De capul ei

Londra, 2025

Pe Tamisa, briza e rece. Acuzată de adulter, incest și vrăjitorie, Anne Boleyn e adusă la Turn cu barca, însoțită de doi gentilomi de vază.

Ambarcațiunea e trasă la poarta Court Gate, care dă acces privat la Turnul Londrei pentru nobili și familia regală.

Dat fiind statutul ei, n-a intrat pe Traitors’ Gate, la un loc cu prizonierii obișnuiți.

O urmez pas cu pas pe Hilary Mantel în istorisirea faimosului episod. Curtea e pustie, se aud doar croncănitul corbilor, prezență simbolică a Turnului.

Personalul s-a arătat dezorientat încă din prima clipă pentru că nu știau cum să se poarte cu ea, ce protocol să respecte într-o astfel de situație fără precedent. E o forfotă continuă de angajați și oficiali.

Turnul e cetate, armurerie, palat, bancă, depozit. De îndată ce debarcă, cere să-i fie convocați numaidecât episcopii pe care i-a recompensat întotdeauna, dar i se răspunde fățiș să nu se aștepte să-i sară preoțimea în ajutor după învinuirea de adulter dovedit.

Toată lumea știa ca ea face rău fără nicio remușcare și toți o socoteau capabilă de orice nelegiuire care contravenea propriilor interese.

Dacă ar fi domnit mai mult, Thomas Cromwell și ai lui ar fi fost facuți bucăți și dați la câini. Thomas Cromwell răspunde, dacă am fi lăsat-o să domnească mai mult, am fi meritat-o.

Sfârșitul primului mariaj al lui Henric 8 a fost lung, public și dezbătut în toată Europa, în consiliile princiare și-n târg. Sfârșitul celui de al doilea, dacă s-ar fi comportat decent, ar fi rapid, privat, discret și în umbră. Totuși, spune el, era nevoie ca reprezentanții cetății și nobilimea să fie martori.

Un emisar al regelui Franței a fost grăbit la Londra ca să încerce să-i scape, pe Anne și gentilomii împricinați. În Franța, afacerea e greu de înțeles, dacă Henry VIII dorește să se debaraseze de concubină, de ce n-o face cu discreție ?

Francezii nu pricep cum e cu justiția, spune Thomas Cromwell, la ei totul se face în secret. În opinia lor, Henry VIII se face de râsul lumii, dar trec cu vederea faptul că destrăbălarea ei începuse în adolescență, când fusese trimisă pentru educație la curtea Franței, după cum era obiceiul la casele mari.

Presupușii amanți, inclusiv fratele ei, patru-cinci persoane, au fost și ei închiși și condamnați. A scăpat de ghilotină doar protejatul lui Thomas Cromwell, deși fiecare a încercat să se disculpe, fără să-și absolve colegii.

Toți își susțin inocența, dar nici unul nu afirmă ca ea ar fi nevinovată. Când Gregory îl întreabă pe tatăl său dacă inculpații sunt ori nu vinovați, se înțelege dacă au făcut-o, dar dacă Thomas Cromwell întreabă în cercul lui, sunt vinovați ?, i se răspunde că jurații i-au găsit vinovați ori nu, și, în cazul de față, trebuiau să fie dovediți. Lumea avocaților e diferită, umanul e exclus.

Unul din gentilomi fusese acuzat că i-a scris poezii. Da, spun judecătorii, Anne era o carte deschisă în care orice bărbat putea scrie orice voia, deși doar regele trebuia să se bucure de acest drept.

Anne a fost închisă în apartamentul care fusese redecorat sărbătorește la încoronarea ei, cu doar trei ani în urmă, dotat cu propria capelă privată, unde își petrecea timpul rugându-se. Cam mult timp stă acolo, spune una din damele de companie, o matușă, sunteți siguri că nu e un bărbat cu ea înăuntru ?

Anne se prezintă la execuție într-o blană de hermină care aparținuse Caterinei de Aragon, prima soție a lui Henry VIII. M-am întrebat de ce a ales să poarte veșmântul unei predecesoare ghinioniste. Sau era singurul ce-i mai rămăsase ?

Se știa că Anne lăsase datorii mari după cadourile făcute gentilomilor, cheltuieli de modă, la blănar, pălărier, dantelăreasă, mătăsari, apoticar, pânzar, vopsitor, șelar, și alți mărunțișari.

Ca și în cazul gentilomilor care, înainte de execuție, au fost dezbrăcați de toaletele lor elegante și lăsați doar în cămașă, hainele sale au devenit proprietatea călăului și a asistenților săi. Henry VIII tocmise un călău din Calais care, în prealabil, a primit o indemnizație specială ca să-și cumpere o ținută vestimentară demnă de clienții momentului. La Calais nu avea activitate mai deloc, erau călăi ambulanți, mereu în alte orașe.

Nu există o transcriere oficială a procesului, iar ultimele ei zile au fost fragmentar reconstituite pe baza unor mărturii disparate puse cap la cap, despre care se bănuiește a fi imprecise, părtinitoare și neglijente.

Presupusele ei ultime scrisori au fost dovedite ca fiind falsuri puse în circulație în scopuri lucrative. Lipsa de caracter, spiritul intrigant, duplicitatea, ipocrizia i-au indus în eroare pe cei care, de-a lungul vremii, au încercat să-i refacă povestea. Pe eșafod, înainte de a i se tăia capul, Anne glumește că va intra în istorie cu numele Anne-cea-fără-de-cap. Sau fără de minte ?

Organizatorii nu prevăzuseră sicriu, așa că au golit o ladă de săgeți destinată Irlandei și au înghesuit-o pe Anne acolo. În lipsă de spațiu suficient, capul i l-au pus la picioare.

În 1861, în cursul unei vizite la Turn, regina Victoria a fost impresionată de istoria execuției și a comandat ca pe locul execuției să fie instalată o mică sculptură comemorativă, înlocuită azi de o operă contemporană.

Noua soție, Jane, avea ca emblemă o panteră, așa că a fost ușor ca, pe toate însemnele regale, capetele de leu ale Annei să fie înlocuite cu pantera lui Jane, operațiune profitabilă întrucât fiarele nu aveau nevoie decât să le fie schimbate capul și coada. Restul e același.

Muzică de drum:

Rick Wakeman, The Six Wives of Henry VIII

Sincerely Yours

Paris, 2019

Ce s-a ales de perfidul Albion am avut ocazia sa văd cu lux de amănunte la Paris, Hôtel de la Monnaie, într-o expoziție nonconformistă, nonșalantă și picantă.

Când e vorba să pună degetul pe rănile din societatea britanică, pentru francezi nici un efort nu e prea mare.

Așa se face că lui Grayson Perry i s-au pus la dispoziție cele mai de fast încăperi din palatul monetăriei franceze ca să-și verse amarul pe beteșugurile din trufașul regat (dez-)unit.

Hôtel de la Monnaie se află pe cheiurile Senei, incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO, al căror peisaj mă încântă din orice perspectivă l-aș vedea.

De la ferestrele saloanelor unde se desfășoară expoziția mă pot bucura de aceeași vedere ca Francis Ford Coppola, care locuiște sezonier tot pe malul stâng al fluviului, un pic mai spre est, pe cheiul unde a avut atelier Picasso.

Peisajul ,,grège’’ inconfundabil de pe malul Senei, culoarea cotidiană a parizienilor din noiembrie până în martie,

o combinație între ramurile desfrunzite ale platanilor de nuanță bej care mărginesc Sena, cerul și apa în nuanțe diferite de gri, s-a impus de mulți ani în modă și în arhitectura de interior a capitalei.

În această ambianță, nimic mai potrivit decât năzbâtiile british policrome aduse aici din colecții particulare și din muzeele de peste Mânecă.

Autorul se exprimă fără menajamente în inimitabilul său stil anti-establishment pe subiecte politice, sociale, culturale, de artă,

despre tot ce-i bântuie pe englezi, cu seriozitate despre teme lejere și în derâdere despre lucruri grave.

Ca să știm de la început cu cine avem de-a face,

artistul își prezintă rochiile în care frecventează cele mai selecte sindrofii din fandosita Londră,

cu scopul de a atrage atenția asupra abuzurilor și violențelor asupra sexului slab.

Ceramist, tapițer, pictor, grafician, scriitor și realizator de televiziune, autorul își împarte statutul de vedetă media cu soția lui, psiholoagă.

Sunt doar parțial la curent cu istoria recentă a moravurilor britanice și cu dedesubturile lor și n-am înțeles toate poantele,

pentru că multe din ce-i interesează pe ei pentru noi nu există și, mai ales, pentru că expoziția a fost concepută să creeze (sub)înțelesuri pentru publicul francez, amator să filozofeze pe socoteala sistemului british.

Cu greu mi-aș imagina o expoziție similară a unui francez, într-un spațiu la fel de exclusivist, facând haz pe seama alor lui, la Londra.

Încă o dovadă ca umorul britanic depășește prejudecăți, granițe și învinge întoteauna.

Lectură de drum :

Martin Amis, London Fields

Cuibușor de nebunii

Longleat, 2015

Poveștile marilor familii engleze se întind pe secole întregi și integrează ramificații genealogice respectabile.

Moșia de la Longleat aparține unui lung șir de marchizi de Bath

și e faimoasă atât pentru conacul în stil elisabetan înconjurat de parcuri sofisticate,

cât și pentru imensul safari, cel mai mare din afara Africii.

Proprietarii se înrudesc cu familia regală a Angliei, detaliu care-i transformă într-o țintă a revistelor de scandal la vânătoare de picanterii familiale.

Însuși întemeietorul dinastiei, primul marchiz de Bath, care a achiziționat locuința în 1555, s-a căsătorit cu fiica rivalilor împotriva voinței părinților,

iar Shakespeare n-a ezitat să folosească povestea lor în piesa Romeo și Julieta.

Ca urmare a unei alte istorii amoroase tragice, una dintre aripi a rămas bântuită până în prezent de fantoma uneia dintre soțiile nefericite ale dinastiei.

Iar proprietarul actual face deliciul presei din cauza conflictului cu mama sa, tot pe motive de mariaj.

La origine mănăstire din ordinul Augustinilor, clădirea a fost mistuită de flăcări pentru ca, ulterior, să renască din temelii.

La edificiul de origine inaugurat în 1580, fiecare generație a mai adăugat câte o aripă.

Biblioteca a fost amenajată în 1700 de către un marchiz pasionat de citit.

Altul, din patriotism, prin timpul războiului de o sută de ani, a schimbat profilul parcului, din à la française în stil englezesc.

Altul, care cocheta cu muzele și bătea muzeele, a creat o galerie de pictură italiană.

Altul, cu vocație didactică, a înființat o școală în satul vecin.

Toți călătoriseră, iar gusturile formate prin acumularea de cunoștințe i-a determinat să aducă modificări spațiului personal.

Au adăugat dependințe, bucătării vaste și o orangerie, cum apreciaseră în calitate de oaspeți ai nobilimii franceze.

Au adaptat cât mai bine cu putință ,,l’art de vivre’’ la ancestralul lifestyle cu ajutorul profesioniștilor.

Chiar și reputatul arhitect  Christopher Wren a contribuit la amplificarea edificiului proiectând vechea bibliotecă și capela.

Pentru că în primul război mondial a funcționat ca spital și ca scoală primară improvizată, castelul s-a degradat considerabil.

Proprietarii nu mai aveau bani să-l renoveze și să poată întreține domeniul și, prin urmare, în 1947 s-a luat hotărârea să-l deschidă publicului, inițiativă în premieră la capitolul proprietăți private locuite.

Curiozitatea de a vedea cum trăiesc aristocrații a generat o imensă afluență.

În prezent, proprietarii și-au amenajat apartamentele într-o aripă izolată și au lăsat toate sălile istorice la dispoziția vizitatorilor.

Am traversat o interminabilă înșiruire de încăperi printre care salonul oficial, două săli de mese pentru festivități de rang diferit, ornate cu porțelan de Saxa și cu servicii de Chelsea,

salonașul de mic-dejun, baia, fumoarul, biblioteca roșie cu patruzeci de mii de volume, sala de banchet, cabinetul chinezăriilor, salonul de muzică, dormitoare adaptate oaspeților de nivel social diferit,

culoare, pasaje, vestibule, scări monumentale, câte și mai câte.

Parcul de trei sute șaizeci de hectare a fost amenajat în secolul 17 de Capability Brown, considerat cel mai mare grădinar al Angliei.

Nu știu cât s-a mai păstrat din conceptul maestrului,

dar spațiile florale și combinația dintre stiluri au o grandoare și o diversitate pe care n-am mai întâlnit-o nicăieri în lume.