac universitățile pentru înălțimea spirituală pe care o presupune învățătura de acest nivel și întotdeauna, după vizita unui astfel de așezământ, resursele sufletești pe care le acumulez persistă multă vreme, așijderea celor dintr-un pelerinaj religios.

La Universitatea Jagiellonă, centru universitar vechi și consacrat, emoția a fost sporită de tăcerea momentului ales,

în singurătea din toiul sărbătorilor de iarnă când totul e închis,

de întunericul lunii decembie care coboară prea devreme și consfințește solemnitatea încremenită a unei istorii neobișnuite.

Înființată în 1364 de Cazimir III, regele Poloniei, se edifică în plin centrul Cracoviei, acum în Patrimoniul mondial UNESCO, cea mai veche instituție de învățământ superior din Polonia și a doua din Europa Centrală după cea din Praga, dar și printre cele mai vechi din lume, decană fiind socotită cea din Constantinopol, fondată în 425.

Ambițios, regele a pus bazele universității mânat în primul rând de nevoia de a întemeia un sistem legislativ instrumentalizat de juriști, la nivelul altor țări europene care i-o luaseră înainte.

La început, studiile s-au desfășurat pe vreo două-trei secții, însă, o generație monarhică mai târziu, în 1400, regina dinastiei jagiellone și-a donat toate bijuteriile universității, un cufar întreg, ca să poată înlesni admiterea gratuită a unui număr cât mai mare de studenți, peste două sute.

Atunci s-au înființat departamentele de astronomie, matematică și teologie, esențiale în direcțiile ulterioare privilegiate de învățații polonezi.

Nicolaus Copernic s-a numărat printre dascălii cu o influență covârșitoare, venit să predea la Cracovia pentru că aici era prima universitate europeană care a înființat catedre independente pentru aceste specialități.

Caracterul european s-a evidențiat și mai mult în virtutea publicității de care se bucura Copernic și alți profesori faimoși, astfel că, pe timpul lui, aproape de jumătate din discipoli veneau din afara Poloniei, din Lituania, Rusia, Boemia, Germania.

Ca în toate universitățile medievale, în perioada cea mai înfloritoare cursurile se țineau în toate limbile de circulație, adică latină, greacă și ebraică.

O etapă mai umbroasă se prefigurează în 1846, când Polonia a fost anexată Imperiului Austro-Ungar, iar în 1939 a început persecuția profesorilor care nu se aliniau la directivele nazismului, încrâncenat la cea mai mică abatere ideologică.

O sută optzeci și patru de profesori au fost deportați, nu doar evrei, ci și creștini care le susțineau proiectele științifice.

Prin urmare, universitatea a rămas închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi, după câțiva ani de normalizare, a încasat o a doua lovitură de grație dată de comunism, în 1954, când a desființat-o parțial și i-a schimbat menirea.

În aceste clădiri istorice cărora li s-au adăugat recent noi edificii, învață cincizeci de mii de studenți îndrumați de aproape trei mii de cadre didactice.

Ce am perceput aici spre deosebire de alte universități vizitate ? O melancolie, pe care aș putea să o definesc specific poloneză,

așa cum se desprinde din compozițiile lui Chopin, dar nu tristețe, ci doar o inefabilă visare prielnică studiului.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Trenul de noapte (1959)