Un veac de singurătate

Folegandros, 2024

Aspră și sălbatică această micuță cicladă apuseană. Peisaje austere, sterpe, vântoase, însingurate.

Doar portul în care am debarcat ne-a întâmpinat cu dinamismul curtenitor al insulelor.

Capătul lumii insulelor grecești cam așa mi-l imaginasem.

Dacă, în vreun punct al periplului său, Ulise s-a simțit la capătul puterilor, așa mi-l închipuisem, acel tărâm în care dorul de casă l-a mistuit în ciuda atracției unor țărmuri noi.

Pentru că, dintotdeauna și până azi, ruptă de lume, aridă și muntoasă pe toată suprafața, nu a avut de oferit oamenilor decât un adăpost precar.

Acropole ignorate, unde n-a fost niciodată nimic de descoperit, lipsite de aură, mă vrăjesc cu simplitatea solemnă a începuturilor.

Îndepărtându-ne de orașul principal, stralucirea soarelui slăbește, iar umbrele par să pună stăpânire degrabă pe însingurarea căreia nu-i intuiesc capătul.

Din cauza pirateriei și a atacurilor turcești, locuitorii au părăsit-o de mai multe ori.

În 1715, amiralul otoman Giuman Hogea a prădat-o din temelii, iar pe cetățeni i-a luat în sclavie.

Unii au pierit pe drum, alții au fost executați în insula Chios, iar puținii supraviețuitori ajunși la Istanbul au scăpat prin intervenția ambasadorului Franței și au revenit pe insulă după trei ani.

Mica societate rurală a ieșit din izolare în secolul 19, mai întâi datorită instalării telegrafului și, în 1885, a pasajului vapoarelor cu abur.

În 1921, când s-a înfăptuit construcția unui far, insula a devenit un modest reper pe harta Cicladelor.

Donațiile primite de la diaspora din Alexandria, Atena și Istanbul au permis înființarea a două școli.

Deschiderea de care a beneficiat a fost de scurtă durată, pentru că, între 1920-69, au debarcat aici deportații politici care, timp de cincizeci ani, și-au împărțit amărăciunea cu localnicii.

Ieșind din oraș, traseul este doar agricol, nu seamănă cu alte insule unde indicatoarele ghidează călătorul spre urme de situri arheologice mărturisitoare de urbanismul antichității.

Măslini, viță de vie, mărăciniș, parcele abandonate înclinate în terase spre mare, cătune, mici grupări de ferme izolate.

Satele sunt mai degrabă adăposturi dispersate pentru cultivatori și turme, dovadă cele câteva capele închinate lui Agios Modestos, sfântul protector al turmelor.

Portul e un sat turistic aglomerat în jurul bisericii Agios Artemios, cu multe căsuțe părăsite, care i-au adăpostit, până la schimbările din anii 1970, pe exilații politici, sute și mii de persoane cu tot atâtea însingurări.

Hora, orașul principal, are structura unui burg fortificat, un kastro construit de venețieni în anii ce au urmat celei de a patra cruciade.

Arhitectura specifică a așezării, îndreptată spre interior, poate să inspire la prima vedere o impresie de inospitalitate, ca și cum tot ceea ce vine din afară i-ar putea vătăma pe localnici.

Să nu ne mirăm, principala preocupare a insularilor a fost dintotdeauna de a se apăra de pirații turci.

Fațadele caselor sunt fără acces, legate la extremități de ulițe înguste, formând incinte concentrice.

Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce teama de pirați scădea, locuitorii au modificat severa arhitectură medievală și au adaugat terase, scări și balcoane.

Strădute mici pavate îngrijit, piațete strânse în jurul câte unei biserici din cele șaisprezece cu totul în sat.

În jurul lor, copaci bogați și flori.

Pe una dintre ele, donatorul figurează la picioarele sfântului Gheorghe. Biserica Panagia Kimissis (Adormirea Maicii Domnului), se zărește din orice punct al satului,

cu urcușul în zig-zag în decorul stâncos de dominantă ocru-brun. Până sus la ea am urcat în zori de zi, înainte de a se pune arșița de început de iulie.

Lângă clopotniță, câteva vestigii antice, provenind din vechea acropolă. Ansamblul e în ruină, dar oferă vedere asupra capitalei și a mării, dezvăluind detalii din peisajul care se întinde și mai solitar, și mai învăluitor.