deșert – ore de drum

Furtună în deșert

Termez, 2025

Cea mai recentă aventură arheologică am petrecut-o acum două săptâmâni la situl de la Kampir Tepe, cunoscut și sub denumirea de fortăreața Kafir Qala, la treizeci de kilometri de orașul Termez, capitala regională a sudului uzbek.

Dinspre frontiera afgană, pe o rază de 20-30 de kilometri, paginile istoriei antice se deschid ca să-l întâmpine pe călătorul rătăcitor, în căutare de ceva care să nu semene cu nimic.

Nu știu cât de simplu i-a fost lui Alexandru Macedon să puna temelia cetății, însă eu am avut de înfruntat o năpraznică furtună de nisip pe culmile sale.

Descrisă de Ptolemeu drept Alexandria Oxiana, se bănuiește că bazele așezării datează din secolul 4 î.Hr., perioadă care coincide cu invazia Asiei Centrale de către Macedonean.

Dovezile arheologice descoperite corespund întru totul cu arhitectura altor cetăți întemeiate de el și cu obiecte asemănătoare din etapele confirmate ale traseului urmat în marea lui campanie.

Orașul buddihst înfloritor și prosper de pe malurile fluviului Amu Darya a strălucit vreme de patru sute de ani, din secolul 3 î.Hr. până când apa și-a schimbat cursul, iar cetățenii au fost siliți să plece care-ncotro.

Construite din bogăția furnizată de comerțul fluvial și a drumurilor dinspre stepă, au dăinuit o sumedenie de stupe, mici edificii în formă de movilă sau clopot care conțin relicve ale lui Buddha sau ale călugărilor buddhiști, temple și mănăstiri. La fel, clădiri urbane obișnuite și case de locuit.

Situl a fost descoperit în 1972, în timpul unei consolidări de rutină pe malul fluviului Amu Darya, iar fortăreața a fost excavată abia în 1977 de echipa arheoloagei Galina Pugacenkova.

Săpăturile arheologice s-au întins pe o durată de șapte ani până să scoată la iveală una dintre cele mai complete așezări din epoca imperiului Kușan decoperite vreodată.

Șoferul nostru, Mișa, a parcat chiar lângă intrarea care nu e ceea ce s-ar putea numi o intrare într-un obiectiv turistic,

dar n-a vrut să se dea jos din mașină să ne indice cât de cât parcursul ca în precedentele vizite, pentru că, am bănuit eu, l-ar fi luat vântul. M-am încumetat și am pătruns cu precauție printre ziduri,

făcând poze încă înainte de a vedea concret ce se află de cealată parte, distrându-mă, în sinea mea, cât era situația de caricaturală așa cum inaintam, bănuitoare, într-o liniște și pustietate care nu stiai ce prevestea, ca în scenele din filmul lui Pavel Lungin, Leaving Afghanistan, care se petreceau în locuri absolut identice, poate chiar la vreo cincizeci de kilometri de aici.

Fără să am idee dacă de partea cealaltă a zidului mă așteaptă ceva sau cineva, vreo sălbăticiune, șacali, hiene bântuie prin regiunea frontalieră care nu e foarte populată, am ieșit la liman,

pe platoul de unde se poate îmbrățișa cu privirea întregul deșert, în punctul culminant al cetății care abia acum realizez cât e de vastă.

Privind pe măgurile mai îndepărtate, se observă ca întinderea e presărată cu dărâmăturile unor pereți din chirpici, topite în ultimele două milenii în țărâna din care fuseseră plămădite.

M-am mirat că pe alocuri se pot observa, pe jumatate îngropate în praf, fragmente de cioburi sau bucățele de sticlă și m-am întrebat dacă ar putea fi originale. Mi s-a confirmat ulterior că da.

O secțiune a zidului a fost reclădită în jurul sectorului de excavație principal și e lesne să deslușim încotro bântuim pe culmea dealului. Acea porțiune e vizibil mai înaltă decât orice altă parte a ruinelor.

În rest, cam până la umeri, în unele porțiuni chiar până deasupra capului, s-au păstrat ca prin minune toate zidurile. Încăperile, aleile, puțurile, cămările, se delimitează în râpele sau terasele vizibile din porțiunea de teren accesibilă prin sărituri, acolo unde putem evalua corect riscul alunecării, pentru că nu există vreo pancartă cu interdicția de a pătrunde în vreun perimetru sau altul.

Am zărit prin colțuri văsuțe de lut ciobite care pesemne fuseseră îngropate, spre depozitare, în mari oale de lut, cu provizii, după cum se obișnuia. În ciuda surpării construcțiilor în pantă, dimensiunea cetătii pare, din vârf, amplificată, sau poate intimidarea vecinătății deșertului îmi creează această impresie.

Mai departe, în vale, se zăresc câmpurile irigate din bazinul fluviului Amu Darya, iar la orizont ghicesc, prin învolburarea nisipului, culmile afgane. În pustietate, lipsită de vizitatori, Kafir Qala pare o ieșire din timp, deasupra căreia vântul poartă cu el șoapta stăruitoare a unor prezențe insesizabile.

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

La negru

Paris, 2022

O expoziție foto din anii colonialismului francez în Africa văzută în sălile de la subsolul centrului Pompidou m-a trimis spre o carte apărută în 1932, dar cât se poate de actuală, Călătorie la capătul nopții, de Louis-Ferdinand Céline.

Aventurierul personaj debarcă într-una din coloniile franceze din vestul Africii prin 1916, după ce fusese rănit pe front și apucase să se mai întremeze. În loc să se întoarcă la război unde îl aștepta o neîndoielnică pieire, preferase să i se piardă urma prin Africa.

Oameni, zile și obiecte se topesc în torente de culori și lumină. Favorizați de mirajul câștigului de pe urma activităților ilicite, albii veneau aici mânați de o singură ambiție, de a ajunge puternici și bogați,

și nu aveau nici o mustrare de conștiință în exploatarea populației locale, care se zbătea să supraviețuiască în ciuda bolilor și a exploatării inumane la care erau supuși de occidentali din Franța, Belgia, Spania, Italia, Germania.

Comercianții prosperau pentru că în Africa se fura și se câștiga mai ușor ca oriunde. Funcționarii din administrație îi acuzau pe militari de delapidări și abuzuri de autoritate, militarii îi considerau pe administratori corupți, iar negustorii îi acuzau pe toți ca sunt impostori, ipocriți și hoți.

Însă puțina lor energie economisită de pe urma bolilor, setei, căldurii, țânțarilor, termitelor, uraganelor, se transforma în ură împotriva băștinașilor de culoare, chinuiți fără milă.

Francezii își păstrau tabieturile chiar și la tropice de dragul aparențelor, să arate că nimic nu-i scoate din ale lor, se adunau la ore fixe să-și savureze, timp de trei ore, lichiorul de aperitiv, absint și cassis,

organizau parade și festivități punându-i pe amărâții de negri să se maimuțărească, în ciuda înfometării și a bolilor care-i mistuiau.

Cea mai mare problemă, notifică proaspătul colonialist de cum ajunge în aglomerația de barăci care îndeplinea rolul de oraș, era lipsa gheții. Pentru că, de îndată ce se termina, colonialiștii cădeau la pat. Se pare că introducerea acestui lux fusese începutul devirilizarii colonizatorului, spune eroul, de aici i se trăgea.

Lipsit de aperitivul lui cu gheață, colonizatorul va trebui să renunțe să domine clima numai prin stoicismul său și mă gândesc amuzată la neajutorații care acum se plâng de lipsa aerului condiționat. Și-i dă exemplu Céline pe alde Faidherbe, Stanley, Livingstone, se plângeau ei că berea, vinul n-au temperatura corectă și de apa caldă și mocirloasă pe care au băut-o ani la rând ? Iata cum se pierd coloniile.

Își găseau o mângâiere, colonizatorii, în prostituția indigenă, la prețuri rezonabile puteau să beneficieze de o familie întreagă timp de o oră-două. Și mai trecea timpul.

Directorul unei companii cauta un funcționar începator, adică neștiutor, pentru una din factoriile ilicite din inima junglei, așa că nou-venitul care n-avea idee cum erau condițiile, dar nici altă opțiune, s-a prezentat la interviu.

Prima observație a fost că angajații negri, în orice post, lucrau în condiții de sclavagism. Principala activitate era de a încărca și descărca vapoare, sub supravegherea albilor, adăpostiți sub umbrele de soare.

Uite, îi zice șeful, spre consolare, ar trebui să fii încântat că, spre deosebire de Paris, aici femeile umblă toată ziua în pielea goală. De aici până-n Sahara e o sărbătoare continuă pentru colonizator, el n-are altă treabă decât să se îmbrace elegante, de preferință în costume albe de in, și să bea băuturi cu gheață în șezlonguri supraveghindu-și personalul. E obositor chiar și să conversezi.

Cel mai atrăgător imobil din capitală era spitalul unde toți amărăștenii tânjeau să fie admiși, fiindcă era singurul loc fără țânțari, scorpioni și șerpi veninoși. Cu totul neglijable erau considerate roiurile de muște și păduchii. Știa el, eroul, niște mici șmecherii din timpul războiului ca să se îmbolnăvească și să poată fi internat câteva zile. Pavilioanele ademenitoare și promițătoare trezeau în el o singură vocație, cea de a fi bolnav și, țelul suprem, de a fi repatriat pe acest motiv.

Le-a dat târcoale zile-n șir, fără să poată intra din cauza contingentului de armată repartizat la tropice care, năucit de căldură, zăcea în formație completă în saloane, ocupând toate paturile, suferind de toată gama de boli tropicale, citind romane din care lipseau jumătate de pagini din cauza dizenteriei. A pândit cât a pândit eliberarea unui pat, până când i-a venit sorocul să plece în junglă să-și ia postul în primire.

Vestul Africii era o regiune bogată în cauciuc, iar indigenii munceau timp îndelungat ca să adune cu familiile câteva coșuri și să le vândă comisionarilor albi care lucrau direct cu marile companii franceze. Îi trebuie mult timp cauciucului să se prelingă pe scoarța copacilor în păhăruțele agățate de trunchi.

Nici în două luni nu se umplu. Oameni necăjiți, sărmani, ieșeau pentru prima dată în viață din junglă și veneau, atât de neajutorați în inocența lor, să-l vândă angrosiștilor albi, nici nu le trecea prin minte că cineva ar putea să-i înșele, nu aveau această noțiune.

Umiliți, batjocoriți, o astfel de familie a primit de la negociantul francez, ca plată, câțiva banuți, pe care, câteva clipe mai târziu, îi cheltuie la el în prăvălie pe o batistuță de bumbac, rezultatul muncii lor pentru o cantitate de cauciuc strânsă luni în șir cu trudă.

Mă întreb dacă în ziua de azi se mai recoltează cauciuc, cât de corect e procesul muncii și cât plătesc occidentalii africanilor care-l adună în junglă ?

Eroul nostru pleacă, plutind cu un cargo lent pe apa fluviului, în junglă, cu încetineală prăfoasă, îmbâcsită de căldura și mirosurile insuportabile. Experiența lui colonială se va termina repede, din motive de boală, iar hazardul îl va îmbarca spre o nouă junglă, de natură diferită : cea new-yorkeză.

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

Meseria mea e riscul

Kom Ombo, 2018

Încă de la mijlocul secolului 19, crocodilii și-au luat tălpășița din propriul teritoriu confirmat istoric din jurul Aswanului și s-au refugiat pe întinderile lacului Nasser.

A rămas să ne consolăm cu templul care le-a fost închinat pe locul unde se lăfăiau odinioară în calitate de zei ai fertilității, lăcaș pe care-l împart frățeste cu partenerul lor, Horus, întruchipat ca șoim, repartizat în templul Kom Ombo ca zeu al medicinei.

Parteneri cu drepturi egale, Sobek și Horus apar alternativ în decorul de ofrande repetitive din sala hipostilă, printre cele zece coloane.

Indetronabili, ei reflectă majestuos îngemănarea apei cu aerul, aici în mijlocul câmpiei mănoase, la patruzeci și cinci de kilometri de Aswan, pe drumul spre Luxor, în liziera Nilului.

În cotidianul faraonic, șoimul,

ca și crocodilul,

aveau o soartă asemănătoare, reținuți cu de-a sila la curtea notabilităților și tratați drept respectabili companioni, în virtutea puterilor zeiești pe care se presupunea că le dețin.

Crocodilul, fie sub formă de imagine fie pe viu, trebuia îmbunat, lingușit și slăvit, altfel făcea ravagii în rândul turmelor care erau duse la păscut pe maluri.

Păstorii nu aveau nici o posibilitate să le apere fără să se expună ei înșiși, doar descântece, farmece și vrăji, pe lângă ofrandele depuse aici în templul ridicat strategic pe locul cel mai împânzit de nemiloasele prădătoare.

O altă formă originală de ocrotire era tatuarea cirezilor cu numele crocodilului, presupunându-se că animalul își recunoaște hieroglifa și nu se atacă pe sine, iar mulți dintre copii erau strigați ,,Crocodil/-a”, tot ca metodă profilactică.

Cei obligați să practice profesiile riscante de pescar, vâslaș, spălător de rufe, cărăuș de apă erau adeseori supuși accidentelor de muncă și clienți fideli ai templului Kom Ombo.

În cazul de față, ne putem întreba ce caută aici Horus, cu drepturi depline ca figură tutelară a templului alături de Sobek și, în plus, cu rol de tămăduitor, pentru că în restul timpului are atribuții mai largi.

Zeul a fost instalat cu propriul sau altar si capele cu misiunea de a acorda primul ajutor, pentru că nu toate victimele pe care crocodilii aspirau să le înfulece sucombau pe loc.

Multe dintre ele aveau noroc și puteau să o rupă la fugă cu prejudicii suportabile.

O mare parte din literatura medicală era închinată rănilor cauzate de agresiunea crocodililor și în fiecare localitate exista un specialist în domeniu, ca și în cazul scorpionului.

În papirusuri, la capitolul mușcăturii de crocodil, s-a păstrat o mare varietate de descântece vindecătoare pentru toate părțile corpului.

În templu, rănile urgente erau oblojite pe loc, iar ulterior se administrau tratamente și se efectuau operații.

Ca dovadă, instrumentele chirurgicale folosite pe vremea faraonilor cu forme încă actuale, gravate în capelele din jurul sălii hipostile.

Prescripțiile se înscriau la confluența gândirii magico-religioase și a observației empirice.

De exemplu, unele proceduri constau în aplicarea de carne crudă pe plagă, folosindu-se drept antidot ofrandele depuse pe cele două altare simetrice.

Înfăptuire a epocii greco-romane ridicată pe ruine mai vechi, finalizat la începutul erei noastre, unul dintre motivele pentru care edificiul s-a păstrat atât de bine a fost imaginea crocodilului reprezentată pe pereți care insipira teamă răufăcătorilor.

În virtutea obiceiurilor legislative, în procesele intentate jefuitorilor de morminte, învinuiții erau puși să jure sub amenințarea de a fi devorați de crocodil dacă nu spuneau adevărul.

Mici figurine de ceară sub formă de crocodil erau folosite în compoziția de farmece împotriva dușmanilor, iar scribii înșiși nu erau scutiți de neplăceri când așterneau pe tăbliță un text referitor la nemilosul prădător și recurgeau la tot felul de formule ocolitoare ca să nu aibă contact cu numele lui, neștiind la ce se puteau aștepta.

Cu timpul, moravurile s-au schimbat și lumea nu s-a mai temut de crocodili, pe măsură ce erau capturați, aduși în templu și folosiți ca atracție pentru curioși, mai târziu pentru turiști.

La ceremonii religioase erau masacrați și, chiar în această locație, împăiați ca exponate de muzeu, pentru ca, și mai târziu, să-l regăsim sub formă de talisman, rămășiță derizorie a unei redutabile puteri.

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant

Palme d’Or

Elche, 2016

În anonimatul unui ținut dedicat mai mult agriculturii, la doar șaizeci de kilometri de Murcia, Elche invită să te scufunzi în oceanul unui parc natural de palmieri strămutat cu precizie din Africa și desemnat cel mai mare din Europa.

Grație transferului peisagistic desăvârșit de la un continent la altul, a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO. Adaptarea acestor ierburi gigantice aduse pe sol european s-a înfăptuit de-a lungul multor secole.

Istoria grădinii povestește cum palmierii au fost plantați de către fenicienii care încărcau cutiile de curmale pe vapoare și le trimiteau în largul mării să-i aprovizioneze pe marinari.

Mai târziu, arabii care au ocupat Spania între 711-1492 au amplificat plantația și au îngrijit-o după regulile artei.

Se pare că azi cuprinde mai mult de două sute de mii de palmieri răspândiți pe o suprafață de treisprezece mii de metri pătrați, cu un sistem de irigații sofisticat.

Din varietatea celor o mie de specii de palmieri, majoritatea curmali, produsele lor își găsesc utilitatea pe tot parcursul anului.

Palmierii femelă permit recoltarea curmalelor toamna, iar frunzele celor masculini, datorită fiabilității, folosesc în artizanat și la procesiunile religioase de Florii, dar numai după ce, în prealabil, se țin o perioadă la întuneric ca să se albească.

Mă așteptam să văd numai palmieri, dar amploarea bolții pe care ei o formează, umbroasă, păstrând umiditatea optimă, favorizează și evoluția altor vegetale.

În parcele delimitate de bazine și canale fine, se dezvoltă, ca la ele acasă, și alte specii de arbuști și plante, agrume, grenadieri, măslini, smochini, cactuși.

L-am vizitat în toiul iernii și m-am desfătat în microclimatul care garantează, prin hățișul tropical, o temperatură cu două-trei grade mai ridicată comparativ cu norma regiunii.

În centrul parcului destul de labirintic se ascunde, cum e și firesc, o oază, o grădină rafinată care se numește Huerta del Curo, în memoria unui preot care și-a consacrat toată viața ca să o îngrijească.

Aici s-a păstrat o compoziție de specii rare, o varietate rară de curmali, cactuși aclimatizați din Mexic, plante tropicale unice în Europa.

Regii și împărații care au vizitat grădina și-au oferit numele câte unei plante semețe.

Palmierul imperial a fost dedicat reginei Elisabeta de Austria, Sissi, care a vizitat Elche în 1894.

Palmierul cu șase trunchiuri a împlinit vârsta de 167 de ani, iar unicitatea sa i-a atribuit statutul de monument al naturii.

Lectură de drum:

Jose Ortega y Gasset, Studii despre iubire

Scorpion

Egipt, 2018

Despre Regele Scorpion, unul dintre cele mai misterioase personaje din istorie, citisem înainte să pornesc spre Egipt.

Mă împăcasem cu gândul că nu voi afla nimic nou despre el dar, prin deșertul nubian

și prin pustietățile Sinaiului

mi-a revenit, stăruitoare, în minte, doar această plăsmuire.

Am scotocit prin muzeele egiptene după indicii.

Unele studii susțin că el ar fi întemeietorul Egiptului faraonic, dar documentele trunchiate și aluzive ale primilor cronicari istorici oferă doar fantasme.

În Egiptul prefaraonic, scorpionii se strecurau peste tot, pe sub vreo piatră, într-un vas de lut uitat descoperit, prin cotloanele locuințelor din chirpici.

Se acomodau ușor la condiții vitrege și nu ieșeau decât atunci când reușita era certă.

Deșertul era mediul lor preferat, dar se simțeau bine și în umezeala văii Nilului, în mlaștinile cu vegetație luxuriantă. Se trăia sub amenințarea lui tăcută.

Teologii egipteni susțineau că veninul scorpionului se scurgea din lacrimile lui Amophis, dragonul ce stăpânea lumea neființei.

Întotdeauna, în expedițiile care traversau deșertul, figura și un vindecător specializat pe înțepătura de scorpion.

La fel și în metropola tebană, unde fiecare templu avea propriul specialist în scorpioni.

De obicei, acesta era un scrib erudit care știa să citească incantațiile care-i îndepărtează.

Un motiv în plus pentru care scribii erau respectați.

Împărtășind complicități de breaslă, făceau un colegial schimb de remedii, după cum se consemnează în papirusuri.

Mai era și câte un șaman priceput în tot soiul de vorbe meșteșugite.

Leacurile, pe atunci, se limitau la descântece și incantații.

De multe ori, vrăjitorii recurgeau la un veritabil șantaj, amenințând ca vor boicota cultul zeităților în caz că vietatea se încumetă să-i sfideze.

Atunci, în zorii civilizației egiptene, suveranii, care încă nu se numeau faraoni, și-au însușit terifiantele puteri ale scorpionului.

Unul dintre ei, cel mai de temut, prin 3150 (î.Hr.), a decis să folosească semnul temutei vietăți în efigia tribului său, ca să îngenuncheze triburile rivale, profitând de spaima pe care o trezea imaginea scorpionului.

Șef de clan, a devenit rege asupra provinciilor mai înstărite din jurul vechiului Memphis.

Prima dată a fost identificat printr-o hieroglifă reprezentând un scorpion, înscrisă pe mormântul său regal.

Egiptologii au decis că acesta a fost numele lui.

Într-una din cetățile epocii arhaice s-a descoperit o încăpere destinată să rămână secretă, cu scorpioni și cozi de scorpion votive.

Se presupunea, și în acest caz, o legătură cu invidiatul conducător al triburilor reunite.

Sub domnia a început sa prindă contur puterea faraonică și, tot atunci, se formează primele hieroglife.

Odată cu apariția noilor zei desemnați de faraoni, scorpionul a alunecat, treptat, în uitare.

Rolul principal i-a revenit cobrei.

Trecutul, ca și viitorul, încă așteaptă să fie deslușit.

Se spune că scorpionul ar fi singura vietate care ar supraviețui în cazul unui accident nuclear și că, dintre toate zodiile, este singura care-și poate schimba, printr-un simplu act de voință, destinul hărăzit de astre.

Saqqara

Cairo, 2018

Am ajuns la cea mai veche piramidă a omenirii într-o dimineață limpede și rece.

DSCN2101

Era decembrie, iar soarele începea să încălzească deșertul abia spre amiază. Ajung într-un loc banal la prima vedere, însă edificat cu douăzeci de secole înaintea oracolului din Delfi.

Ne aflăm la Saqqara, acasă la faraonul Djoser, primul mare faraon din Vechiul Regat al Egiptului.

Piramida a fost construită nu pentru corpul neînsuflețit al faraonului Djoser, ci pentru energia sa vitală ka, un concept esențial în filosofia antichității egiptene.

Pentru ca prețioasa energie să nu se disperseze după trecerea în neființă a faraonului, i s-au pregătit o suită de încăperi subterane, cu toate elementele necesare continuității ei. Doar sechestrată la o adâncime de treizeci și trei de metri, Djoser a socotit că energia sa poate fi în siguranță.

Djoser este primul faraon care a angajat un arhitect ca să-i construiască locuința eternă. Imhotep (filosof, scriitor și medic), a avut ideea să folosească piatră în loc de materialele obișnuite ale vremii: lemn, stuf, chirpici. Inițiativa sa l-a ridicat la rang de vrăjitor și a intrat în panteonul zeilor. Ca și faraonul.

Groapa funerară a fost acoperită mai întâi doar cu o simplă platformă de piatră. Evaluând simplitatea construcției, Djoser și-a manifestat nemulțumirea și i-a cerut arhitectului să o mărească. Imhotep a mai adăugat încă o platformă, de dimensiune mai redusă. Din nou, faraonul a considerat-o prea modestă. Și tot așa, până când a rezultat o piramidă construită în trepte.

Imhotep a găsit o noimă acestei arhitecturi extravagante, explicând că sufletul faraonului trebuie să poată urca spre cer, până la zeul Ra (soarele) al cărui fiu se consideră. Toate acestea se întâmplau în anul 2700 î.Hr. 20181201_091610

Aducerea la lumina zilei a sitului i se datorează arheologului Jean-Philippe Lauer, care i-a consacrat șaptezeci și cinci de ani de viață ca să-i exploreze și să-i reconstituie părțile componente: marea curte de ceremonie de la baza piramidei în trepte, zidul incintei cu ale sale coloane stilizate, în aparență elenistice, frizele în forma de cobra, capela austeră separată.

DSCN2107

De la Vechiul Regat și până la perioada ptolemeică, toți faraonii au vrut să fie înmormântați aici.

Cât vezi cu ochii, complexul conține zeci de construcții funerare, pe o suprafață întinsă, dar toate, din exterior, par niște dărâmături.

O parte a sitului este închisă pentru continuarea cercetărilor și putem vizita doar câteva tombe.

DSCN2092

În trecut, toate acestea au fost construite după exemplul piramidei principale, dar materialul folosit s-a degradat rapid sau a fost furat pentru alte construcții private din zonă.

Piramida lui Djoser nu are desăvârșirea estetică și perfecțiunea minimală a vecinelor sale de la Gizeh, aflate doar la cincisprezece kilometri. Valoarea ei stă în secretele pe care le-a păstrat, fiind cel mai vechi monument de piatră ridicat de ființa umană.

DSCN2110

Am vizitat doar tombele în care s-au conservat cel mai bine decorațiunile interioare.

***Mormântul lui Kagemi, un mare demnitar, este decorat cu scene de pescuit de pe malurile Nilului, cu bancuri de pești și stoluri de păsări.

M-a surprins cât de multe specii de pești erau desenate. Mă întreb dacă exista într-adevăr o varietate chiar atât de mare (zeci de soiuri ?) sau erau imaginare.

20181201_090136

Traiul zilnic al sătenilor, cu scene menajere și de vânătoare, se completează cu peisaje animaliere sau vegetale. Din basorelieful la origine policrom, se distinge perfect desenul în alb și roșu.

20181201_090311

***Mormântul prințesei Idut îi reflectă, cum e și firesc, preocupările: scene de sporturi nautice, mondenități, primire de ofrande.

Este greu de descifrat codul limbajului corporal și al gesturilor.

20181201_090235

În unele desene, nu îți dai seama dacă țaranii procesează pasarile vânate în vederea gătitului sau le oferă, achitând tributul cuvenit stăpânilor.

20181201_090147

***Mormântul lui Ti, un alt nobil, are mai multe încăperi și este decorat cu scene de ofrande și de ritualuri funerare.

20181201_090304

Vedem imaginea sa și a soției sale în diverse activităti domestice, în timp ce servitorii transportă alimente și pregătesc ospățul.

Plantele simbolice din regat, cum ar fi floarea de lotus, ornamentează mai mulți pereți. Tot aici, este prezentat procesul construirii unei ambarcațiuni.

DSCN2088

***În mormântul lui Ounas a fost descoperită o scriere celebră din antichitate, Textele piramidelor, considerat un ansamblu literar unic.

Nu e vorba doar de cuvinte izolate, liste sau un repertoar, ci sunt formule magice care trebuiau invocate de faraon dupa îngropare, în călătoria sa spre cealaltă lume. O lucrare densă, poetică și enigmatică pe care specialiștii n-au descifrat-o nici până acum.

Camera unde erau ascunse are pereții decorați cu hieroglife reprezentând texte religioase, iar tavanul se înfățișează ca un cer înstelat.

20181201_091953

Încă un detaliu lingvistic. Mormintele faraonilor nu s-au numit dintotdeauna piramide. Grecii le-au dat această denumire, pentru că aveau forma unor delicioase prăjiturele cu miere, pyramis.

În satul de lângă complexul Saqqara, s-a perpetuat o lungă tradiție artizanală. Pe drum am văzut numeroase școli de țesut covoare și carpete, cu vânzare, care se pot și vizita.

20181201_095256

În Egipt, există o practică a bacșișului foarte pusă la punct. Aici la piramidă, la toate necropolele pentru care plătești bilet, supraveghetorul sălilor îți cere în plus echivalentul a 1 euro de persoană ca să te lase să faci poze, să-ți aprindă lumina sau sa-ți deschidă ușa unor încăperi care, chipurile, n-ar fi vizitabile. Ghidul ne prevenise dinainte de acest obicei generalizat în majoritatea obiectivelor turistice din Egipt.

Lectură de drum:

Naguib Mahfouz, Les Fils de la Médina

Căutătorii arcei pierdute

Abu Simbel, 2018

Întrezăresc prin hublou, la aterizarea în Abu Simbel, doar întinderea deșertului întreruptă de munți de nisip. Aterizez în cea mai sudică așezare din Egipt, la șaptezeci și cinci de kilometri de granița cu Sudanul.

Zborul de la Aswan a durat douăzeci și cinci de minute, e abia șapte dimineața. În avion sunt doar turiști americani și, ca pe toate zborurile interne Egipt Air, doi agenți din serviciile de protecție (care, surprinzător, după aterizare, au pus și ei mâna să ajute însoțitoarele de zbor să deretice prin avion !) Aeroportul este ca un fel de autogară de provincie. Ne întâmpină Muhammed, un domn elegant, reprezentantul agenției de turism locale și pornim cu mașina spre templu.

La mijlocul lui decembrie, dimineața e răcoroasă. Ambianța este complet diferită de toate celelalte orașe, sub aspectul curațeniei. Am impresia că nu mai sunt în Egipt. Praful a dispărut. Străzile, incinta templului, totul este complet aseptic.

Comportamentul oamenilor asemeni, complet diferit de hărțuiala din Luxor și Aswan. Nimeni nu pare să observe în mod special turiștii care, de fapt, constituie singura sursă de venit a orașului și care aterizează, din ora în oră, cu sutele.

Cele două temple de aici, al faraonului Ramses II și al soției sale Nefertari, frumoasa prințesă de origine nubiană, sunt un obiectiv de top al Egiptului și al patrimoniului mondial UNESCO, datorită prezervării lor perfecte.

Nubia se întinde din Aswan, de la prima cataractă a Nilului, până la cea de-a patra cataractă, în Sudan.

A fost o regiune bogată în mine de aur, iar în trecut era parte componentă a Egiptului. Acum se află parțial în Sudan.

DSCN3234

Nubienii și egiptenii au avut relații încordate în adâncul istoriei și s-au invadat reciproc de mai multe ori.

Căsătoria marelui faraon egiptean Ramses II cu prințesa nubiană Nefertari a fost un act diplomatic, în vederea încetării conflictelor.

Templele, vechi de trei mii două sute de ani, erau cât pe ce să fie distruse la construcția barajului din Aswan, în 1960, iar azi situl se află la șaizeci și cinci de metri deasupra nivelului apei.

Ca să fie salvate din ape, inginerii au optat pentru deplasarea templelor. Operațiunea a fost amplă. Construcțiile gigantice au fost deplasate, bucată cu bucată, timp de patru ani. Au fost numărate 1.046 blocuri de piatră, cu greutatea între cinci și zece tone fiecare, transportate pe o distanță de trei kilometri.

Acum, în interior, putem admira desene sau basoreliefuri unice în lume.

Intrăm în primul templu, al faraonului Ramses II, păzit de patru statui colosale înfățișându-l la patru vârste diferite. Este printre puținele cazuri când un templu nu este dedicat unui zeu, ci unui muritor care a dorit să se zeifice el însuși.

Pe fațadă, vedem statuile a douăzeci și două de maimuțe, numărul regiunilor egiptene pe vremea faraonului. În interior, este reprezentat tot el, sub forma a patru statui în care faraonul are chipul lui Osiris.

Pe pereți, din nou el, în basoreliefuri și desene, de preferință îngenunchindu-și adversarii.

Scenele de luptă sunt foarte învălmășite. Din fericire, aici apar și alte personaje, soldați, diplomați, preoți, doctori, zei. Unele desene prezintă moartea lui Seth, zeul vânturilor, ucis de Horus ca să-și răzbune tatăl.

Treci printr-o săliță intermediară și intri în sanctuar, care adăpostește patru statui. De două ori pe an, la 22 februarie și la 22 septembrie, razele soarelui traversează cele trei încăperi până aici și iluminează, de manieră miraculoasă, fețele a trei dintre statui. Dacă ați văzut filmul lui Spielberg, Indiana Jones și căutătorii arcei pierdute, veți recunoaște această idee. Doar una dintre ele, zeul tenebrelor, rămâne în umbră.

Templul secundar, al zeității Hathor, este dedicat soției preferate a lui Ramses II. În interior, s-au păstrat multe desene colorate.

Hathor este reprezentată pe șase coloane, ca un cap de vacă având urechi imense.

Tema războiului rămâne, totuși, predominantă, pentru că Ramses II ține să-și expună actele de vitejie în fața soției sale.

Pe unul din pereți, este desenat mitul lui Isis care-și reînvie soțul, Osiris. Basorelieful o înfățișează pe Isis căutând în apele Nilului resturile lui Osiris, tăiat în bucăți de Seth. Diverse scene de ofrande aduse zeilor sunt peste tot.

Cea mai frumoasă reprezentare a reginei Nefertari o văd pe una din coloane.

La terminarea vizitei, am trecut prin fața magazinelor dar, din nou, un fapt neobișnuit. Vânzătorii nu te asaltau. Ghidul care ne-a însoțit la templu ne-a rugat, în caz că vrem să cumpărăm ceva, să ne adresăm magazinului cu numărul cutare.

20181208_092409

La întoarcerea spre aeroport, Muhammed ne-a făcut un tur. În explicațiile sale, intuiesc cum, vag, se scuză că orașul este așa de mic.

Ne îmbarcăm pe zborul Abu Simbel-Cairo (cu escală în Aswan) și nimeresc lângă o profesoară englezoaică din York, care mai fusese în Egipt de patru ori, iar acum făcuse o excursie culturală în Abu Simbel, ca să afle mai multe despre muzica și dansul etnic al nubienilor.

Doar în Abu Simbel se mai perpetuează aceste tradiții care încep să dispară, pentru că generațiile actuale nu le mai cultivă. Cred că Abu Simbel va rămâne o destinație privilegiată pentru căutătorii de comori spirituale.