Categorie: Țări

De-o fi una, de-o fi alta

Paris, 2024

Discreția obligatorie din viața amoroasă a unui domn lasă în suspans numele unora dintre portretele aduse de peste mări și țări în expoziția de la Orangerie, iar explicațiile nu potolesc pe de-a-ntregul curiozitatea vizitatorului. Deși expoziția are o temă cu totul diferită de prezențele feminine în viața lui Amedeo Modigliani, mi-am asumat libertatea de a o privi doar din această perspectivă care, pe moment, mă interesa mai mult.

Din totalul de patru sute de pânze lăsate de pictorul livornez de origine tunisiana sefardă, trei sute cincizeci reprezintă femei. La începutul carierei, nesigur de talentul de pictor, s-a consacrat în întregime sculpturii în piatră sub influența vecinului său, Brâncuși. Praful emis din cioplire îi agravează boala de plămâni, așa că renunță, însă preia în picturile sale liniile esențializate ce urmau să fie gravate în piatră. Din sculpturi, doar patruzeci au supraviețuit și toate reprezintă femei.

Cuceritorul neliniștit, hăituit și pribeag care a trăit doar treizeci și cinci de ani a găsit inspirație și energie numai în compania doamnelor. Chipeș, cu maniere alese, seducea tot ce-i ieșea-n cale recitând din Lautréamont și Dante, dar puține-i știau firea. Consumator de opium și alcool, ajungea la explozii de furie și violență nestăpânită care se lăsau în general cu bătaie ca în cazul mediatizat al lui Beatrice Hastings,

o scriitoare din boema londoneză pripășită prin Paris, care a locuit, printre alții, și cu el, doi ani în Montparnasse, publicând totodată într-o gazetă din Londra, prin corespondență, peripețiile tumultoasei lor vieți domestice. În grupul lor de prieteni, își pasau cuceririle de la unul la altul și nu e de mirare că, uneori, ele capătă un nou profil odată cu noul iubit, așa că o regăsim pe Beatrice și sub numele de Madam(e) Pompadour, tot literată, așadar.

Printre celebritățile trecute pe lista aventurilor galante, dar neindentificată în expoziție, se numără și poeta rusoaică Anna Akhmatova, amantă și muză timp de câteva luni. În 1910, poeta de douăzeci și unu de ani călătorește în luna de miere la Paris, și-l urmărește prin Luvru pe pictorul care desena în secția de egiptologie, apoi se plimbă împreună prin ploaie în Jardin de Luxembourg unde el îi recită Verlaine. Patruzeci de ani mai târziu, poeta evocă vraja acelor clipe într-o carte de amintiri.

Pe Berthe Weill, o femeie importantă din viața lui în calitate de proprietară a galeriei care i-a găzduit, în 1917, prima și ultima expoziție, interzisă imediat dupa vernisaj de poliție pe motiv de ultraj la bunele moravuri din cauza nudurilor, n-am văzut-o niciodată expusă sau poate am văzut-o și nu mi-am dat seama cine era, fiindcă Modigliani a pictat-o cu înfățișare de bărbat, confirmare a faptului că n-a figurat în buchetul său de cuceriri.

Apar în peisaj, firește, multe necunoscute, cum ar fi Antonia, frumoasa irlandeză cu ilic și broșă,

roșcata cu medalion, vedeți că are gusturi variate,

o vedem și pe doamna Hanka Zborowska venită dintr-o colecție particulară, soția unui negustor de artă care l-a susținut pe Modigliani și chiar l-a întreținut într-un lung sejur la Nisa.

Acolo se pare că a întâlnit-o pe demoazela în roz, pictată la întoarcerea din sudul Franței în galeria familiei Zborowska, pesemne în timpul confidențelor, altminteri, nu vreau să fiu indiscretă, cum s-ar interpreta patul din fundal ?

O anumită Elvira șezând cuminte pe scaun, cu cotul pe masă,

o altă necunoscută, frumoasa aprozăreasă,

o duduie ce pare studentă, cu bluzica-n dungi

și, finalmente, altă celebritate, Lola din Valencia, o dansatoare care pozase și pentru Manet,

cu o figură alungită inspirată din măștile de lemn ale idolilor din Congo colonial francez. Pentru marele Modigliani, eternul feminin nu pare să fi fost altceva decât o succesiune de idoli.

Abureală

Delphi, 2019

Într-o bună zi, un păstor a observat că oițele sale reveneau amețite după ce pășteau în preajma unei peșteri de unde se slobozea un fel de abur, și, sfătuindu-se cu alți confrați, a lămurit treaba.

Foarte puțini știau atunci despre ce se petrecea în creierul munților. Aburul cu pricina, pare-se niște gaze emanate din străfunduri, au fost menționate mai apoi și de filosoful Plutarh, mult timp preot în Delphi, care scrie despre falia de pământ, dispărută azi, din care ieșeau gaze nebuloase.

În partea superioară a peșterii ședea, pe un trepied de aur, într-o stare de extaz, Pythia, preoteasa supremă ce purta numele Pythonului, șarpele păzitor al templului, nu întâmplător zeitate a pământului în virtutea, controversată pe atunci, a sfericității rezultate prin încolăcire.

Aburul o făcea să intre într-un delir nestăpânit care trecea drept entuziasm trimis de zei, pe care-l preluam și noi într-un cu totul alt înțeles, plimbându-ne prin muzeu.

Să nu fie nimic în exces, spun zeii, iar Alexandros Tombazis, arhitectul care a proiectat muzeul de la Delphi, le-a dat ascultare.

Ca și sanctuarul de la Fatima, care se numără printre creațiile sale, și la Delphi integrarea în cadrul natural e zămislită prin armonia prezidată de însuși Apollo.

În perioada de glorie, Apollo era considerat zeul purificării și al ispășirii, cerând oamenilor supunere față de zei, cumpătare, respectarea legilor și tradițiilor.

Despre cum erau onorate aceste recomandări și despre cum se desfășura o sesiune de predicție am aflat, pe lângă cărți, și din explicațiile muzeale.

În sanctuarul din munte, partea din spate a templului, adyton, unde accesul nu era permis, se ridica pe două niveluri.

Deasupra era statuia de cult a zeului, dedesubt era reședința oracolului. La întrebările celor care veneau în căutarea căii de urmat, supuși în prealabil unei purificări rituale cu apă din izvorul Castalia, Pythia răspundea prin sunete nearticulate, menite interpretării preoților, un fel de tălmăcitori aflați acolo și cu rost de prezicători.

Inițial, oracolul vorbea o singură dată pe an, de ziua lui Apollo. Odată cu creșterea popularității, au fost stabilite și alte zile de activitate prestată de oracol.

Tot mai mulți nevoiași veneau aici în disperare de cauză, contribuind la diversificarea subiectelor, de la moravuri, cult, legislație, calendar agrar, colonizare, politică, la o gamă largă de intimități.

Nu doar Delphi, toate templele aveau secția lor de predicție, și, peste tot, rolul hotărâtor îl aveau preotii, prin intermediul cărora era interpretat oracolul, cel mai adesea ambiguu, alambicat și deschis mai multor variante.

Când regele Cressus din Lidia a venit aici să întrebe cum se va sfârși războiul planificat de el împotriva Persiei, oracolul a răspuns: Vei distruge un mare imperiu.

Regele, bucuros la început, n-a înțeles că răspunsul se referea la propriul sau imperiu, pentru că, de obicei, prezicerile sunt confirmate doar după consumarea faptelor.

Mulțumit sau nu, cel care primea răspunsul trebuia să facă o ofrandă, iar darurile adunate în timp au alcătuit un tezaur legendar, disputat în mai multe războaie.

Declinul sanctuarului a început după ce Grecia a devenit, în 146 î.Hr., provincie romană. În 86 î.Hr., generalul Sulla a prădat comoara templului, iar în 67 d.Hr., Nero a trimis cele cinci sute de statui la Roma.

Alți împărați, cum ar fi Hadrian, mai cu scaun la cap, s-au străduit să prezerve cetatea Delphi.

Însă, de îndată ce creștinismul a pătruns, oracolul păgân și-a pierdut prestigiul. Oamenii au început să caute răspunsuri în altă parte.

De drum mă țin

Paris, 2016

Cine e Beat și de ce n-am știut niciodată cu adevărat, dar m-am străduit să aflu la Centre Pompidou într-o expoziție care a trasat rătăcirile acelei generații unice.

E drept că am ieșit de acolo mai amețită decât am intrat, sub influența inspirației debordante a protagoniștilor cu aură de vedete.

,,I’am beaten down’’, sună declarația care i-a mișcat pe cei trei fondatori, Jack Kerouak, Allan Ginsberg, William Borroughs, reuniți pe campusul universității Columbia în 1943.

După ce se mută în Manhattan, în semn de protest față de burghezia de pe coasta de vest, încep să frecventeze tot felul de marginali aflați la strâmtoare

si, în acest context, au preluat, cu statut programatic, o biată vaicăreală a unuia dintre ei, dând, totodată, de înțeles că și bătaia ritmurilor din concertele de jazz sau beatitudinea spre care năzuiau ar fi putut să determine numele generației lor pe cale să se piarda în lumea largă.

Privesc pagini bătute la mașină cu desene în orginal, acuarele, pictură, grafică, fotografii cu grupul de amici care se definesc drept Beat, grup permeabil în care unul vine altul pleacă și toți călătoresc necontenit,

ca și cum numai pe drum ar putea deveni ceea ce-și doresc, departe de constrângerile comunității care-i obligă să se conformeze.

Pribegia și exilul îi definesc artistic și spulberă imaginea consacrată a autorului la masa de scris, iar temele pe care le abordează în genuri diferite (poetic, în proză, autoreferential și eseistic),

cum ar fi căutarea spiritualității, moravuri, libertinaj, jazz, buddhism, politică, se intersectează și se amestecă.

În acei ani postbelici, în sărăcie și mizerie, lumea își regăsea cu greu echilibrul iar cei mai sensibili, artiștii neadaptați, nu și-l găseau câtuși de puțin în locul de baștină, așa că porneau la drum.

După ce au bătut, cu chiu cu vai, Americile, au debarcat la Paris, într-un hotel de pe malul Senei, în arondismentul șase, azi cel mai scump din capitala Franței în materie de imobiliar.

Ca orice călător pasionat, fac poze, le transformă în colaje, meșteresc, improvizează, într-un fel de alternativă la creație, atunci când inspirația se revarsa pe tot ce e la îndemână, culoare, sunet, cuvânt.

Arta de a trăi pe drum, de a se opri la voia întâmplării, de a poposi oriunde, oricât de mult, să compună poeme, să scrie, să picteze, să se piardă și să se regăsească, au dus-o la perfecțiune.

Libertatea ca mod de viață fără opreliști presupune în cazul lor alcoolul, consumul de droguri și plante halucinogene, ca aproape toți artiștii în epoca austerității postbelice. Din Amazonia și Peru până în Maroc, nimic nu le-a scăpat.

Tenișii lui Jack Kerouak purtați cât s-a aflat ,,pe drum’’,

expuși într-o vitrină cu o parte din ținuta sa vestimentară, i-am privit ca pe o mărturie a fragilității unei persoane care a căutat un loc unde să fie în acord cu sine, într-o perioadă tulbure în care era greu să ai alte opțiuni decât majoritatea. Nu căutăm cu toții un acasă care să ni se potrivească ?

Singing Posters de Allen Ruppersberg acoperă doi pereți întregi în galeria de la etajul 5 și, privind afișele de format mic încadrate pe pereți, mă întreb cum ar fi arătat înstrăinarea lor în contextul tehnologiei de azi, cu spontaneitatea comunicării atât de potrivită unui mod lor de viață nomad.

Acestui fel de comunicare instantanee din mers anticipată de ei, combinată cu lirismul subînțeles exprimat cu delicatețe îi răspunde un public de calitate, dar de nișă.

Astazi, Beat Generation, ca atâtea alte generații neînțelese, a obținut notorietatea cuvenită, pentru că istoria se repetă, fiecare epocă își are exclușii ei, elitiști și marginali, care se străduiesc să inoveze, să dea peste cap toate regulile, ca dizidenți și refugiați dintr-un mediu social într-altul.

Dar ei au ales să schimbe peisajul și continentele, să rămână cu încăpățânare pe drum și pe drumuri sfidând convențiile.

Dar cred că oricine își poate găsi adăpost, măcar sezonier, în creațiile lor.

Coloana infinitului

Paris, 2022, 2024

Pătrund în Saint-Severin, cea mai veche biserică de pe malul stâng al Senei, cu un motiv bine întemeiat, de a mă apropia cât de mult cu putință de coloana care păstrează în ea energiile divine ale credinței întemeietorilor acestui lăcaș.

Severin este numele celor doi sfinți care au contribuit la elevația acest loc, contemporani cu regele Clovis al francilor, la sfârșitul secolului cinci și începutul celui de-al șaselea.

Unul dintre ei, pustnic care-și încropise un modest oratoriu chiar pe acest loc, îl întâlnește pe Cloud, un nepot al regelui. Ca urmare a întâlnirii, tânărul se hotărăște să intre în ordinul călugăresc, devenind mai târziu Saint-Cloud. În tablou, figurează îngenuncheat, tuns, întâmpinat în pragul unui așezământ religios de către Severin.

Cel de-al doilea e abatele unei mănăstiri din Elveția, care, în 504, e chemat la căpătâiul lui Clovis răpus de o boală necunoscută. Abatele Severin își întinde anteriul asupra bolnavului, care prinde puteri și se vindecă.

În camera de la palat, îi stă alături soția sa Clotilde, cu un rol major în convertirea soțului ei la creștinism, Clovis devenind primul rege botezat din religia catolică.

Ca o legătură peste timp cu un alt cuplu legendar din istoria Franței, în acest lăcaș s-a oficiat căsătoria religioasă a președintelui François Mitterand cu aleasa lui, Danielle, în 1944.

În materie de vindecări, biserica a fost, în 1474, teatrul unei operații în premieră.

În acest cadru, s-a încercat, experimental, o scoatere de pietre la rinichi, în cazul disperat al unui deținut, cu promisiunea de a fi eliberarat dacă supraviețuiește intervenției, ceea ce s-a și întâmplat.

În secolul 11 a avut loc prima acțiune de reconsolidare a modestei construcții și, imediat după inaugurare, în noua capelă va fi predicată plecarea și ridicat stindardul celei de-a patra cruciade.

În secolul 12, povestea miracolelor se perpetuase deja prin enoriașii care frecventau așezământul și, întrucât acest cartier din jurul universității din Paris se dezvolta intensiv, în secolul 13 s-a decis amplificarea construcției așa cum o vedem azi, în stil gotic flamboaiant. Clopotul, printre cele mai vechi din Paris, a fost executat în 1412.

Interiorul se aseamănă cu al catedralei Notre-Dame și conține cinci nave oblice terminate prin capele. Avem de traversat rânduri întregi de scaune dispuse înstelat și mă pierd în vastitatea creată de această amenajare neobișnuită, printre stâlpii în formă de palmier, în misterioasa dublă galerie interioară care o înconjoară.

Vitraliile frumos colorate din secolele 15 și 19, cu scene biblice și cu reprezentări care omagiază generozitatea donatorilor, se desfașoară grandios în spațiul înalt de șaptesprezece metri.

Picturile murale din capele descriu scene din viața sfinților care au interferat cu istoria Parisului, cum ar fi chiar ocrotitoarea sa, Sfânta Genoveva, surprinsă aici în exercițiul funcțiunii, adică scăpând capitala de o epidemie generată de intoxicația cu alcaloizi din cornul secarei.

Ce am văzut aici deosebit de alte biserici:

-Orga de stil franco-germanic având disimulat în spate, vizibil ca o formă de inimă, cel mai vechi vitraliu al construcției.

-Puțul în adâncurile căruia încă oglindește apă, aflat în spatele altarului,

lângă coloana purtătoare de energie miraculoasă,

la doar câțiva metri de statuia Maicii Domnului, delicată operă de artă.

-Stâlpul de susținere în formă savant răsucită, cea mai veche coloană din biserică, a cărei atingere se dovedește că îl încarcă pe credincios cu energie spirituală vindecătoare, se află în aliniere milimetrică la crucifixul din centrul altarului.

Coloana unei biserici, afirmă teologii și constructorii de catedrale, pornește din străfundurile pământului și se termină în cer. Partea vizibilă e doar un fragment lumesc, neînsemnat, prin care am încercat să intersectez doar o fărâmă din energiile sale infinite.

Vertigo

Cuenca, 2017

Mă aflu în poetica provincie Castilla la Mancha, în capitala artei abstracte spaniole, ca să văd câteva din reputatele sale galerii și muzee care atrag colecționari din toată lumea.

Am la dispoziție mai puțin de douăzeci și partru de ore și mă grăbesc spre Casas Colgadas, casele suspendate miraculos deasupra hăului, construite în secolul 14.

Priveliștea cea mai frumoasă asupra acestui monument natural clasat în Patrimoniul mondial UNESCO o admirăm de pe pasarela San Pablo, impresionanta construcție din fier din 1902 care leagă cele două maluri, iar din interiorul caselor zărim, într-un fermecător dialog scenografic, puntea și mănăstirea San Pablo, transformată în hotel și spațiu de artă.

Din tot complexul, doar câteva căsuțe au supraviețuit și au fost renovate abia în 1930.

Una dintre ele găzduiește Muzeul municipal de artă abstractă, inaugurat în 1966 la inițiativa lui Fernando Zobel, un colecționar filipinez, om de afaceri și pictor.

Astăzi, aici se află colecția sa privată moștenită prin donație.

În anii șaizeci, în plină dictatură a lui Franco, inaugurarea unui astfel de muzeu a fost un eveniment curajos, însă artiștii de aici nu s-au intersectat niciodată cu politica.

Operele de arta non-figurativă au avantajul că beneficiază de ambiguitatea hărăzită de necontenitele interpretări, chiar dacă plasticienii transmiteau subliminal mesajul libertății de creație.

Astfel că, de-a lungul timpului, muzeul si-a păstrat identitatea dorită de fondatori.

Deși mă număr printre vizitatorii curioși, îmi e întotdeauna greu să descifrez sensul operelor conceptuale.

Artiștii contemporani reiau, provocator, teme despre care se crede că s-a spus deja totul, căutând cu frenezie o nouă formă de exprimare deși, uneori, codificarea devine inaccesibilă.

Însă constat că, în intimitatea acestor căsuțe medievale, teoriile își pierd importanța.

Spațiul în care s-au instalat operele e mult prea epatant ca să fac vreo tentativă de a le investiga sensul.

Amenajările ultracontemporane îmbrățișează medievalul.

Timpul flirtează cu noi.

La Grande Belezza

Lecce, 2019

Am plonjat cutezătoare în scenografia barocă unde m-au întâmpinat îngerași rotofei, figuri cu expresii mirate, zâmbete poznașe încremenite în piatră.

Ghicesc că am nimerit într-o capitală a privirii, unde totul e la vedere și cărțile se joacă pe față.

Nu e nimic de ascuns, fapt care mă descumpănește un pic, pentru că nu am de căutat subînțelesuri și nici de dezlegat mistere.

Înconjurat de pacifice livezi de măslini din toate părțile, Lecce e animat de energii împietrite în imagini din care se hrănesc lacom turiștii.

Centrul istoric, cu toate monumentele strânse în interiorul unui zid din secolul 16 din care se văd încă rare vestigii, e ca o imensă scenă, de unde citadinii au dat bir cu fugiții ca să se refugieze în cartierele noi de la periferie.

Palatele transformate în prozaice b&b, parterele clădirilor de patrimoniu devenite butice de suveniruri și-au devoalat secretele și, pregătite să primească masele, își pun sufletul pe tavă.

Am ajuns în Lecce fără să știu dinainte prea multe detalii și fără să am vreo conexiune specială cu ținutul,

însă disponibilă din prima clipă să aflu cât mai multe despre tot ce a însemnat devenirea sa.

Cel mai mult m-au uimit, pe traseele monumentale, trimiterile la tumultul invaziilor și al schimbărilor de putere și oglindirea lor în impetuosul decor urban.

Foarte rar am întâlnit succesiuni politice atât de rapide, oarecum pașnice și tot atâtea împăciuitoare resemnări, ca o punere în scenă de vodevil.

Istoria e o farsă, par să-mi confime personajele încremenite pe fațade care ne scrutează de câteva secole cu aluzii viclene.

Vocația comercială ghicesc că orașul și a dobândit-o în calitate de fostă colonie grecească, iar ca urbe romană cunoaște înflorirea sub Hadrian, care, conform obiceiului împărătesc și gustului artistic, o dotează numaidecât cu un teatru și o conexiune cu portul.

Ar fi greu să ghicesc semnificațiile vreunui chip fără să-i cunosc istoria și influențele, pentru că, observ, aici tot timpul s-a nimerit câte cineva care să le strice socotelile, așa că s-au obișnuit ușor și cu stăpânirea bizantină timp de cinci secole, dar au avut de suferit ca victimă a invaziei și jafurilor practicate de ostrogoți, lombarzi, slavi, huni și sarazini.

După cucerirea normandă în secolul 11, urmează o perioadă svaba și angevină, și, ca tot restul regiunii Puglia, se transformă treptat într-un nod comercial important în secolul 15 sub tutela regatului aragonez de Napoli care îi conferă privilegii.

Pitit în interiorul uscatului, e ferit de ambiția turcilor, dar se bucură totodată de rețeaua de schimburi comerciale ale Adriaticii.

În curând, va fi asaltat de floarea negustorimii genoveze, florentine, venețiene care vom vedea în detaliu cum s-a manifestat.

A mai rămas cineva să nu fi trecut pe aici ?

Nu putea lipsi din peisaj amenințarea otomană, care face o tentativă de cucerire în ciuda fortului și brâului de metereze din dotare.

Victoria navala de la Lepante din 1571 va stăvili o perioadă atacurile survenite din Orient și va inaugura o perioadă norocoasă pentru oraș,

care se grăbește să se împopoțoneze urbanistic cu somptuoasele palate baroce pe care le vedem azi.

Doar epidemia de ciumă din 1656 va pune capăt vârstei de aur a elanului edilitar.

La începutul anilor 1800, avântul religios se domolește din cauza suprimării ordinelor religioase prin voința lui Napoleon

și încep să fie construite la periferie noi cartiere în stil neoclasic și neogotic.

Religia nu și-a mai regăsit de atunci puterea și influența de odinioară, dar bisericile, în Lecce, sunt cele mai vizitate obiective.

Vă voi oferi un tur amănunțit cât de curând.

Învățătură de minte

Cracovia, 2019

Îmi plac universitățile pentru înălțimea spirituală pe care o presupune învățătura de acest nivel și întotdeauna, după vizita unui astfel de așezământ, resursele sufletești pe care le acumulez persistă multă vreme, așijderea celor dintr-un pelerinaj religios.

La Universitatea Jagiellonă, centru universitar vechi și consacrat, emoția a fost sporită de tăcerea momentului ales,

în singurătea din toiul sărbătorilor de iarnă când totul e închis,

de întunericul lunii decembie care coboară prea devreme și consfințește solemnitatea încremenită a unei istorii neobișnuite.

Înființată în 1364 de Cazimir III, regele Poloniei, se edifică în plin centrul Cracoviei, acum în Patrimoniul mondial UNESCO, cea mai veche instituție de învățământ superior din Polonia și a doua din Europa Centrală după cea din Praga, dar și printre cele mai vechi din lume, decană fiind socotită cea din Constantinopol, fondată în 425.

Ambițios, regele a pus bazele universității mânat în primul rând de nevoia de a întemeia un sistem legislativ instrumentalizat de juriști, la nivelul altor țări europene care i-o luaseră înainte.

La început, studiile s-au desfășurat pe vreo două-trei secții, însă, o generație monarhică mai târziu, în 1400, regina dinastiei jagiellone și-a donat toate bijuteriile universității, un cufar întreg, ca să poată înlesni admiterea gratuită a unui număr cât mai mare de studenți, peste două sute.

Atunci s-au înființat departamentele de astronomie, matematică și teologie, esențiale în direcțiile ulterioare privilegiate de învățații polonezi.

Nicolaus Copernic s-a numărat printre dascălii cu o influență covârșitoare, venit să predea la Cracovia pentru că aici era prima universitate europeană care a înființat catedre independente pentru aceste specialități.

Caracterul european s-a evidențiat și mai mult în virtutea publicității de care se bucura Copernic și alți profesori faimoși, astfel că, pe timpul lui, aproape de jumătate din discipoli veneau din afara Poloniei, din Lituania, Rusia, Boemia, Germania.

Ca în toate universitățile medievale, în perioada cea mai înfloritoare cursurile se țineau în toate limbile de circulație, adică latină, greacă și ebraică.

O etapă mai umbroasă se prefigurează în 1846, când Polonia a fost anexată Imperiului Austro-Ungar, iar în 1939 a început persecuția profesorilor care nu se aliniau la directivele nazismului, încrâncenat la cea mai mică abatere ideologică.

O sută optzeci și patru de profesori au fost deportați, nu doar evrei, ci și creștini care le susțineau proiectele științifice.

Prin urmare, universitatea a rămas închisă în timpul celui de-al doilea război mondial, apoi, după câțiva ani de normalizare, a încasat o a doua lovitură de grație dată de comunism, în 1954, când a desființat-o parțial și i-a schimbat menirea.

În aceste clădiri istorice cărora li s-au adăugat recent noi edificii, învață cincizeci de mii de studenți îndrumați de aproape trei mii de cadre didactice.

Ce am perceput aici spre deosebire de alte universități vizitate ? O melancolie, pe care aș putea să o definesc specific poloneză,

așa cum se desprinde din compozițiile lui Chopin, dar nu tristețe, ci doar o inefabilă visare prielnică studiului.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Trenul de noapte (1959)

Cu tot tacâmul

Franța, 2022, 2023

Dacă la noi veșnicia s-a născut la sat, cochetaria s-a născut, fără nici un dubiu, în Franța și se află pe-o mână cu gastronomia.

Brilianta și atât de vechea Fiziologie a gustului de Brillat-Savarin mi-a părut actuală, amuzantă prin sinceritatea opiniilor nesupuse, inocentă prin indiferența exprimării, concepută ca un manifest militant asupra traiului bun care mi-a deschis ochii asupra papilelor.

În 1825, când a apărut cartea după ce, vreme de patruzeci de ani, a fost elaborată cu lentoare pe parcursul experiențelor gastronomice ale autorului, arta culinara franceză nu făcea parte din Patrimoniul cultural imaterial UNESCO, încă inexistent.

Am reținut mai cu seamă cum, în țara Luminilor, doamnele se concentrează mai cu seamă asupra operațiunilor legate de cochetărie cu toate consecințele sale, în detrimentul statutului de gospodină, practic inexistent.

Pregătirea și pusul mesei revine servitorilor, menajerei sau, în lipsa lor, întregii familii care contribuie fiecare cu o parte din treabă.

Autorul reconfirmă principiul că, dintotdeauna, bucătarii au fost bărbați și că abia târziu de tot au fost lăsate femeile să intre în bucătărie.

Însă, în virtutea incontestabilei art de vivre inventată de francezi, gustul se potențează atunci când este acompaniat de frumusețe și armonie și se transformă în bun-gust.

De aici s-a născut gastronomia de afaceri și cea politică, în cazul căreia, în ciuda inerentelor divergențe de opinie, arta culinară stabilește o legatură emoțională între gazdă și ospete. Marile fuziuni, resetări ori soarta noroadelor s-a hotărât la câte un banchet.

Nu știu dacă azi lumea mai dă gustului tot atâta importanță ca în trecut, la fel ca și cochetăriei, chiar dacă obiceiurile diferă de la un ținut la altul.

Din experiențele de până acum, mi s-a părut că, în Franța, gustul ridicat la rang de gastronomie e cel mai darnic în bucurii

și e celebrat ca o plăcere pentru toate vârstele, toate buzunarele și toate stările în virtutea îmbinării, ca un eveniment plurisenzorial, cu toate celelalte plăceri, și care, cum spune autorul, chiar ne mângâie uneori de lipsa celorlalte.

Cine ar mai face azi, când producția alimentara e globalizată, deosebirea dintre originea produselor ? Pe vremea domnului Savarin, care, în treacăt fie spus, a inventat savarina, omul de rând își putea da lesne seama din ce regiune provenea un anumit soi de fructe ori vânat.

La fel ca în cazul oricărui simț, unii oameni posedă papile gustative mult mai eficiente decât alții.

În Franța secolului 19, mâncăcioșii cu experiență ridicau în slăvi savoarea specială a pulpei pe care potârnichea se sprijină când doarme, bucată fără pereche disputată pe la praznice, iar în timpuri și mai vechi, mesenii din Roma antică deosebeau după gust peștele prins între poduri de cel pescuit în vale, eu abia că-l pot deosebi pe cel de crescătorie de cel pescuit.

Obiceiurile alimentare se schimbă cu timpul, iar împărăția savorilor ia configurații diferite.

Gustul oamenilor, papilele, se modifică sub influența procesării industriale, a chimicalelor care se folosesc la gătit, a timpului din ce în ce mai scurt dedicat mesei, a scăderii exigenței asupra calității mâncării din ignoranță sau din cauza stresului.

Întrucât alimentele ne influențează moralul, imaginația, spiritul, judecata, cutezanța, percepțiile, să profităm de ele din plin !

Doar îngerii au aripi

Angers, 2019

Bine și rău, îngeri și demoni se înfruntă de când lumea și pământul, în fulgerătoare sau îndelungi încleștări, uimitor și miraculos reprezentate în tapiseria Apocalipsei de la castelul din Angers.

Inspirată de cea de-a Patra Evanghelie, sinteză a elenismului și iudaismului plăsmuită de Sf. Ioan în insula Patmos, o regăsim într-o vastă sală construită special după configurația ruloului, cu o lungime de o sută treizeci de metri și o înălțime de cinci metri, ca să o adăpostească în incinta castelului, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La prima oră, sala e goală și îi asigură privitorului auspiciile pentru înțelegerea cuvenită.

Tablourile reprezintă desfășurătorul ultimei cărți din Noul Testament scrisă de Apostolul Ioan. Un pictor din Bruges a realizat cartoanele, iar țesătura, cea mai veche piesă de acest gen, a fost executată la Paris în atelierele celor mai pricepuți artizani vreme de zece ani începând din 1373, la comanda lui Ludovic I, duce de Anjou.

În timpul celor aproape șapte secole traversate până la noi a pierdut câteva scene, iar ultima dată a fost văzută în integralitatea ei la celebrarea unui mariaj princiar, după care a trecut printr-o sumedenie de peripeții ca să fie recuperată parțial, ca prin minune, în secolul 19.

În timpul revoluției franceze, tapiseria a fost tăiată în bucăți și reciclată, unele scene au devenit covoare, altele au acoperit iarna portocalii ca să nu înghețe, au servit la astuparea unor crăpături în clădiri avariate și au protejat de frig căluții în grajduri.

Din fericire, țesătura era confecționată numai din lână și așa a reușit să supraviețuiască deoarece, în anii revoluției, tapiseriile medievale au fost distruse în scopul însușirii firelor de aur și argint din compoziție.

Bucățile care s-au păstrat au fost redescoperite în 1848, puse la adăpost și înapoiate catedralei în 1870.

Cea mai veche tapiserie franceză păstrată până azi și cea mai veche tapiserie medievală din lume rămasă aproape întreagă își datorează existența regelui René, care-și avea curtea la Angers, și, prin urmare, a donat-o catedralei Saint-Maurice care o desfășura în procesiuni la marile sărbători religioase.

Ca să trezească speranța credincioșilor zguduiți de violența persecuțiilor, autorul, Apostolul Ioan, prezintă sub forma unor viziuni profetice victoria lui Iisus și triumful bisericii.

Cele șaptezeci și șase de tablouri (sau șaptezeci și cinci după unele surse, pentru că nu le-am numărat la fața locului) din cele nouăzeci inițiale, formează un ansamblu istoric, cu textul biblic corespunzând fiecarei scene menționat în fața imaginii.

Învingătorul pe un cal alb, dragonul care se luptă cu slujitorii Domnului, marea prostituată pe ape,

căderea Babilonului invadat de demoni, cuvântul lui Dumneazeu care schimbă fiarele, Sf.Ioan cu îngerul, noul Ierusalim, Îngerul cu cartea, Sf.Ioan când mănâncă cartea,

cele șapte biserici din Asia Mică, fiecare temă este un întreg univers de explorat.

Lectură de drum:

Jean-Yves Leloup, L’Evangile de Jean

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966