Categorie: Egipt

Lungul nasului

Cairo, 2018

Cine i-a dat Sfinxului peste nas nu putem preciza, fie o ghiulea trasă de soldații lui Napoleon sau de un emir libian, în război permanent cu egiptenii, fie vrăjmași politici sau tâlhari de morminte pur și simplu, fie ateii înversunați să-l lipsească de virtuțile sacre.

Căderea nasului, pentru orice statuie egipteană, avea ca finalitate neutralizarea puterilor sale. Privându-l de suflul vieții, se înțelegea că, prin distrugerea nasului, nu mai putea să respire. Ca toți zeii, și el deținea un ka divin, o energie suplimentară căreia i se aduceau ofrande.

La Gizeh, misterioasei întruchipări care tronează semeț în patrimoniul mondial UNESCO, i s-a încredințat protecția acestei întinderi pustii și neatinse, platou vast considerat dintotdeauna punctul de convergență al celor două lumi, a noastră și cealaltă. Doar aici se stabilea contactul între ele.

Lumea se înghesuie, se stă la coadă pentru poză. Grupurile cu ghid se grăbesc, fără nici cea mai mică șansă ca în îmbulzeala permanentă să pot sesiza vreo energie.

Îmi imaginasem acest spațiu ca pe un loc liniștit, favorabil pierderii în visare, chiar intersectării acestor energii despre care se vorbește atât de insistent în istoria Egiptului. Mă așteptasem ca ele să persiste de-a lungul mai multor generații, să le respirăm adierea, măcar să o intuim.

Cronicile au perpetuat cu timpul explicația că Sfinxul era protectorul necropolei sacre de la Gizeh, prezent la datorie ca să îndepărteze spiritele răuvoitoare. Însă prea puține surse istorice consacrate îl menționează, nu-l pomenește nici măcar Herodot, căruia nu i-a scăpat nimic.

Posibil că preoții să fi interzis invocarea lui de către gloată, să nu i se știrbească reputația, el aparținea doar zeilor, până la un moment dat.

Când s-a terminat cu faraonii, Sfinxul a devenit obiectul fervoarei populare până la începuturile Creștinismului, în secolul 4. Țăranii care tânjeau după recolte bogate, la el veneau să se roage, le fel șefii armatelor înainte de luptă.

În secolul 2, romanii au restaurat pavajul din perimetrul monumentului. Creștinii nu i-au luat virtuțile în serios și, de atunci, a devenit o curiozitate populară.

Faraonul Kefren ar fi dat comanda statuii acum două mii cinci sute de ani în preajma piramidei sale, după cum atestă însemnări egiptene. Monumentul Sfinxului, un leu culcat purtând pe cap efigia faraonului, este o stâncă sculptată în natură, pe o lungime de cincizeci și șapte de metri.

La picioarele sale se află o stelă de granit roșu, denumită Stela Visului, în care se povestește cum faraonul Tutmosis IV a fost vizitat în somn de către un zeu care i-a poruncit să scoată statuia din nisip. Atunci, el a construit un zid gros de doi metri și cincisprezece centimetri ca să protejeze Sfinxul de nisip, aceasta fiind prima lucrare de întreținere a unei statui efectuate pe platou.

Vântul și nisipul deșertului care începe chiar aici sunt principalii factori care au trebuit combătuți cu mari eforturi. Sfinxul a supraviețuit, dar, ca în cazul multor statui, nici lui nu i se va cunoaște niciodată lungul nasului.

Căpitan de plai

Luxor, 2018, Paris 2024

Cerul i-a fost dăruit cu toate cele. Țările străine erau sortite să ajungă sub sandalele sale, așa cum e scris în stele și în Ramesseum, templul său funerar de pe malul stâng al Nilului, la limita dintre deșert și pământuri cultivate.

Ca să plasez personajul în mediul sau natural, revin la Musée d’Orsay, de a cărui secție de orientaliști nu mă satur niciodată.

Descendent de militari și fiu de zeu, Ramses II a fost desemnat de mic să-i urmeze, pe tronul Egiptului, tatălui său, Seti I, care-l pregătește pentru această responsabilitate cum știe el mai bine,

dăruindu-i, printre altele, un harem bine garnisit la împlinirea vârstei de zece anișori.

Caut tabloul lui Jean Lecomte du Nouy, Ramses în haremul său, pictat prin 1885.

Deși pictorul nu menționează despre care Ramses e vorba, ne dăm seama după anturaj cu cine avem de-a face.

Pregătit să execute o mutare de pion pe tabla unui joc de societate, dar cu mintea la jocurile politice, anturat de ispite, soarele celor nouă arce (Egiptul+țările aflate sub dominația sa) se desfată.

Sub Ramses II, imperiul e bogat, țara e prosperă, moravurile mai libere, luxul pătrunde în vestimentație, manierele devin prețioase, sentimentele căutate și cântate într-o nouă formă de literatură, poezia de dragoste, recitată la ospețe în acompaniament muzical de flaut și harpă.

Haremul, administrat de un intendent, se numără printre instituțiile regale, ca un minister. Deținea pământuri, turme, necesita un secretariat cu un numeros personal funcționăresc, o pleiadă de scribi, slujitori și muncitori de întreținere.

Are o soție regală și legală, nobila Nefertari, alte două soții principale, ierarhia era foarte rigidă în materie de consoarte, abia apoi urmează cele patru sau cinci soții oficiale din harem și concubinele din afară.

Intuim, din această infrastructură, o descendență numeroasă, o sută unsprezece fii și cincizeci și una de fiice, după cum atestă inscripțiile din temple.

Fiii reginei Nefertari au murit toți la vârste fragede, însă fiii altor soții oficiale au ajuns învățați, preoți în temple, prelați în centrele religioase cele mai mari. Sursele îl pomenesc pe Khaemouase, mare preot al lui Ptah, un erudit pasionat de arheologie care s-a dedicat restaurării templelor după vechi documente de arhivă. Socotit cel mai competent ritualist, își petrecea ore în șir în biblioteci, studiind temelia religiei egiptene.

Dintre soțiile oficiale, se știe că una îi era fiică, însă morala nu funcționa identic la faraoni și la plebe. Ramses era considerat zeu și ceea ce i se tolera lui ca moravuri era inadmisibil pentru oamenii de rând.

În realitate, în cei nouăzeci de ani de viață, dintre care șaizeci și șapte pe tron, cea mai lungă domnie a dinastiei, Ramses II se va căsători cu cel puțin trei din fiicele sale, devenite soții neoficiale, nescoase în lume, care-i vor dărui urmași, fapt îngăduit tot în virtutea statutului de zeu.

În fața acestui templu cu tezaurul doldora de felurite ofrande, se înălțau două obeliscuri de granit roz care au fost donate Franței în 1831 de Mohammed Ali, vicerege al Egiptului.

Cel mai bine conservat a fost ridicat în 1836 în Place de la Concorde. Puținele elemente de decor păstrate ne pot dărui, în afara unui moment poetic, și o idee asupra stilului de viață.

Nici un rege nu a ridicat atâtea monumente divine ca Ramses II, dovadă a prosperității unei țări care putea întreprinde lucrări vaste de construcție din Sudan la Mediterana.

Basoreliefuri de pe unul din pilonii templului o reprezintă pe Nefertari, de dragul căreia strălucește soarele, fină și grațioasă, așezată lângă suveran.

În imagini, întotdeauna oficiază faraonul, dar, în realitate, știm că nu era așa, el nu putea fi prezent simultan în toate templele din țară și pe câmpul de luptă. Ca militar inflexibil, Ramses II a știut să cumpănească necesitatea războaielor.

El a semnat primul tratat de pace din istoria omenirii, cu hitiții, încheiat la Hattușa. Jurământul lui, copiat pe o tăbliță de argilă redescoperită la începutul secolului 20 în Turcia, îi angajează și pe descendenții celor doi regi.

Edificiul se compunea din două curți peristile, o vastă sală hipostilă cu plan bazilical și patruzeci și opt de coloane dintre care douăzeci și nouă încă în picioare.

În prima curte exista un element unic, o litanie adresată zeului Amon prin care i se acorda acestuia o sută douăzeci și patru de nume.

Dacă simpla cunoaștere a numelor divine acorda autoritate celui ales, înscrierea lor în piatră, deloc întâmplătoare în acest loc, îi asigura nemurirea.

Complexul voia să fie o cetate teologică în care se armonizează spiritul și materia, un spațiu sacru al scrisului guvernat de zeița Seshat, a literaturii și a editării/copierii textelor, numită și Stăpâna cărților. Soră sau soție a lui Thot, socotită, în lumea elenistică, una dintre muze, ea înscria numele fiecărui faraon în Cartea Vieții.

Sub egida sa, funcționa aici o școală de scribi, un fel de facultate de litere. În partea nordică a templului, Ramses a clădit o capelă pentru mama lui, pe ale cărui blocuri de piatră se descifrează, vag, basoreliefuri cu împreunarea dintre zeul Amon Re și regina Tui.

Dintre toate monumentele vizitate la Luxor, mi s-a părut cel mai romantic templu, cu peisajul ce se întindea în fața acelor singuratici coloși prăbușiți care străjuiesc impunători curțile, ciopliți dintr-un singur bloc uriaș de granit roz, completați de eleganța trainică a coloanelor.

Pe Ramses II îl regăsim uneori sub forma unor statui colosale sau basoreliefuri unde e reprezentat aducând ofrande propriei statui ca într-un mise en abîme, așa cum Velazquez se pictează el însuși în Las Meninas, și cred că nu greșește.

Grandoarea acestor plaiuri i-o datorăm în bună parte.

Pașii profetului

Cairo, 2018

Dintotdeauna, musulmanii au considerat obiectele prețioase un semn al reușitei sociale, un simbol al puterii și o scenografie a plăcerilor.

Cultura e preamărită fiindcă, atunci când o posedă, interesații se pot folosi de ea în strădaniile de a dobândi poziție socială și avere.

Ținutul Nilului a fost punctul de întâlnire al unor dinastii și grupuri de interese ale căror încleștări, garnisite cu vicleșuguri, compromisuri, împăcări și renunțări, se reflectă în creații de o somptuozitate inegalabilă.

De obârșie omeyadă, abasidă, fatimidă, ayubidă, otomană care au dominat, pe rând, Egiptul moștenit, cu nu mai puține enigme, de la faraoni, în obiectele din Muzeul de artă islamică din Cairo deslușim istorii.

În secolul 9, Egiptul se desprinde de califatul de la Bagdad și cade în mâinile unor năvălitori din Maghreb, fatimizii, puși pe fapte mari întru propășirea șiismului, întemeiază imediat un nou califat,

loc de întâlnire pentru comerț, arme, spiritualitate, sub influențele date de Mediterana, Africa, Marea Roșie, Sinai, înconjurat de opulenta antichitate faraonică.

Pe aici trecea drumul care transporta aurul și sclavii din Sudan spre Peninsula Iberică și era un punct strategic la care nu se putea renunța în ruptul capului, segment dezbătut în temele geopolitice actuale.

În calitatea sa de metropolă de cinci sute de mii de suflete hrănite din intensa circulație a oamenilor, mărfurilor și ideilor care animau lumea musulmană,

noul califat devine capitala Islamului în virtutea înaltelor sale școli, ca urmare Coranul editat aici în 1924 va fi considerat unicul model al învățăturii religioase odată cu supremația aducătoare de belșug.

Faptul că fatimizii dobândesc protecția locurilor sfinte ale Arabiei determină elanul comercial care favorizează artele.

Ei au manifestat toleranță fața de toate religiile, au acordat culturii respectul cuvenit, refac tradiția populară a poveștii care se va concretiza într-O mie și una de nopți.

În artele plastice, reunesc tradiția Maghrebului și pe cea locală, coptă, împacă influențe romană, bizantine și orientale și, prin mecenat, îi fidelizează pe artiștii care slăvesc trecutul preislamic.

Multe dintre obiecte sunt similare celor din muzeele turcești, dar să nu uitam de influența pe care turcii au avut-o în regiune. E momentul să-i introducem în scenă.

Islamul sunit, o doctrină comunitară preocupată să scape de influența unei singure persoane oricât de desăvârșită ar fi, afirma ca trebuie să se țină seama de acordul unanim al credincioșilor pe care aceștia îl preiau fie din spusele explicite și limpezi ale Coranului fie, în cazul tăcerii suratelor, din interpretarea concordantă a înțelepților.

Triumful sunismului se va afirma incontestabil încă din secolul 11, atunci când turcii încep să-și facă simțită prezența, la început doar ca sclavi sau mercenari.

Dinastia ayyubidă, de origine kurdă, n-a putut impiedica turcizarea elitelor din cauza recrutării continue de sclavi din Asia centrală și Caucaz, războinici înverșunați care n-au șovăit să-și bage nasul și în treburi politice,

configurând epoca mamelucă prelungită timp de trei secole, în care un roi de funcționari organizați militărește au accelerat islamizarea Nubiei și i-au marginalizat pe copți.

Oligarhia militară îl numește pe sultan, bogățiile sale dă pe dinafară în depozite și cămări, iar arta atinge apogeul prin arhitectură și artele plastice care favorizează căutarea grației în obiectele vieții curente, la apogeul barocului musulman.

Faza mamelucă a civilizației Islamului a favorizat misticismul, creație a imaginarului, împărtășit de un mare număr de confrerii care și-au găsit ecou în sensibilitatea maselor.

Atunci se întrupează în conștiința omului de rând personajul fachirului, amărâtul care a renunțat la lume pentru ca, în singurătate, să pătrundă misterele comunicării cu sacrul.

Odată cu intrarea triumfală în Cairo a sultanului Selim cel Necruțător în 1516, începe vremea otomanilor, a căror preocupare obsedantă va fi armata, înnobilată de tot luxul și rafinamentul Înaltei Porți. Creații strălucitoare împodobeau palatele la serbări, pe podele se întindeau orgolios cele mai reușite covoare turcești care, chiar și în zilele noastre, încă se confecționează la Cairo,

apare și o nouă modă, a caftanelor, iar în ceramică și porțelanuri fine, desene executate la Niceea.

În intimitatea cabinetului sau în madrasă, arta caligrafiei, știință sacră legată de suportul însuși al revelației, limba arabă, atinge desăvârșirea.

În artele cărții, anluminura și miniatura apar ca alternativă de creație întrucât Coranul interzice reprezentarea figurii umane în arta sacră.

Aviditatea nemăsurată a soldățimii care face și desface ițe politice a dus la criza finanțelor publice. Rutina tradarilor pusă pe făgaș, prețul fidelității crește, se plusează în execuția operelor de artă, de mare preț în cazul cumpărării unor poziții strategice în ierarhie, care ștergeau cu buretele samavolniciile mai-marilor.

Artele își fac intrarea în compoziția unei alte instituții specific locale, cea a bacșișului, o întrețin și poate că îi datorăm în bună parte conservarea la adăpost a multor capodopere din muzeul cairot.

Deriva sentimentelor

Cairo, 2018

Mai mult despre sentimente decât despe orașe e vorba în trilogia lui Stratis Tsirkas, Orașe în derivă, și din ea aflăm cum, de la un oraș la altul, ambianța urbană are puterea să le schimbe.

Iar eu mă voi opri la cele din atmosfera cairotă a anilor 1943-1944, în care emoțiile sunt înfiripate de relații ale căror sfori sunt trase de cei descurcăreți și mânați de dorința îndârjită de a răzbi.

Să încercăm să ne strecurăm prin labirintul străzilor fără nume pe urmele lui Manos Simonidis.

Percepțiile mele asupra capitalei egiptene m-au întovărășit pe tot parcursul acestei lecturi, prin tumultul evenimentelor prilejuite de răsturnari politice, evaluări geopolitice, operațiuni de spionaj, analize istorice, în perioada în care Cairo era un reper major în lupta încrâncenată dintre puteri,

când armata greacă din Orientul Mijlociu se răzvrătește împotriva tentativei de a intra sub jurisdicția administrației engleze.

Comunitatea greacă din Cairo a debarcat pe țărmul egiptean fugind de calmitățile naturale și politice prin care a trecut Grecia și s-a amestecat printre milionul și jumătate de locuitori ai capitalei egiptene din anii 1940.

A încercat să se rostuiască în mediul cairot pe atunci cosmopolit, emancipat, tolerant fără să-și piardă identitatea și, printre ei, încep și eu, cu seninătate, să mă elenizez. În labirintul întâmplărilor, n-am putea izbuti descurcatul firelor fără Ariagne, o gospodină cairotă de origine greacă între două vârste, pe de-a-ntregul dedicată familiei ei numeroase, cu un soț, Dyonissos, mare petrecăreț și jucător de cărți.

Cu toții știu că tăinuiește în suflet, din anii primei tinereți, adevărata iubire a vieții ei, împărtășită doar platonic.

Ariagne îl primește în gazdă pe dizidentul Manos Simonidis, avocat, militar și jurnalist cu neclintite și idealiste convingeri de stânga, străin printre ai săi, stingher printre camarazii proveniți din medii diverse, hăituit de poliție, căutat de femei.

Înainte de orice, trilogia acestor orașe orientale are ca temă încrederea. Caracterul unei persoane nu poate fi schimbat și, în hățișul vieții, ne definește comportamentul în situații de criză, spune un personaj, iar astfel de episoade nu lipsesc într-o perioadă atât de încordată.

Fără cineva de încredere pe care să te poți bizui, nu se întemeiază nimic durabil. Și, în toată învălmășeala metropolei egiptene,

pe scena dominată de o corupție generalizată, de trădari conjugale, cu serviciile de spionaj la pândă, Ariagne descurcă ițele conflictelor fără compromisuri, cu dibăcie și devotament.

Când Younes, iubirea ei nemărturisită de-o viață trece printr-un mare necaz, nimic nu o poate opri, nici ochii lumii, nici gelozia soțului, să dea fuga la Younes să-i descânte de deochiul care-l doborâse la pat, să-l hrănească sau, într-o situație extremă, să traverseze cu el orașul.

Tot așa, îl descurcă și pe Manos, în pragul panicii, pierdut în labirintul cartierelor arabe, o scapă de bătaia soțului și pe adultera Allegra.

În labirintul politic, englezii trag imperturbabili sforile, acuzați la tot pasul de perfidie, chiar și cu cei de-ai lor urmăriți pentru năravuri condamnabile.

În așa-zisa lume bună, încrederea e o iluzie, cu toții trădează, înșeală, trag pe sfoară, mituiesc, păcălesc.

Între trei amanți, trecut, prezent și viitor, Dora Mertakis fandosita soție de politician dornic să se bage pe sub pielea englezilor pentru ca soțul ei să intre în guvern,

se trezește într-o bună zi față-n față cu Ariagne, la căpătâiul unui suferind, englezul bătut măr de servicii, în cea mai puternică scenă a acestei cărți de modă veche care se citește domol, ca plutirea vieții orientale.

În serile și nopțile cairote, rareori dedicate iubirii, se discută politică, se caută ascunzători, se visează la vremuri mai bune.

Străzile, bulevardele, parcurile, Nilul sunt descrise predominant prin miros, întocmai cum am perceput și eu Cairo, oraș al senzațiilor puternice și pasionale.

Cartierele privilegiaților, vizuinele spionilor, apartamentele cocotelor, locuințele conspirative ale complotiștilor, amărăciunea înjghebată

în adăposturi provizorii din clădiri în paragină sunt tot atâtea labirinturi prin care, acum, rătăcindu-mă literar, înțeleg mai bine Cairo.

Viața ca o pradă

Aswan, 2018

Mariajul culorilor galben, albastru, verde proaspăt, toate cu tonalități puternice spre deosebire de nordul prăfos, cărora oglindirea în Nil le sporește strălucirea, domină prima percepție despre acest punct strategic al Antichității.

Pe vremea faraonilor, aici erau trimiși cei mai destoinici grăniceri ca să țină piept triburilor africane din actualul Sudan care năvăleau, jefuiau și provocau răzmerițe.

Aswan era poarta larg deschisă prin care Africa își deversa bogățiile spre Egipt, dar și cea mai vulnerabilă,

zona de influență privilegiată, sursă de produse exotice, străbătută neobosit de aventurieri, negustori, militari și de caravanele care se întorceau în Egipt cu sute de animale de povară, dromaderi, cămile și catâri.

Nubia era furnizorul de aur indispensabil în templele egiptene, iar din carierele lor de marmură roz și gri s-au construit în orașele faraonice obeliscuri și monumente.

Să ne tragem sufletul o clipă în ultimul mare oraș din sudul Egiptului, intersecție de popoare și triburi, în special pentru împrejurimile sale unde avem multe de văzut, tânjind să pătrundem cât de adânc se poate în inima deșertului.

Egiptenii au colonizat Nubia de îndată ce au constatat că aveau nevoie de produsele lor exotice:

aur, piei de leopard, esențe, fildeș, uleiuri extrase din vegetale, lemn de abanos, pietre prețioase, pomezi de înfrumusețare, pene de păsări rare, curiozități năstrușnice. La un moment dat, la curtea lui Pepi a aterizat chiar și un pigmeu.

La fel ca și bogățiile, băștinașii au fost luați pe sus și duși în robie.

Sclavii nubieni îndemânatici, sclavele grațioase și docile erau disputați de casele nobiliare cele mai de seamă.

Copiii nubienilor bogați erau educați în Egipt și deveneau cei mai buni emisari ai politicii egiptene.

Orașul s-a dezvoltat pe nucleul unei singure insule, Elefantina, locuită încă din mileniul 4 î.Hr., unde egiptenii au înființat reședința guvernatorilor numiți de ei dintre notabilii nubieni și baza de pornire în campanii și expediții spre Africa.

Aswan ocupă doar perimetrul imensului târg de mărfuri care se forma în schimburile dintre imensele caravane tot timpul anului, întrucât alimentele venite din sud tranzitau permanent spre nord toată această suprafață pe care se întinde azi orașul.

Marfa era încărcată sau debarcată de pe corăbii pe Nil la Philae, apoi își continua drumul în spinarea cămilelor.

Sub vechiul imperiu, guvernanții Elephantinei au tot încercat să se desprindă de puterea centrală pentru că nu le convenea ca prosperitatea locala să se irosească la cheremul egiptenilor.

Însă politica expansionistă a imperiului de mijloc a antrenat colonizarea întregii Nubii, și, treptat, toată nobilimea regiunii și-a pierdut importanța și statutul.

Vice-regele numit de către stăpânirea egipteană a demarat construirea de temple care, mai târziu, odată cu creștinarea Nubiei, începând cu secolul 5,

se transformă în biserici și mănăstiri, în plus față de cele care se construiau peste tot.

Catedrala se află în plin centru, aproape de Nil, luminoasă, vastă, nouă și impecabil întreținută,

pictată cu scene biblice, cu sculpturi în lemn stilizând frunze de viță de vie care simbolizează sacrificiul cristic și vinul din ritualul creștin.

Cupola amplă și strălucitoare îmi amintește de Bizanț.

Traversăm zona comercială care nu mă îmbie cu nimic ca să găsim muzeul, nou și modern, într-o parte a orașului liniștită și plină de vrajă, unde aproape că pătrund în cadrul fugii în Egipt,

așa cum o știu din reprezentări, în pofida diferenței de situare geografică, poate în virtutea acelui miraj creat de lumina incertă a lunii decembrie.

Amenajarea din preajma muzeului, deși nu părea rezultatul unui concept special, a fost printre cele mai frumoase pe care le-am văzut in Egipt, un spațiu plin de poezie, care lăsa mult loc pentru sine.

Muzeul, complementar celor din Luxor și Cairo, evocă istoria nubiană și creștinismul din regiune.

Astăzi, cel mai faimos produs al ținutului e unul imaterial, muzica, pentru care vin la fața locului specialiști din toată lumea ca să o asculte în mediul său natural.

S-a dezvoltat și un turism muzical cu pensiuni ai căror proprietari sunt familii de muzicanți care-și încântă oaspeții cu străvechi piese tradiționale, încercând să compenseze prin spirit pierderea comorilor materiale.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon, 1966

Meseria mea e riscul

Kom Ombo, 2018

Încă de la mijlocul secolului 19, crocodilii și-au luat tălpășița din propriul teritoriu confirmat istoric din jurul Aswanului și s-au refugiat pe întinderile lacului Nasser.

A rămas să ne consolăm cu templul care le-a fost închinat pe locul unde se lăfăiau odinioară în calitate de zei ai fertilității, lăcaș pe care-l împart frățeste cu partenerul lor, Horus, întruchipat ca șoim, repartizat în templul Kom Ombo ca zeu al medicinei.

Parteneri cu drepturi egale, Sobek și Horus apar alternativ în decorul de ofrande repetitive din sala hipostilă, printre cele zece coloane.

Indetronabili, ei reflectă majestuos îngemănarea apei cu aerul, aici în mijlocul câmpiei mănoase, la patruzeci și cinci de kilometri de Aswan, pe drumul spre Luxor, în liziera Nilului.

În cotidianul faraonic, șoimul,

ca și crocodilul,

aveau o soartă asemănătoare, reținuți cu de-a sila la curtea notabilităților și tratați drept respectabili companioni, în virtutea puterilor zeiești pe care se presupunea că le dețin.

Crocodilul, fie sub formă de imagine fie pe viu, trebuia îmbunat, lingușit și slăvit, altfel făcea ravagii în rândul turmelor care erau duse la păscut pe maluri.

Păstorii nu aveau nici o posibilitate să le apere fără să se expună ei înșiși, doar descântece, farmece și vrăji, pe lângă ofrandele depuse aici în templul ridicat strategic pe locul cel mai împânzit de nemiloasele prădătoare.

O altă formă originală de ocrotire era tatuarea cirezilor cu numele crocodilului, presupunându-se că animalul își recunoaște hieroglifa și nu se atacă pe sine, iar mulți dintre copii erau strigați ,,Crocodil/-a”, tot ca metodă profilactică.

Cei obligați să practice profesiile riscante de pescar, vâslaș, spălător de rufe, cărăuș de apă erau adeseori supuși accidentelor de muncă și clienți fideli ai templului Kom Ombo.

În cazul de față, ne putem întreba ce caută aici Horus, cu drepturi depline ca figură tutelară a templului alături de Sobek și, în plus, cu rol de tămăduitor, pentru că în restul timpului are atribuții mai largi.

Zeul a fost instalat cu propriul sau altar si capele cu misiunea de a acorda primul ajutor, pentru că nu toate victimele pe care crocodilii aspirau să le înfulece sucombau pe loc.

Multe dintre ele aveau noroc și puteau să o rupă la fugă cu prejudicii suportabile.

O mare parte din literatura medicală era închinată rănilor cauzate de agresiunea crocodililor și în fiecare localitate exista un specialist în domeniu, ca și în cazul scorpionului.

În papirusuri, la capitolul mușcăturii de crocodil, s-a păstrat o mare varietate de descântece vindecătoare pentru toate părțile corpului.

În templu, rănile urgente erau oblojite pe loc, iar ulterior se administrau tratamente și se efectuau operații.

Ca dovadă, instrumentele chirurgicale folosite pe vremea faraonilor cu forme încă actuale, gravate în capelele din jurul sălii hipostile.

Prescripțiile se înscriau la confluența gândirii magico-religioase și a observației empirice.

De exemplu, unele proceduri constau în aplicarea de carne crudă pe plagă, folosindu-se drept antidot ofrandele depuse pe cele două altare simetrice.

Înfăptuire a epocii greco-romane ridicată pe ruine mai vechi, finalizat la începutul erei noastre, unul dintre motivele pentru care edificiul s-a păstrat atât de bine a fost imaginea crocodilului reprezentată pe pereți care insipira teamă răufăcătorilor.

În virtutea obiceiurilor legislative, în procesele intentate jefuitorilor de morminte, învinuiții erau puși să jure sub amenințarea de a fi devorați de crocodil dacă nu spuneau adevărul.

Mici figurine de ceară sub formă de crocodil erau folosite în compoziția de farmece împotriva dușmanilor, iar scribii înșiși nu erau scutiți de neplăceri când așterneau pe tăbliță un text referitor la nemilosul prădător și recurgeau la tot felul de formule ocolitoare ca să nu aibă contact cu numele lui, neștiind la ce se puteau aștepta.

Cu timpul, moravurile s-au schimbat și lumea nu s-a mai temut de crocodili, pe măsură ce erau capturați, aduși în templu și folosiți ca atracție pentru curioși, mai târziu pentru turiști.

La ceremonii religioase erau masacrați și, chiar în această locație, împăiați ca exponate de muzeu, pentru ca, și mai târziu, să-l regăsim sub formă de talisman, rămășiță derizorie a unei redutabile puteri.

Contemporani cu fluturii

Luxor, 2018

Obligația asumată a fiecărui faraon era să-și întreacă predecesorii prin amploarea construcțiilor săvârșite și prin lărgirea frontierelor Egiptului.

Pe malul drept al Nilului, Karnak, cea mai mare suprafață cu caracter religios din lume, inclusă în Patrimoniul UNESCO, datează de patru mii șapte sute de ani.

Amon e zeul și patronul Tebei, noua capitală nesupusă a Egiptului.

Originea sa e necunoscută dar, după instalarea capitalei la Teba, oraș sudic solar, zeului i se va adăuga particula Ra, care înseamnă soare.

Va deveni astfel regele zeilor și, de aceea, i s-a consacrat un templu gigantic, unde s-a construit neîncetat, vreme de șapte secole, spre glorificarea lui, un ansamblu de coloane, piloni, ziduri, statui, obeliscuri, hieroglife, alei.

Partea cea mai veche, cea a lui Sesostris I, se află în marginea dinspre est, iar faraonii care au venit după el au construit treptat spre vest.

Spațiul central a fost hărăzit marii săli hipostile cu lungimea de o sută doi metri, la care s-a lucrat sub mai mulți faraoni, ca să-i asigure adăpost bărcii sacre a lui Amon când acesta își părăsea sanctuarul pentru ceremonii la Nil.

În Karnakul actual, citim istoria în desene, în scene de război care alternează cu tablouri de ofrandă, inscripționate pe cele o sută treizeci și patru de coloane vertiginoase înalte de douăzeci și patru de metri, cu o circumferință de zece metri.

Prin anii 1820, Champollion, în călătoria spirituală care l-a condus la descifrarea hieroglifelor, după ce a vizitat Karnak a mărturisit că renunță să descrie marea sala hipostilă, convins că nu-l va crede nimeni, cu temerea de a nu fi considerat nebun.

Primul european care, la începutul anilor 1700, a identificat templul de la Karnak, i-a evaluat amploarea și a dovedit că aparținea anticei Tebe a fost un preot iezuit de origine franceză care a locuit nouă ani în Egipt pentru a-i converti la catolicismul roman pe credincioșii copți.

Ca urmare a descrierilor sale, în Europa s-a iscat un val de egiptofilie și egiptomanie care a inspirat moda călătoriilor de explorare.

Însuși Regele-Soare i-a încredințat de-ndată unui alt iezuit misiunea de a merge în Egipt să adune manuscrise și monezi rare pentru colecția sa.

În afară de a servi drept cadru pentru ceremonii și ritualuri prin care omenirea, prin mijlocirea faraonului, participa la bunul mers al universului,

templul primea donații numeroase și substanțiale în bunuri materiale și, astfel, proprietatea era nevoită să se extindă în permanență ca să facă loc acareturilor și personalului însărcinat să le aibă în grijă.

Listele captivilor aduși din războaie deveniți slujitori ai templelor au fost înscrise pe pereți ca să se păstreze evidența muncitorilor asiatici și nubieni care lucrau terenurile și livezile.

Astfel, templul se transformă într-o gigantică întreprindere a cărei structură economică e supervizată de un preot.

Însă, cu o asemenea instituție pe mână, înaltul preot poate deveni o amenințare la adresa puterii faraonice.

Cu timpul, pe măsură ce preoții dobândesc putere, încep să fie reprezentați în imagini la un calibru aproape similar cu faraonii, în defavoarea chiar a soțiilor, după cum ne convinge statuia lui Ramses II cu Nefertari, mărunțică, la picioarele sale.

Jocurile de lumină și dozajul lor au fost calculate cu precizie de arhitecți. Lumea zeilor se dezvăluie progresiv, în fiecare sezon, la ore fixe ale zilei.

Fiecare coloană transmite privitorului un mesaj special generat fie de secvențele principale ale sărbătorilor importante, cea a haremului lui Amon legată de ritul fertilității și sărbătoarea Văii, fie de consemnări ale unor fapte de arme, în cronici sau jurnale de război aidoma unor reportaje.

Peste tot la Karnak regele apare slăvit în relatarea unor scene victorioase, în care istoria e măsluită pentru a înlătura sorții nefavorabili.

La loc de cinste, ca să-și sporească prestigiul în ochii cetățenilor, faraonul a ținut să inscripționeze discursul zeului prin care i se garantează pacea și prosperitatea.

De-a lungul vremii, templul din Karnak a fost luat frecvent în stăpânire de creștinii copți, care-și instalau altare în nișe, după ce, în prealabil, îl purificau prin exorcisme repetate de orice vibrație demonică izvorâtă din obscurul trecut faraonic.

Chiar și azi, ansamblul de la Karnak este semnalat ca un potențial izvor de energii negative, iar consemnările susțin că obeliscurile ascuțite erau ridicate cu scopul de a risipi vibrațiile neprielnice și de a proteja aria sacră.

Spre Luxor duce o alee lungă de trei kilometri marginită de șiruri de sfincși cu capete de berbec, înrudiți cu Amon, pe unde zeul era transportat de către preoți în barca lui sacră, din sala hipostilă până la Nil.

Cultul său a disparut dar, în același loc, se celebrează anual un sfânt musulman, Abu Haggag, cu muzicanți și o procesiune de bărci care, nu întâmplător, iau tot drumul Nilului.

Pe margine, zeii în formă de sfincși care, dintotdeauna, au păzit intrarea in templu, asistă neclintiți la transformările istoriei.

Je t’aime, moi non plus

Cairo, Luxor, Abu Simbel, 2018

Dedesubturile relațiilor amoroase ale faraonilor au fost întoarse pe toate fețele de către egiptologi, iar eu am încercat să deslușesc în priviri și gesturi, cu ajutorul cărților citite înainte și după călătoria în Egipt, pasiunea, dorința, nerăbdarea, tristețea, încrederea, speranțele.

Faraonul nu ducea lipsă de companie. Demoazele grațioase, drapate minimal în veșminte fine apar în basoreliefurile sculptate în temple,

în grupurile statuare din exterior, în postările murale din străfundurile monumentelor funerare, pe elemente de mobilier,

pe partea interioară a sarcofagelor,

în scene de natură să-i inspire pe mai-mari în lumea de apoi.

Îl vedem adeseori alături de marea soție regală,

de cel puțin trei soții principale, secundare, de concubine, favorite, fiice și soții de notabili, fiice de căpatenii străine trimise la curte în scopuri diplomatice, care-l ajutau să profite în modul cel mai rafinat posibil de plăcerile simțurilor.

Din prevedere, demnitarii cu soții frumoase se fereau să le scoată în lume.

Haremul era o puternică instituție regală care deținea proprietăți și beneficia de serviciile unui personal numeros de scribi, funcționari și slujitori.

Să nu ne închipuim că fermecătoarele doamne din harem stăteau cu mâinile-n sân așteptând vizita stăpânului lor.

Ele se îndeletniceau cu tot felul de treburi utile, fiecare la ce se pricepea, țeseau intrigi, urzeau comploturi, aprindeau gelozii.

Pe lângă alte nimicuri domestice, nu șovăiau să recurgă la tot felul de șiretlicuri ca să ajungă cât mai în preajma faraonului atât în cotidianul pământesc, cât și dincolo.

Se pare că Ramses II a beneficiat de serviciile celui mai amplu harem, care-i fusese dăruit de tatăl său încă de la vârsta de zece ani.

Mai la bătrânețe, trei dintre fiicele sale i-au devenit soții, deși incestul era condamnat, însă legislația îl scutea pe faraon de respectarea oricărei reguli pentru că avea statut de zeu.

Cu toate acestea, Nefertari, principala lui soție, căreia i-a ridicat un templu, se bucura de onoruri speciale.

Silueta ei sveltă, în rochii străvezii de in alb, împodobită cu bijuterii, sfidează timpul.

Caut, prin muzeul din Cairo, unul dintre cuplurile unite printr-o rară complicitate, Akhenaton și Nefertiti, răsfățații egiptologilor.

Deși apar nedespărțiți în nenumărate basoreliefuri, fidelitatea faraonului este discutabilă.

Una dintre trimisele diplomației străine, fiica unui suveran din Mitanni (sud-estul Anatoliei) a reușit să-l seducă pe Akhenaton.

S-au găsit înscrisuri doveditoare ca frumoasei Kiye i-au fost atribuite, ca proprietăți, trei capele în două sanctuare și un domeniu viticol.

Într-o reprezentare unde îl slăvesc pe zeul Aton, tânara este conturată în aceeași proporție ca Akhenaton, indiciu al importanței pe care o avea.

Unii egiptologi susțin că ea l-ar fi adus pe lume pe însuși Tutankhamon.

Unul dintre rolurile reginei era să-l slujească pe zeu, adică pe faraon, prin intreținerea energiei sale creatoare.

În primul mileniu (î.Hr.), în majoritatea templelor se oficia mitul originar al demiurgului,

complex cultual bazat pe un ceremonial îndeplinit de către o preoteasă care, atunci când regina se eschiva, putea fi o membră a haremului, ,,divină adoratoare’’ a zeului-Soare, numită ,,mâna zeului’’, în rolul sacerdotal de arhetip al erosului feminin.

Pentru această titulatură, concurența era îndârjită, iar canditatele se întreceau să aducă ofrande zeilor.

De la pământ la cer, la cel de-al nouălea, par ele să spună, calea nu e așa de lungă.

Film de drum:

Jerzy Kawalerowicz, Faraon (1966)

Apoi s-au născut legende

Cairo, 2018

Explorând cotloanele vechiului Cairo, am dat și peste rămășițe ale civilizației mameluce, pentru care merită să te abați de pe traseul turistic convențional.

DSCN2499

Mamelucii erau sclavi provenind de pe țărmul nordic al mării Negre, din Caucaz și Asia Centrală.

DSCN2468

Cu timpul, s-au eliberat și au devenit garda apropiată a sultanului, înainte să-l asasineze, în 1250, ca să preia atât de râvnita putere, pe care au păstrat-o aproape trei secole.

DSCN2479

Au fost alungați de otomani abia în 1517, după ce se stabiliseră deja în aria vechiului cartier islamic. Celebrele case El-Suhaymi, trei locuințe lipite una de alta, este o mărturie a acestui stil.

20181203_111338

Prima, cea mai veche, din 1648, a aparținut unui profesor universitar, următoarea unui bijutier și ultima unui croitor celebru, un fel de Christian Dior cairot. În general, casele tradiționale aveau trei etaje și adăposteau familia lărgită a proprietarului, adică toate soțiile, fiecare cu apartamentul ei. Partea rezervată exclusiv femeilor, la etaj, avea pe fațadă un panou din lemn lucrat cu model dantelat, astfel încât ele să se poată uita în curte fără să fie văzute din exterior.

DSCN2517

Am vizitat pe îndelete complexul El-Ghuri, o altă reședință celebră. Sultanul mameluc El-Ghuri a construit o moschee madrasa (cu școală), un mausoleu și o wakala (conac) la început de secol 16. Mai întâi intrăm într-o curte interioară cu vedere de ansamblu asupra decorațiilor sculptate ca o dantelă.

DSCN2465

La parter se află salonul de vară, cea mai răcoroasă parte a casei.

DSCN2473

Plafonul din lemn e decorat somptuos, cu motive florale și cu versete din Coran.

DSCN2477

Podeaua este o compoziție din marmură de toate culorile, cu diverse modele orientale.

DSCN2478

Toată decorațiunea originală a fost perfect renovată, însă lumina capricioasă de decembrie, când puternicul soare egiptean luminează pe orizontală, amestecă iluzia cu realitatea.

DSCN2481

La etaj putem ieși pe una din terase, unde avem o imagine asupra străzii principale din souk. Înainte de zece dimineața e încă liniște.

20181203_100422

Clădirea era un adevărat labirint cu holuri, scări secrete, coridoare de trecere când acoperite, când sub cerul liber, cu patios și balconașe.

DSCN2480

Toate au fațada sculptată cu farafâstâcuri de nedescris. Palatul a servit de caravanserai, han unde trăgeau negustorii cu tot cu mărfuri. Curtea interioară este un patio cu arcade unde se înșiruie numeroase cămăruțe.

20181203_094224

Acum sunt buticuri și ateliere de artizani. Mausoleul formează cu moscheea din față unul dintre peisajele urbane cele mai cunoscute ale cartierului islamic cairot.

DSCN2483

Curtea interioară e dominată de grandoarea mausoleului. Ca să intri, treci de un grilaj realizat în timpurile de început ale construcției.

DSCN2470

Rămășițele sultanului nu se află în mausoleu pentru că el a fost ucis în Siria, iar corpul său a dispărut. Aici odihnesc doar soția și fiii sultanului. Pe pereți, de jur împrejur, văd inscripții în stil sufic.

DSCN2471

Mirhabul are un decor cu nuanțe de albastru, culoarea plină de conotații filosofice a cerului și infinitului. Mă gândesc la adorația egiptenilor pentru turcoaze, piatra pe care o luau cu ei în lumea nevăzută.

DSCN2475

În stânga mihrabului se află dulapul unde se păstrau coranele pentru serviciul religios. În sala de lectură a credincioșilor, cupola e lucrată din lemn de cedru din Liban. Tavanul e cizelat de un artist renumit.

DSCN2469

Mausoleul găzduiește, în perioada Ramadanului, spectacole de muzică clasică tradițională, cânturi religioase, muzică sufică și specialități de tambur nubian.

DSCN2474

În madrasa, vedem camera unde a funcționat școala religioasă, în care acum sunt primiți copii săraci ca să fie ajutați la lecții. Luminoasă și senină.

Lectură de drum :

The Mamluks: The History and Legacy of the Medieval Slave Soldiers Who Established a Dynasty in Egypt, Charles River Editors

Iluziile Fetei Morgana

Dahshur, 2018

Am început ziua piramidelor cu Saqqara și, după o scurtă oprire la Memphis, am ajuns pe niște scurtături prăfoase la Dahshur, în chiar miezul zilei,

urmând ca după-amiaza să-i fie consacrată Sfinxului și piramidelor pe care le are în grijă. La Dahshur nu există constrângeri legate de aglomerația turistică, pentru că situl e imens și îndepărtat de alte așezări, spre adâncimile deșertului, la vreo patruzeci de kilometri sud de Cairo.

Piramida Bent (romboidală) și piramida roșie au fost ridicate de faraonul Snefru, tatal faraonului Keops, în 2575 î.Hr.

El a gândit aceste edificii ca pe niște experimente, năzuind la construcția ideală, pusă în practică ulterior la Gizeh de fiul său.

Inițial, aici au fost construite cinci piramide, însă doar acestea două sunt menționate de egiptologi, cu precizarea că pe șantiere nu au fost folosiți sclavi, ci muncitori plătiți.

Snefru a fost un faraon omenos, spun istoricii, care probează principiul că domniile fericite nu rămân înscrise în istorie, iar faptele bune nu sunt reținute de memoria colectivă. Uneori, nici de cea individuală.

Despre piramida roșie citisem că pare cumva tolănită pe nisip, fiindcă baza ei e destul de amplă, însă perspectiva din care o privesc decide să o imaginez sub forma altor metafore.

Prin înălțimea de 99 de metri, se clasifică a treia din rândul celor egiptene, iar numele i-a fost sugerat de culoarea calcarului din care au provenit blocurile. În interior nu se află nimic.

Piramida Bent, mult mai neobișnuită, prezintă la jumătatea verticală o modificare a înclinației care ar fi fost decisă după o surpare parțială a edificiului.

Un pic mai scundă, are 97 de metri, iar stratul de calcar lucios a rămas pe alocuri neatins. Panta răsfrântă exact la jumătate a declanșat polemici între inițiați, cu privire la reflectarea arhitecturală a cifrei 2.

Avem două pante, două intrări, două apartamente funerare, două reprezentări ale lumii: aparență/ esență, aici/ dincolo, două repere solare: răsărit/ apus. Și, pentru a susține echitabil cele două regiuni ale Egiptului, faraonul purta pe cap la ceremonii două coroane. Cele două piramide se află la distanță de doi kilometri una de alta.

Traiectoria soarelui întruchipează modelul teologic care i-a învățat pe egiptenii antici, de la bun început, că orice mișcare se limitează între naștere și moarte. Aceasta, în sine, este doar aparență, ne confirmă soarele însuși, renăscând în fiecare zi. El se retrage sub pământ, apoi reînvie. Pe acest principiu au fost proiectate piramidele. Energia lor i-a inspirat pe contemporani în amenajarea plantelor ornamentale, îmi explică ghidul, concret, după ce m-a plimbat prin astronomie și astrologie. La ei acasă, părinții își instalaseră adevărate improvizații piramidale pentru ca, hrănit de lumina soarelui, decorul vegetal să crească mai repede și mai frumos.

Lectură de drum:

Gamal Ghitany, L’Appel du couchant