expoziții – Pagina 2

Exilul și împărăția

Paris, 2025

De la Harkov, din Ucraina, și până la Paris e cale lungă, mai ales dacă viața te obligă la ocoluri și-ți scoate în cale piedici neprevăzute.

Numele pictoriței Zinaida Serebriakova (1884-1967), născută Lanceray, îmi era complet necunoscut înainte să-i descopăr tablourile expuse în sălile Centrului Cultural și Spiritual rus din Paris.

Părinții artistei erau francezi, tatăl sculptor și mama pictoriță, cu îndepărtate origini rusești aristocratice.

Le-a fost tare greu să-și părăsească moșia de lângă Harkov. Rămasă orfană de tată la numai doi ani, ea și mama au reușit să se mute la Sankt Petersburg la bunicul ei, un cunoscut arhitect.

Timp de douăzeci și trei de ani, s-a întors ca să-și petreacă fiecare vacanță de vară în câmpia nesfârșită, la domeniul lor de la Neskuchnoye, în regiunea Belgorod, cât de frumos trebuie să fi fost !

Primii pași în studiul picturii i-a făcut în școala privată a unei prințese la Sankt Petersburg, unde avea la dispoziție întregul Ermitaj ca să exerseze copiind vechii maeștri. Dar tot la Harkov a mânat-o înapoi soarta, ca să-și afle alesul, Boris Serebriakov, un văr îndepărtat, inginer la căile ferate ale Imperiului Rus. În 1905, pleacă la studii la Paris, dar se întoarce în fiecare vacanță în Rusia, unde i se nasc cei patru copii, doi la moșie la Neskuchnoye și doi la Țarskoe Selo.

Prima ei expoziție are loc la Sankt Petersburg în 1910, încununată de succesul confirmat prin cumpărarea a trei tablouri de către galeria Tretiakov din Moscova.

Până în 1917, când evenimentele revoluționare o obligă să se refugieze cu mama ei și copiii la Harkov, călătorește cu soțul în Europa, în Franța unde studiase,

în Germania, Italia, Elveția. Soțul ei se stinge de tifos în 1919, iar ea se angajează la muzeul de arheologie al universității din Harkov. În 1920, se mută toți șase la Petrograd, unde va lucra pe brânci pentru ca, la scurt timp, să vină și răsplata muncii ei sub forma unei invitații de a trimite tablouri la expoziția de artă rusă de la New York.

Succesul e asigurat, astfel că, după patru ani, pleacă din nou la Paris, unde, până să-și facă un rost, va fi primită în gazdă la diverse rude.

Doi dintre copii vor reuși să o urmeze la Paris ca să devină pictori, alți doi rămân în Leningrad și Moscova, unde una dintre fiice ajunge decoratoarea Teatrului de Stat. Abia în 1960 se vor revedea, când ea va putea, în sfârșit, să se întoarcă acasă prima dată după exil.

Între timp, va călători în ținuturi impresionante, prin toate regiunile franceze, în Belgia, Anglia, va vedea Marocul, Portugalia, toată Italia.

Dar nicăieri nu e ca acasă. Toate personajele pictate de ea au o privire tristă, mărturie tăcută a dorului.

Lucrarile sale se înscriu în curentele epocii, impresionism și orientalism pe care le gust în mod special. Pânzele îi reflectă emoția locurilor, a întâlnirilor descoperite în atât de multe călătorii,

iar eu încerc să deslușesc în creația sa rămășițele amintirilor din ținutul natal, cât din desăvârșirea câmpiei i-au păstrat gândurile ?

Tablourile sale au participat în optzeci de expoziții colective și paisprezece personale în Franța și Belgia, încununarea succesului a fost proiectul de a decora castelul unui baron belgian, însă toate înfăptuirile nu-i alină dorul de casă.

A fost primită înapoi cu onoruri în anii șaizeci, iar cele mai mari expoziții din carieră i s-au organizat pe tărâmul natal, la Uniunea Artiștilor Plastici din Moscova, unde i-au fost prezentate două sute cincizeci de tablouri, ca și la Muzeul de Stat de Artă Rusă din Kiev și la Muzeul de Artă rusă din Leningrad. Se stinge la Paris în 1967 și odihnește în cimitirul rusesc din St.Geneviève-des-Bois.

Am petrecut în compania ei senină un moment de grație la Centrul Cultural și Spiritual rus din Paris, năzuind să pot parcurge cândva ținuturile pe care frumoasa artistă le-a purtat pretutindeni în suflet.

La mâna îngerilor

Paris, 2024

Tezaurul de la Notre-Dame a fost expus parțial la Luvru pe durata lucrărilor la catedrală într-o expoziție care a reunit excelența celor două obiective UNESCO simbolice pentru capitala Franței.

Tezaurul este celebru datorită celor două obiecte pe care le cuprinde, relicva Coroanei de spini și a lemnului Crucii lui Iisus, aflate în depozitul statului până la redeschiderea sacristiei și reprezentate în expoziție doar prin relicvariile care le adăpostesc.

Acumularea de ornamente liturgice și orfevrărie dovedesc puterea religiei, a înalților prelați și a preoților, respectul de care beneficiau din partea puterii politice și a nobilimii. Vizitatorii de seamă, printre care împăratul Austriei, regele Belgiei și Țarul Rusiei, s-au întrecut în a oferi catedralei Notre-Dame daruri inestimabile.

Cele o sută douăzeci de opere de artă provin din arhiva națională, biblioteci, alte fonduri muzeale și le găsim împărțite pe secțiuni, de la obiecte aurite și veșminte sacerdotale țesute cu fir de aur, ce servesc la celebrarea cultului,

cărți vechi, manuscrise, la daruri prețioase oferite în semn de recunoștință și relicvarii bătute cu nestemate.

Asupra donațiilor, arhivele au păstrat documente în original, începând cu mărturii despre istoria tezaurului din epoca merovingiană dintre secolele cinci-opt și liste de inventar detaliate revelatoare pentru valoarea obiectelor dispărute la revoluția franceză din 1789.

Reconstituirea tezaurului din resturile distrugerilor revoluționare i se datorează împăratului Napoleon. Majoritatea obiectelor liturgice aflate azi în serviciu datează din secolele 18-19.

Din biblioteca originală, s-au mai păstrat doar câteva cărți editate între 1400 și 1500 care, la vremea lor, erau expuse zilnic în catedrală, semn al oricărei sărbători religioase, până în 1789, când au fost furate sau distruse.

Imediat după 1790, când s-a emis decretul naționalizării tuturor bunurilor aparținând bisericii și clerului, unii credincioși le-au subtilizat și le-au predat instituțiilor religioase după ce s-au mai liniștit spiritele.

Una dintre cele salvate îl înfățișează pe regele David într-o pictură realizată pe pergament în 1669 ca decorațiune pe o pagină din cele șapte volume de cânturi care acompaniază liturghia occidentală.

Regele muzician are privirea îndreptată spe cer în căutarea inspirației divine, subliniind funcțiunea manuscrisului care amintește importanța muzicii în Iudaism și rolul regelui David căruia i se atribuie copyrightul psalmilor și al laudelor.

Volumul din care face parte era sprijinit de un pupitru din pricina greutății, ca toate cărtile din timpuri vechi. Din fericire, la revoluție a fost preluat de biblioteca națională a Franței, care l-a păstrat în condițiile cuvenite și l-a înapoiat bisericii după ce a trecut prăpădul.

Cântul însoțea fiecare ceremonie religioasă, conform Sfântului Augustin care afirma că un cântec valorează cât două rugăciuni. De aici și prezența orgilor, prețioase și profesionale, în toate bisericile din occident.

Abația a fost întemeiată de St. Denis în secolul 3, la Paris, pe locul unde se află azi, iar în anul 775, un act semnat de Charlemagne certifica închinăciunea abației la Maica Domnului.

Din secolul 6, încep să se strângă timid primele elemente ale tezaurului, materializate prin relicve de sfinți remarcabili în istoria Parisului.

La începutul secolului 12, preotul bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim trimite la Paris o bucățică din lemnul Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul, un cui și o rămășiță din Coroana de spini.

Ne putem închipui amploarea sărbătorească a întâmpinării celor mai prețioase relicve pe care le primea Franța la catedrala Notre-Dame, cel mai important eveniment din istoria tezaurului.

Prin grija de care a beneficiat de-a lungul vremurilor vitrege, a răzbit, chiar dacă numai fragmentar, până la noi. Frântura de lemn din Cruce a fost depusă de la început într-un relicvar tot în formă de cruce ornat cu flori de crin, simbolul regalității franceze.

În săptămâna mare, toate relicvele legate de patimile Mântuitorului erau expuse pelerinilor. Relicvarul din expoziție a fost finalizat în 1862 și îl reproduce cu precizie pe cel din secolul 13. Coroana din flori de crin din partea superioară e împodobită cu patru sute de pietre prețioase și semiprețioase.

Cele patru personaje așezate cu rol sprijinitor sunt împărăteasa Elena, împăratul Constantin, fiul ei, regele Baudoin al Constantinopolului și Ludovic cel Sfânt care, în 1239, a cumpărat rămășițele din coroana de spini și le-a conferit primul relicvar monumental.

Cel mai sfânt rege al Frantei, Ludovic al nouălea, beneficiază și el de un relicvar, a cărui versiune originală a fost făurită în 1306.

Din Evul Mediu până azi, moaștele sfântului rege au fost împărțite în Franța între lăcașuri de cult sau vândute de moștenitori.

Rămășițele identificate astăzi aparțin statului, ca și întreg tezaurul catedralei, ca, de altfel, tot patrimoniul mobiliar al catedralelor franceze, considerate bunuri culturale.

De aceea, spre deosebire de alte țări apusene, în Franța intrarea în toate aceste sălașuri valoroase este gratuită, rareori se plătește pentru accesul la comori.

Din 1120, datează o scrisoare în care se menționează trimiterea unei alte relicve de la Ierusalim, și anume o bucățică de piatră din sfântul mormânt, fapt determinant pentru sacralitatea catedralei Notre-Dame și recunoașterea autorității sale religioase incontestabile.

Înfăptuirea dorințelor exprimate de pelerini au sporit faima acestor relicve întru cinstire.

Însănătoșiri miraculoase, pentru că doctori nu existau, recolte mănoase, în lipsa insecticidelor, împăcări și concesii în lipsa mediatorilor, toate acestea au contribuit la o adorație necondiționată și la ofrande care au permis acumulări materiale considerabile care, mai târziu, au declanșat invidii.

Entuziasmul pentru rămășițele oamenilor sfinți, fizice și materiale, au provocat specula pe piața neagră și a proliferat industria traficanților și a măsluitorilor.

Nu știu prin ce mijloace specialiștii de acum o mie de ani aveau abilitatea de a deosebi adevăratele moaște de cele false, trebuie să recitesc Baudolino, poate doar prin certificarea miracolelor, însă cele adevărate erau porționate ca să fie cât mai larg distribuite și astfel a luat un mare avânt și meșteșugul orfevrăriei, întrucât sfintele rămășițe trebuiau depozitate într-o casetă pe măsură.

Cu cât relicvele erau mai importante, relicvarul era mai impunător și mai prețios. Cele ale Mântuitorului erau cele mai prestigioase, iar Ierusalimul și Constantinopolul erau socotite capitalele moaștelor.

Orientul a beneficiat dintotdeauna de o mai mare credibilitate în materie de sfinți, acolo miracolele se săvârșeau mai lesne, beneficiau de o mediatizare serioasă și constituiau principala piață de aprovizionare pentru occident.

Situată în inima capitalei, catedralei, încărcată de cele mai prețioase relicve, îi revenea rolul de a ocroti regatul. Însă poporul n-a fost de aceeași părere, iar azi, ce să mai spunem ?

De capul ei

Londra, 2025

Pe Tamisa, briza e rece. Acuzată de adulter, incest și vrăjitorie, Anne Boleyn e adusă la Turn cu barca, însoțită de doi gentilomi de vază.

Ambarcațiunea e trasă la poarta Court Gate, care dă acces privat la Turnul Londrei pentru nobili și familia regală.

Dat fiind statutul ei, n-a intrat pe Traitors’ Gate, la un loc cu prizonierii obișnuiți.

O urmez pas cu pas pe Hilary Mantel în istorisirea faimosului episod. Curtea e pustie, se aud doar croncănitul corbilor, prezență simbolică a Turnului.

Personalul s-a arătat dezorientat încă din prima clipă pentru că nu știau cum să se poarte cu ea, ce protocol să respecte într-o astfel de situație fără precedent. E o forfotă continuă de angajați și oficiali.

Turnul e cetate, armurerie, palat, bancă, depozit. De îndată ce debarcă, cere să-i fie convocați numaidecât episcopii pe care i-a recompensat întotdeauna, dar i se răspunde fățiș să nu se aștepte să-i sară preoțimea în ajutor după învinuirea de adulter dovedit.

Toată lumea știa ca ea face rău fără nicio remușcare și toți o socoteau capabilă de orice nelegiuire care contravenea propriilor interese.

Dacă ar fi domnit mai mult, Thomas Cromwell și ai lui ar fi fost facuți bucăți și dați la câini. Thomas Cromwell răspunde, dacă am fi lăsat-o să domnească mai mult, am fi meritat-o.

Sfârșitul primului mariaj al lui Henric 8 a fost lung, public și dezbătut în toată Europa, în consiliile princiare și-n târg. Sfârșitul celui de al doilea, dacă s-ar fi comportat decent, ar fi rapid, privat, discret și în umbră. Totuși, spune el, era nevoie ca reprezentanții cetății și nobilimea să fie martori.

Un emisar al regelui Franței a fost grăbit la Londra ca să încerce să-i scape, pe Anne și gentilomii împricinați. În Franța, afacerea e greu de înțeles, dacă Henry VIII dorește să se debaraseze de concubină, de ce n-o face cu discreție ?

Francezii nu pricep cum e cu justiția, spune Thomas Cromwell, la ei totul se face în secret. În opinia lor, Henry VIII se face de râsul lumii, dar trec cu vederea faptul că destrăbălarea ei începuse în adolescență, când fusese trimisă pentru educație la curtea Franței, după cum era obiceiul la casele mari.

Presupușii amanți, inclusiv fratele ei, patru-cinci persoane, au fost și ei închiși și condamnați. A scăpat de ghilotină doar protejatul lui Thomas Cromwell, deși fiecare a încercat să se disculpe, fără să-și absolve colegii.

Toți își susțin inocența, dar nici unul nu afirmă ca ea ar fi nevinovată. Când Gregory îl întreabă pe tatăl său dacă inculpații sunt ori nu vinovați, se înțelege dacă au făcut-o, dar dacă Thomas Cromwell întreabă în cercul lui, sunt vinovați ?, i se răspunde că jurații i-au găsit vinovați ori nu, și, în cazul de față, trebuiau să fie dovediți. Lumea avocaților e diferită, umanul e exclus.

Unul din gentilomi fusese acuzat că i-a scris poezii. Da, spun judecătorii, Anne era o carte deschisă în care orice bărbat putea scrie orice voia, deși doar regele trebuia să se bucure de acest drept.

Anne a fost închisă în apartamentul care fusese redecorat sărbătorește la încoronarea ei, cu doar trei ani în urmă, dotat cu propria capelă privată, unde își petrecea timpul rugându-se. Cam mult timp stă acolo, spune una din damele de companie, o matușă, sunteți siguri că nu e un bărbat cu ea înăuntru ?

Anne se prezintă la execuție într-o blană de hermină care aparținuse Caterinei de Aragon, prima soție a lui Henry VIII. M-am întrebat de ce a ales să poarte veșmântul unei predecesoare ghinioniste. Sau era singurul ce-i mai rămăsase ?

Se știa că Anne lăsase datorii mari după cadourile făcute gentilomilor, cheltuieli de modă, la blănar, pălărier, dantelăreasă, mătăsari, apoticar, pânzar, vopsitor, șelar, și alți mărunțișari.

Ca și în cazul gentilomilor care, înainte de execuție, au fost dezbrăcați de toaletele lor elegante și lăsați doar în cămașă, hainele sale au devenit proprietatea călăului și a asistenților săi. Henry VIII tocmise un călău din Calais care, în prealabil, a primit o indemnizație specială ca să-și cumpere o ținută vestimentară demnă de clienții momentului. La Calais nu avea activitate mai deloc, erau călăi ambulanți, mereu în alte orașe.

Nu există o transcriere oficială a procesului, iar ultimele ei zile au fost fragmentar reconstituite pe baza unor mărturii disparate puse cap la cap, despre care se bănuiește a fi imprecise, părtinitoare și neglijente.

Presupusele ei ultime scrisori au fost dovedite ca fiind falsuri puse în circulație în scopuri lucrative. Lipsa de caracter, spiritul intrigant, duplicitatea, ipocrizia i-au indus în eroare pe cei care, de-a lungul vremii, au încercat să-i refacă povestea. Pe eșafod, înainte de a i se tăia capul, Anne glumește că va intra în istorie cu numele Anne-cea-fără-de-cap. Sau fără de minte ?

Organizatorii nu prevăzuseră sicriu, așa că au golit o ladă de săgeți destinată Irlandei și au înghesuit-o pe Anne acolo. În lipsă de spațiu suficient, capul i l-au pus la picioare.

În 1861, în cursul unei vizite la Turn, regina Victoria a fost impresionată de istoria execuției și a comandat ca pe locul execuției să fie instalată o mică sculptură comemorativă, înlocuită azi de o operă contemporană.

Noua soție, Jane, avea ca emblemă o panteră, așa că a fost ușor ca, pe toate însemnele regale, capetele de leu ale Annei să fie înlocuite cu pantera lui Jane, operațiune profitabilă întrucât fiarele nu aveau nevoie decât să le fie schimbate capul și coada. Restul e același.

Muzică de drum:

Rick Wakeman, The Six Wives of Henry VIII

Rămâne cine poate

Paris, 2021, 2022, 2024

La 1190, Filip Augustus a înălțat pe malul drept al Senei un donjon de treizeci de metri, ca să înfățișeze lumii întregi puterea regatului.

Din citadela ce urma să protejeze Palais de la Cité și să apere Parisul de invadatori au mai rămas azi doar monumentale ziduri în subsolul muzeului.

Incinta augustului suveran a constituit nucleul Luvrului, iar numele devenit faimos a derivat dintr-o veche terminologie saxonă conform căreia lower desemna o locuință fortificată, mai concret capătul meterezelor.

După fondator, mulți dintre urmașii săi și locatari ai Luvrului de-a lungul vremii au marcat în felul lor construcția. La scurt timp, Sf.Ludovic a construit Sainte Chapelle și o încăpere adiacentă, acoperită acum de sala cariatidelor.

În secolul 14, Carol 5 a integrat în incinta Parisului și Luvrul, care a încetat astfel să fie doar un punct strategic de apărare.

Spre 1360, îl transformă într-o reședință locuibilă, prin amenajarea de noi încăperi în toate sectoarele fortăreței.

Pentru rege, devenise doar o locuință de odihnă și destindere nu departe de domiciliul principal, Hotel de Saint-Pol. Următorii o sută cincizeci de ani, Luvrul a fost delăsat, pentru că suveranii preferau castelele de pe Loara.

Următorul locatar a fost Francisc I. La întoarcerea din captivitate, a restaurat majoritatea încăperilor și a modernizat palatul care, de acum înainte, își pierde total statutul defensiv.

Edificarea unui edificiu în stil renascentist a fost întreprinsă de Henri II care s-a căsătorit cu Maria Stuart în 1559 în sala cariatidelor. Tot aici viitorul Henri 4 s-a căsătorit cu regina Margot. Mai mult, din 1594 Henri 4, a ales luvrul ca locuință permanentă.

Ludovic 13 a continuat amenajarea și l-a mărit de patru ori dându-i aspectul de azi. În 1652, cuplul regal Ludovic 14 și Ana de Austria se mută la palat, unde se simțeau mai în siguranță.

Ca să tragă sfori, imediat se înființează și cardinalul Mazarin și să nu credeți ca vine cu mâna goală, își aduce tot clanul, stiți cum sunt italienii, sora, cumnatul și toate nepoatele de rostuit.

În anii următori, palatul s-a extins și mai mult, acum te puteai rătăci în el. Principala deficiență a amenajării care persistă până în prezent, insuficiența toaletelor, pare că e o reminiscență a acelor vremuri când chiar și doamnele nobile de cel mai înalt rang își făceau trebuințele pitite în unghere pe sub scări, pentru că numai apartamentele regale beneficiau de serviciul asigurat de majordomi al oalei de noapte.

Ca să mai remedieze din neajunsuri, s-a apelat la Bernini, cel mai în vogă arhitect, sculptor și decorator. Începe o perioadă fastuoasă, când Molière și-a prezentat în persoană piesele în sala de spectacole.

În 1678, Ludovic 14 s-a plictisit de Luvru, a lăsat baltă toate proiectele antamate și s-a mutat la Versailles cu cățel și cu purcel.

Vreme de o sută douăzeci și cinci de ani, Luvrul urma să fie cotropit de tot felul de lume pestriță. Pe de o parte, cele cinci academii, cu secretarii și serviciile lor, s-au instalat în apartamentele reginei-mamă și ale regelui.

În confuzia creată, au profitat de situație mulți descurcăreți, parveniți, intriganți, și au pus stăpânire pe încăperile nefolosite. Așa că locuința regală ajunsese un fel de azil pentru datornici și interlopi dați în urmărire.

Ca toată această faună să fie hrănită, s-au instalat pe culoare tot soiul de chioșcari, plăcintari, berari. Vinul era adus cu butoaiele și curgea la robinet.

Cabarete doldora de curtezane cu acoliții lor n-au întârziat să apară tot în aceste încăperi unde azi pășim cu smerenie.

Marile săli au fost departajate cu pereți de placaj, s-au improvizat locuințe de serviciu până la subsol. Țevile de sobe ieșeau prin pereții găuriți, iar în cotloane erau așternute paie și amenajate hangare pentru animale.

Voltaire a dat semnalul de alarmă, încercând să trezească la realitate opinia publică. În 1756, indezirabilii au fost evacuați în curtea patrată și indentenții lui Ludovic 15 abia au putut să scape de ei.

Astfel s-a dat startul la o renovare temeinică întreruptă de răzmerițe și războaie, așa că lucrările încă nu se terminaseră în 1774, când artiști din domenii diverse au început din nou să ocupe, sub diverse pretexte, câte un apartament sau o sală.

Câțiva ani mai târziu, revoluționarii au făcut una cu pământul ce mai rămăsese, iar Luvrul a intrat în posesia clasei muncitoare.

Cei doi Napoleoni, 1 și 3, au constituit, prin unificarea impozantelor reședințe, Luvru și Tuileries înainte ca aceasta din urmă să ardă, cel mai vast palat din Europa. După 1871, când comunarzii i-au dat foc, istoria avea să se rescrie.

Pofta vine privind

Paris, 2023

Ce înseamnă istoria traiului bun în stil occidental am desprins din muzee și expoziții dintre care cea mai complexă și instructivă a fost Les Choses de la Luvru.

Dincolo de provocarea gurmandă, m-a preocupat comparația între mentalitățile trecute și actuale pe care am aprofundat-o privind și, mai târziu, citind.

Toate acele reprezentări le-am receptat ca pe o istorie a comunicării gustului personal, intimă sau publicitară, care descrie evoluția artei alimentare de-a lungul timpului.

Tablourile au fost selecționate doar din pictura apuseană influențată de religiile catolică și protestantă, fapt care mi-a trezit întrebarea cum ar arăta, în spiritualitatea ortodoxismului, reprezentările unor asemenea răsfățuri.

Cea mai veche reprezentare a mâncării am văzut-o pe o tăbliță din antichitatea egipteană. În vremurile de idolatrie, toate plăcerile se întruchipau în niște zeități mai mici, sub jurisdicția zeilor mari, iar imaginile constituiau ofrandele aduse în vederea belșugului.

Era un obicei, în trecut, în mediul aristocratic, care chiar și azi încă se practică la casele mari, ca gazdele să ofere invitaților câte un cadou la plecare, iar un tablou era, pe timpuri, considerat darul cel mai potrivit.

Multe dintre pânze se comandau artiștilor în acest scop, iar imaginile serveau și ca sursă de inspirație pentru că, în toate clasele societății, gazdele se străduiau să pună pe masă ceea ce vedeau îndeosebi la cei mai bine situați decât ei, adaptând savant felurile de mâncare la toate aspectele sociabilității, iubire, prietenie, afaceri, speculații, putere, cereri de servicii, protecție, ambiție, uneltire.

Restaurantele au apărut abia în jurul anilor 1770, până atunci familiile înstărite angajau bucătari (nobilii) și bucătărese (burghezia), iar celor mai destoinici li se ducea vestea și erau vânați, pentru că tot obrazul subțire trebuia să se laude cu maestrul său.

Gurmanderia, despărțită de lăcomie și ghiftuială, devine ,,art de vivre’’, ocolită sau ponegrită de abstinenții de la mâncare, avarii și pustnicii.

În căutarea spiritualității, postul era ținut, pe de o parte, în formă individuală, de călugării retrași din lume și, pe de altă parte, la nivel colectiv, ocazional, în cazul nenorocirilor colective, secetă, potop, războaie crâncene, boli, când se isca vreun prăpad în fața căruia nici forța, nici dibăcia nu aveau putere.

Oamenii se lăsau în voia durerii și puneau totul pe seama mâniei zeilor, se plecau umili în fața lor și le aduceau prinosul nemâncării.

Nenorocirile încetau și toți erau încredințati că mulțumită postului. Însă, multă vreme, până prin secolul 19, postul nu era, la catolicii occidentali, ce credem noi, ortodocșii orientali.

M-am distrat de felul cum era spanacul de vinerea servit fețelor bisericești, gătit încă de duminica dinainte și pus din nou pe foc în fiecare zi cu un mic adaos de unt proaspăt.

Tot ca mâncare de post erau socotite scoicile și stridiile care, în opinia lor, nu erau sursă de substanță nutritivă. În trecut, oamenii serveau până la douăsprezece duzini de stridii ca antreu, adică o sută patruzeci și patru de bucăți.

După o asemenea cantitate de mâncare de post, mă întreb cine și cât timp ar putea supraviețui azi în contextul în care, la restaurantele de profil, o porție standard este compusă din șase bucăți.

Suntem sfătuiți de nutriționiști să ne ridicăm nesătui de la masă, însă istoria consemnează că, în Franța secolului 19, dintre cei cu viață-mbelșugată, moare într-un an unul din cincizeci. Dintre săraci, unul din patru. Majoritatea regilor erau corpolenți, nobilimea la fel.

Se afirmă că un anumit tip de hrană determină comportamentul și stilul de viață, mai precis înmoaie fibrele, dacă nu și curajul. Ca dovadă, sunt citați indienii care trăiesc aproape numai din orez și s-au plecat ușor în fața englezilor.

Călătorind în sud-estul asiatic, trăsătura dominantă pe care am remarcat-o a fost acea moliciune zen și blândețe care, pe noi, agitații mai apuseni, ne cucerește prin liniștire.

Trăsături distinctive au și locuitorii de pe conturul Mediteranei, variațiuni ale aceluiași Odiseu care-l intimidează pe călător prin iscusința și prezența de spirit.

Știința gastronomiei a progresat la începuturi datorită călătoriilor, prin rețetele aduse de cruciați din Orientul Mijlociu în secolele 12-13, sau din vecini, așa cum din Italia s-a adus pătrunjelul la mijlocul secolului 18.

Olandezii au adus cafeaua, primii dintre europeni care, cercetând în Arabia arborele de cafea, au smuls câteva tulpini și le-au luat acasă, deși, cu mult timp înainte, ambasadorul turc la Paris oferise deja primele ceșcuțe în 1660.

Mă întreb cât de multe i-au mai rămas omului încă de descoperit din natură, câte enigme sau provocări ascund plantele, esențele, sevele.

Tratatele gastronomice evidențiau în trecut alimentele care provoacă vise, printre care cărnurile roșii, porumbeii, rațele, vânatul, iepurele, trufele, sparanghelul, țelina, dulciurile cu vanilie, dar mie, tot ce văd îmi provoacă visuri revelatoare întru noi plecări și descoperiri. Un An Nou delicios tuturor !

Acasă printre străini

Riga, 2024

Trenul în care mă urcasem nu mai pleca nicăieri. Se întorsese de departe, gol. În vagon rămăsese doar lunga și apăsătoarea istorisire a unor destine sfărâmate.

Cel mai șocant și răscolitor moment la Riga a durat câteva ore și s-a petrecut în vastul ansamblu muzeal dedicat prezenței evreiești în capitala letonă și în Europa de Est.

Văzusem și prin alte părți muzee ale culturii și civilizației iudaice, dar acum am avut prilejul să aflu mai multe despre prezența și absența evreilor din fiecare țară în parte și am parcurs cu luare-aminte mărturia documentară despre România, cu desfășurătorul persecuției, al deportării și exterminării lor.

Mă întreb dacă evreii țin minte că România a fost singura țara aliată cu Germania care și-a executat cetățenii de confesiune iudaică de bună voie și nesilită de nimeni, în special pe cei din Basarabia și Bucovina. Am numai un singur prieten evreu, foarte drag, rămas în țară, dar botezat în rit greco-catolic prin căsătorie. În rest, toți au plecat unde-au văzut cu ochii.

În octombrie 1941, după ce Bucovina de nord și Basarabia sunt luate, cu sprijin german, de la URSS, Institutul de Statistică îi prezintă lui Antonescu situația numerică și proiectul expulzării evreilor.

Ca urmare, între 280.000 și 380.000 de evrei au fost uciși la instigarea și cu aprobarea autorităților române civile și militare.

În 1941, în Cernăuți, 58% din populație o reprezentau evreii, din care au fost torturați și uciși cu miile fără vreun ordin din partea naziștilor.

Din ghettoul din Cernăuți, unde fuseseră înghesuiți cincizeci și cinci de mii de persoane, au fost trimiși în lagăre douăzeci și opt de mii, fără întoarcere.

Tot în 1941, autoritățile române ordonă deportarea tuturor evreilor din Iași, însă nu mai apucă să plece decât cinci mii, pentru că restul de treisprezece mii sunt executați la fața locului.

Dintre cei care s-au urcat în tren, dupa șapte zile îndesați în vagoane fără apă și mâncare, doar o mie unsprezece ajung la destinație, undeva în sud și, dintre cei ajunși, jumătate își pierduseră mințile din cauza căldurii sufocante, ca să nu mai vorbim de boli.

Doar atât se mai menționează în documentul respectiv, o singură excepție notabilă. Deportaților li s-a împărțit apă și mâncare la Roman, de către o doamnă de la Crucea Roșie, Viorica Agarici.

M-a impresionat că s-a reținut numele singurei persoane, din, practic, jumătate de țară, care a manifestat compasiune, asumându-și riscul de a sfida autoritățile. Sau poate au fost și alții, dar sub protecția anonimatului.

În 1941, comunitatea evreiască din Odesa număra 180.000 de membri, adică 30% din populație. Când armata română a ocupat orașul, a avut loc un atentat la comandamentul armatei, și, în semn de represalii, românii au asasinat între 25.000 și 34.000 de evrei, împușcați, dinamitați, spânzurați, sufocați, îngropați sau arși de vii.

Alți 45.000 au fost trimiși în lagăre din vecinătate unde, din cauza unei epidemii de tifos, deportații au fost exterminați ca să nu răspândească boala. Dintre cei rămași în oraș, au mai fost uciși treptat 30.000. Doi ani mai târziu, în Odesa mai rămăseseră doar șaizeci de evrei.

Abia în 1942, România și Germania semnează un acord în privința deportării celor 272.409 evrei români rămași în țară, ca să fie expediați spre lagărele morții în Polonia, dar acum se schimbă treaba, iar evreii ajung miza unor interese.

Deoarece Hitler refuzase să încredințeze generalilor români comanda propriilor trupe lângă Stalingrad și pentru că respinsese revizuirea graniței Transilvaniei de nord, liderii români devin bănuitori, mai ales că se întețeau amenințările lui Churchill și Roosevelt cu privire la pedepsirea crimelor de război.

Trenurile erau blocate la graniță, dar Antonescu n-a mai dat, de această dată, aprobarea deportării. După dezastrul de la Stalingrad din 1943, când românii au fost învinuiți, conform explicațiilor din acest muzeu, că în sectorul lor s-au lăsat încercuiți de Armata Roșie, deportarea evreilor e din nou amânată.

La căderea lui Mussolini, în 1943, românii schițează primul pas în tatonarea unei înțelegeri de pace cu aliații, fapt care-i salvează pe evreii rămași. Însă pentru evreii din Transilvania de nord, județele Sălaj (șapte mii de oameni) și Cluj, situația a fost tragică, pentru că, după invazia Ungariei în 1944, au fost expediați la Auschwitz și gazați.

Dar s-au înregistrat și cazuri în care prizonierii au scăpat ca prin minune, cum ar fi Arnold Daghani din Suceava și soția lui Anișoara, trimiși în lagăr în Transnistria, cu o poveste impresionantă.

A scăpat numai pentru că era foarte talentat la desen, emoționantă și certă dovadă ca arta reprezintă un mijloc de supraviețuire nu doar în plan abstract.

Muzică de drum:

Toate-s vechi și nouă toate

Bologna, 2019

Sediul Primăriei bologneze sau Palazzo d’Accursio găzduiește, așa cum e obiceiul în Italia, biblioteca publică și colecțiile de artă ale muzeului orășenesc, iar într-un oraș ca Bologna bănuim la ce să ne așteptăm.

Construcția a început în secolul 13 pentru juristul Accursio, profesor universitar, respectat comentator de drept roman rămas în istoria dreptului european pentru conceperea gloselor,

o sumedenie de note și comentarii aduse la Codul lui Iustinian. Cât timp a predat la universitatea din Bologna, a elaborat și reunit într-o singură lucrare zeci de mii de observații la venerabilul Cod, ansamblu isprăvit în 1230.

Opera lui s-a bucurat numaidecât de un succes răsunător astfel că era invocată ca punct de referință în orice discuție de drept, iar în unele jurisdicții dobândise putere legislativă.

Comentariul său exhaustiv asupra legii civile se extindea chiar și la punerea în discuție a soluțiilor găsite de predecesorii săi, acolo unde el oferea o dezlegare mai bună.

Concurența în domeniul juridic era acerbă în prestigioasa universitate, iar el n-a fost singurul care s-a înverșunat să abordeze temeinica întreprindere.

Ajungându-i la urechi zvonul că un confrate se înhămase la același proiect, Accursio al nostru s-a prefăcut bolnav și a stat acasă o lungă perioadă ca să termine glosele înaintea colegului.

Studiile atestă că Accursio a redactat peste o sută de mii de glose ce urmau să fie publicate complet pentru prima dată la Lyon, în șase volume, în 1589.

În paralel cu activitatea de glosator, Accursio se afirmase și ca un eficient consultat juridic.

Deși se bucura de o largă apreciere în mediul său, a avut totuși un celebru denigrator venit din mediul literaturii franceze.

Rabelais, eternul student ambulant care audiase, printre altele, și oarece prelegeri de drept, afirma despre elegantele cărți din domeniul juridic că, așa pline de aurituri, nu valorează mai nimic întinate de infamele și infectele glose accursiene.

Drept pentru care și mai multă lume a vrut să știe ce e cu glosele de vreme ce i-au adus notorietate internațională autorului lor, căruia, odată cu faima, îi creșteau și veniturile, iar locul ales pentru edificarea unei reședințe pe măsură a fost Piazza Maggiore. Să aruncăm o privire.

Modificări ale construcției, după necesități, au fost aduse în epoci diferite, trei secole la rând,13-15-16, așa încât a rezultat un palat gigantic construit în stiluri diferite, configurat ca o fortăreață, dar unde totul a fost îmbinat armonios.

Accesul în muzeu se află la etaj și până acolo urcăm pe o scară spectaculoasă desenată de Bramante, arhitectul care a conceput planul basilicii Sf.Petru de la Vatican, o rampă de acces pe care, în Evul Mediu, se urca pe cai până la etajele superioare. Fiecare treaptă fusese prevăzută cu o bordură de piele, acum uzată.

Colecțiile municipale de artă cuprind tablouri mitologice și mitice, pe unele le recunosc din albume vechi de pictură.

Cele mai frecvente sunt subiectele din viața zeilor și a sfinților, trecerea de la unii la alții s-a făcut odată cu instalarea creștinismului ca în orice banală schimbare de regim, iar artiștii le alegeau pentru că erau cunoscute de toată lumea, acum mai puțin, iar eu mă mulțumesc să le găsesc asemănări în sfera lecturilor.

Parcurg sala Rossa, sala d’Ercole, sala Farnese, capela Palatina, sala încoronării legată de învestirea lui Carol Quintul, înnobilate de prețiosul mobilier din secolele 14-19 adus din toata regiunea emiliană.

Pe tavanele din lemn, nici un spațiu liber, la fel și pereții, totul e acoperit de portrete, fresce murale și picturi, mai ales sala Consiliului Municipal, pictată majestuos cu fresce din secolul 17 animate de zeii Minerva, Marte, Bacchus, cu toții la datorie în viața cetățeanului de rând.

M-am întrebat din câte colecții provin atâtea obiecte rare și am aflat, cu mirare, că dintr-o unică sursă.

Colecțiile de artă fuseseră mai întâi destinate apartamentului legatului pontifical în timpul în care orașul a fost sub dominație papală.

Unele obiecte erau de uz cotidian, însă de mare valoare artistică și artizanală, orologii, argintărie, ceramică, cristaluri, miniaturi, mobilier.

De ce înaltele fețe bisericești nu puteau trăi decât înconjurate de obiecte prețioase de valoare inestimabilă?

După familia d’Accursio, palatul a devenit, în 1336, sediul Înaltei Curți de magistratură bologneză, apoi sediul consiliului local.

În 1920, instituția s-a transformat în scena unor confruntări nemiloase între cele două partide principale italiene, socialist și fascist.

Din păcate, acest masacru este evenimentul despre care s-a scris cel mai mult din toată lunga istorie a palatului.

Și acum, ca de fiecare dată în Italia, mă surprinde să aud că, deși înconjurați de atâta frumusețe, oamenii s-au lăsat mânați de nefastele patimi politice.

Nu-ți feri privirea

Urbino, 2024

Prin muzee îmi place să mă plimb încet, să mă uit la tablouri și oameni, să deslușesc umbre, destine, vibrații, să mă las hipnotizată de intensitatea privirii unor personaje sau de insistența altora asupra cărora să-mi pun întrebari.

M-a reținut, într-unul dintre muzeele acestei veri, Piero della Francesca și întruchipările din tabloul Madonna di Senigallia, icoană pictată în jurul anului 1478 care a declanșat un șir lung de ipoteze asupra temelor anunțate de pictura sa. Înainte să ajungă aici, la Galleria Nazionale delle Marche, icoana a aparținut bisericii Santa Maria delle Grazie construită în 1491 la Senigallia, unde a fost redescoperită în 1822.

În lunga ei istorie, a trecut prin multe peripeții, unele grave, printre care și un furt, în 1975. Din fericire, a fost regăsită după numai un an și reașezată la locul cuvenit în Palatul Ducal din Urbino. Creația se presupune a fi un tablou de familie conceput ca dar de nuntă pentru nepotul Papei Sixtus IV, însă, la prima impresie, acest instantaneu pare desprins dintr-o reprezentare contemporană a unei reuniuni la nivel înalt.

Scenografia savant gândită direcționează misterios privirile protagoniștilor, pe de-o parte mamă-fiu, pe de alta un cuplu de îngeri, un băiat și o fată. Să ne uităm în ochii celor patru personaje poziționate într-un decor casnic, încremenite, pentru o clipă, de prezența spectatorului. Între cele două planuri, unul spiritualizat, divin, altul pământesc, intuim o complicitate pefectă.

Doar Madonna nu ne privește direct, e dedicată întru totul făpturii din brațele sale, care, în schimb, se uită la noi și dincolo de noi cu gravitatea izvorâtă din atotștiința evenimentelor viitoare.

Încadrându-i, cei doi presupuși logodnici privesc cu seriozitate și chiar cu un fel de resemnare în direcții diferite, poate așteptând un ajutor nesperat, iar fiecare dintre ei pare să cunoască detalii complementare ale unei istorii.

Decorul minimal, direcționat pe verticală, o axis mundi asigurând comunicarea cu cerul, este tulburat numai de prezența unui obiect a cărui noimă mi-a rămas de elucidat, acel platou sau coșuleț încărcat cu o pânză albă, așezat la o înălțime de la care nu poate trece neobservat și nu i se poate ignora mesajul.

În grupul celor patru personaje, doar Madonna nu poartă podoabe, în vreme ce toți ceilalți trei au bijuterii în jurul gâtului, îngerul în bleu o perlă, cel în roz un șirag de perle, simboluri ale luminii cerești ai căror mesageri sunt.

Cât despre Iisus, el poartă o bogată amuletă de coral, obiect preluat din cultul păgân care, în concepția medievală, era menit să-l apere pe purtător de duhurile rele.

Să ne împărtășim din acest amestec de credințe, în care orice detaliu ocrotitor are importanță. Mai ține în mână, cu delicatețe, și o roză, trimitere la rozar, simbol al rugăciunii.

Floarea din mâna sa este un dar. Să-l primim.

Pașii profetului

Cairo, 2018

Dintotdeauna, musulmanii au considerat obiectele prețioase un semn al reușitei sociale, un simbol al puterii și o scenografie a plăcerilor.

Cultura e preamărită fiindcă, atunci când o posedă, interesații se pot folosi de ea în strădaniile de a dobândi poziție socială și avere.

Ținutul Nilului a fost punctul de întâlnire al unor dinastii și grupuri de interese ale căror încleștări, garnisite cu vicleșuguri, compromisuri, împăcări și renunțări, se reflectă în creații de o somptuozitate inegalabilă.

De obârșie omeyadă, abasidă, fatimidă, ayubidă, otomană care au dominat, pe rând, Egiptul moștenit, cu nu mai puține enigme, de la faraoni, în obiectele din Muzeul de artă islamică din Cairo deslușim istorii.

În secolul 9, Egiptul se desprinde de califatul de la Bagdad și cade în mâinile unor năvălitori din Maghreb, fatimizii, puși pe fapte mari întru propășirea șiismului, întemeiază imediat un nou califat,

loc de întâlnire pentru comerț, arme, spiritualitate, sub influențele date de Mediterana, Africa, Marea Roșie, Sinai, înconjurat de opulenta antichitate faraonică.

Pe aici trecea drumul care transporta aurul și sclavii din Sudan spre Peninsula Iberică și era un punct strategic la care nu se putea renunța în ruptul capului, segment dezbătut în temele geopolitice actuale.

În calitatea sa de metropolă de cinci sute de mii de suflete hrănite din intensa circulație a oamenilor, mărfurilor și ideilor care animau lumea musulmană,

noul califat devine capitala Islamului în virtutea înaltelor sale școli, ca urmare Coranul editat aici în 1924 va fi considerat unicul model al învățăturii religioase odată cu supremația aducătoare de belșug.

Faptul că fatimizii dobândesc protecția locurilor sfinte ale Arabiei determină elanul comercial care favorizează artele.

Ei au manifestat toleranță fața de toate religiile, au acordat culturii respectul cuvenit, refac tradiția populară a poveștii care se va concretiza într-O mie și una de nopți.

În artele plastice, reunesc tradiția Maghrebului și pe cea locală, coptă, împacă influențe romană, bizantine și orientale și, prin mecenat, îi fidelizează pe artiștii care slăvesc trecutul preislamic.

Multe dintre obiecte sunt similare celor din muzeele turcești, dar să nu uitam de influența pe care turcii au avut-o în regiune. E momentul să-i introducem în scenă.

Islamul sunit, o doctrină comunitară preocupată să scape de influența unei singure persoane oricât de desăvârșită ar fi, afirma ca trebuie să se țină seama de acordul unanim al credincioșilor pe care aceștia îl preiau fie din spusele explicite și limpezi ale Coranului fie, în cazul tăcerii suratelor, din interpretarea concordantă a înțelepților.

Triumful sunismului se va afirma incontestabil încă din secolul 11, atunci când turcii încep să-și facă simțită prezența, la început doar ca sclavi sau mercenari.

Dinastia ayyubidă, de origine kurdă, n-a putut impiedica turcizarea elitelor din cauza recrutării continue de sclavi din Asia centrală și Caucaz, războinici înverșunați care n-au șovăit să-și bage nasul și în treburi politice,

configurând epoca mamelucă prelungită timp de trei secole, în care un roi de funcționari organizați militărește au accelerat islamizarea Nubiei și i-au marginalizat pe copți.

Oligarhia militară îl numește pe sultan, bogățiile sale dă pe dinafară în depozite și cămări, iar arta atinge apogeul prin arhitectură și artele plastice care favorizează căutarea grației în obiectele vieții curente, la apogeul barocului musulman.

Faza mamelucă a civilizației Islamului a favorizat misticismul, creație a imaginarului, împărtășit de un mare număr de confrerii care și-au găsit ecou în sensibilitatea maselor.

Atunci se întrupează în conștiința omului de rând personajul fachirului, amărâtul care a renunțat la lume pentru ca, în singurătate, să pătrundă misterele comunicării cu sacrul.

Odată cu intrarea triumfală în Cairo a sultanului Selim cel Necruțător în 1516, începe vremea otomanilor, a căror preocupare obsedantă va fi armata, înnobilată de tot luxul și rafinamentul Înaltei Porți. Creații strălucitoare împodobeau palatele la serbări, pe podele se întindeau orgolios cele mai reușite covoare turcești care, chiar și în zilele noastre, încă se confecționează la Cairo,

apare și o nouă modă, a caftanelor, iar în ceramică și porțelanuri fine, desene executate la Niceea.

În intimitatea cabinetului sau în madrasă, arta caligrafiei, știință sacră legată de suportul însuși al revelației, limba arabă, atinge desăvârșirea.

În artele cărții, anluminura și miniatura apar ca alternativă de creație întrucât Coranul interzice reprezentarea figurii umane în arta sacră.

Aviditatea nemăsurată a soldățimii care face și desface ițe politice a dus la criza finanțelor publice. Rutina tradarilor pusă pe făgaș, prețul fidelității crește, se plusează în execuția operelor de artă, de mare preț în cazul cumpărării unor poziții strategice în ierarhie, care ștergeau cu buretele samavolniciile mai-marilor.

Artele își fac intrarea în compoziția unei alte instituții specific locale, cea a bacșișului, o întrețin și poate că îi datorăm în bună parte conservarea la adăpost a multor capodopere din muzeul cairot.

Vești din paradis

Moissac, 2024

Contează mult felul în care sunt întâmpinată într-un loc cu desăvârșire nou și, poposind pe traseul UNESCO al rutei de Compostela, la abația benedictină Saint-Pierre de la Moissac, călătorul e primit cu drag, călduros și amical, cu grija și preocuparea de a-i asigura condiții de vizită ireproșabile. Dar, aflând că pelerinii se opreau aici încă din secolul 7, de la prima atestare a așezământului, nu mă mir deloc de calitatea dobândită, vreme de secole, în arta ospeției. Cea mai recentă statistică anuală atestă că, în 2019, aici au poposit 4.258 de pelerini.

Întemeierea bisericii a fost hotărâtă de Clovis după o victorie asupra vizigoților, și, pe parcurs, lăcașul a beneficiat de protecții regale, princiare și celeste.

Vastei abații i-am dedicat o după-amiază și următoarea dimineață, ca să pot privi după placul inimii monumentele celor două secțiuni, una gratuită, biserica și complexul pe dinafară, și una cu plată, cea în care pătrundem acum.

Ruinată de cruciada albigensiană, de războiul de o sută de ani, de alte mărunte încăierări religioase și de epidemii, revoluția i-a dat lovitura de grație, însă, din fericire, claustrul a scăpat nevătămat și a fost vândut ca bun național, tranzacție care îi asigură azi statutul de cel mai vechi claustru în stil romanic datat cu precizie, cel mai frumos păstrat, atestat în secolul 8, o sută de ani mai târziu ca biserica.

Lejeritatea grațioasă a arcadelor și a coloanelor, alternativ simple sau îngemănate, armonia tonurilor de marmură roz, alb, verde, gri, adăpostite la umbra unul falnic cedru, îmi oferă, pentru o clipă suspendată pe durata a două ore, raiul pe pământ.

Încep să cercetez, unul câte unul, pe toate coloanele, cele patru laturi ale fiecărui capitel, decorate de basoreliefuri diverse cu animale, motive florale, geometrice, scene istorice din Noul și Vechiul Testament, din viața sfinților și din traiul zilnic al comunității între secolele 11 și 16.

După afilierea la abația de la Cluny, a fost numit abate un călugăr reformator adus de acolo care, prin conexiunile cu nobilii locali, i-a convins să facă donații. În spiritul secolelor 11-12, oamenii cu stare erau receptivi la metode de răscumpărare a păcatelor pentru că amenințarea cu sfârșitul lumii era fatală,

așa că fiecare contribuia la cutia milei după gravitatea faptelor comise și putem fi convinși că nu erau mizilicuri.

Moissac era considerat și un avanpost strategic pe drumul de Spania, etapă a pelerinilor spre Sf.Iacob și, de aici, importanța sa comercială, astfel că abația cumpără terenuri și își deschide sucursale din Auvergne până în Catalonia.

A urmat o perioadă prosperă și, ca urmare a daniilor substanțiale din partea nobililor locali, s-au inaugurat primele șantiere de anvergură, claustrul și porticul, cele două elemente cărora li se datorează astăzi includerea în patrimoniul mondial UNESCO.

Multe sculpturi trimit spre cărți, ocupația principală a călugărilor, pentru că așezarea a devenit, pe parcurs, un mare centru intelectual, dar monahii nu s-au mărginit, ca în alte mănăstiri, doar la copierea și ilustrarea manuscriselor, ci au contribuit la transmiterea globală a cunoștințelor abordând, pe coloanele din claustru, teme din toata istoria omenirii,

de la Adam și Eva până la magii de la răsărit

accesând intermitent viața pilduitoare a sfinților.

Am urmărit cât de insistent revenea metafora apei, fie că e vorba de botezul în apa Iordanului,

de samariteanca la puț

sau de călătoriile apostolilor pe mare.

Anahoreții au reprodus pe capiteluri propria lor exegeză la scrierile sfinte. Fiecare dintre imagini e un comentariu în piatră înțeles ca o dezvăluire a sensului spiritual conținut în spatele cuvintelor omenești din mesajul divin al bibliei și al textelor sacre.

Vedem cum l-au anunțat profeții pe Iisus, cum sfinții i-au imitat miracolele și cum oamenii îi imită pe sfinți înfăptuind, după puterile lor mărunte, miracole, luându-se diferite pasaje din lucrările bibliotecii, dorindu-se conexiuni între Vechiul și Noul Testament,

cu pasaje sau detalii veterotestamentare care transpun cuvinte ori scene noutestamentare, ca și cum autorii acestora ar stabili un dialog peste timpuri.

Pe stâlpii din unghiuri, nouă plăci de marmură sculptată înfățișează apostoli și episcopi însemnați care stau smirnă. Pe unul dintre pilaștri, efigia abatelui Durant de Bredon de la Toulouse, din 1071, pe un altul, Abatele Ansquitil cu inscripția sa despre ale cărei ultime patru rânduri, până acum neelucitate, s-au formulat numeroase teorii.

Cineaștii vor recunoaște decorul unor scene din filmul Edmond, de Alexis Michalik, filmat aici în 2018.

Din claustru se intră în capelă și în sala capitulară, în sălița unde se afla încălzitorul apreciat iarna de scribi și artizanii de anluminuri, în alte dependințe.

Dintr-un colț al claustrului, urc pe o scară abruptă în turnulețul de unde văd, în toată amplitudinea, interiorul bisericii.

Despre comorile adăpostite aici vor fi multe de povestit.