La prima vedere

Belgrad, 2025

Încep prima descindere turistică la Belgrad cu vizita pieței centrale, cea mai veche parte a orașului, de unde pornesc toate traseele.

Capitala unui mic imperiu, cel iugoslav, acum doar a Serbiei, în Belgrad intuiesc cu ușurință o demnitate și o dezinvoltură specifică celor siguri de ei, pe lângă faptul că toți oamenii sunt frumoși, femeile grațioase, cochete, iar bărbații chipeși.

Spațiul aerisit și elegant al Pieței Republicii, rebotezată recent Piața Libertății, e locul unde belgrădenii își dau întâlnire, se distrează, sărbătoresc victorii sportive și revelioane.

Autoritățile au făcut mai multe tentative să o modernizeze, să o scoată din timpul ei, însă toate noile proiecte au stârnit controverse și reacții negative din partea belgrădenilor, iar piața a rămas cum a fost, amintind că aici au avut loc cele mai răsunătoare proteste împotriva regimului Milosevic în anii 90. Calea de urmat a fost decisă în acest perimetru, iar amintirea ei se dorește perenă.

În perioada romană, urbea împrejmuită cu ziduri își marca accesul cu o poartă în bună regulă.

În 1722, pe locul amplasării ei, austriecii au ridicat o alta poartă, numind-o după ducele Karl Alexander Wurttenberg, guvernatorul Serbiei, succedată la scurt timp de Poarta Istanbulului, în sens figurat, după guvernarea stambuliotă, dar și în sens propriu, pentru că din acest punct pornea drumul spre capitala noii stăpâniri.

Tot aici, în ultima etapă a guvernării otomane, capetele rebelilor executați erau expuse în poartă ca să le treacă cheful și altora să le calce pe urme.

Când, finalmente, turcii au părăsit orașul în 1867, una din primele măsuri luate de guvernul sârb a fost distrugerea porții, eliberând în jurul ei spațiul larg în care ne aflăm azi.

Pe o latură a pieței, Teatrul Național e cel mai vechi edificiu din jur. Demolarea Porții Istanbulului a furnizat atât spațiul, cât și piatra pentru temelia lui.

Întregul demers a fost patronat de prințul Mihailo, un mare iubitor de teatru, care a așezat cu mâna lui prima cărămidă în fundație cu doar șase zile înainte de dramaticul său sfârșit. Un an și o lună mai târziu, în 69, teatrul proiectat de Aleksandar Bugarski își deschidea stagiunea, în semn de omagiu, cu o piesă despre viața prințului.

Acea seară a fost și scena unei alte premiere, la fel de mult așteptate, când belgrădenii au beneficiat pentru prima data de avantajele iluminatului public cu gaz. Fațada, concepută după modelul Scalei din Milano, a fost distrusă de austrieci în timpul primului război mondial și reconstruită în 1922, iar cele trei scene sunt împărțite între teatru, balet, operă.

Pe celelalte laturi, edificii ilustrative ale arhitecturii socialiste din anii 50 mărginesc spațiul al cărui reper principal, cel mai popular loc de întâlnire din capitală, e cunoscut sub denumirea ,,la coada calului’’, cu numele protagonistului trecut pe plan secundar.

Statuia ecvestră a prințului Mihailo Obrenovic care a domnit între 1839 și 1868 și a fost preamărit în calitatea sa de eliberator al serbiei de sub jugul turcesc, a rămas până azi prima și singurul monument ecvestru din belgrad. prințul arată cu determinare spre sud, spre ținuturile aflate sub dominația otomană pe vremea sa, așteptând să fie eliberate.

Ca urmare a tragicei sale morți, urmașii i-au exploatat popularitatea spre folosul dinastiei domnitoare.

La baza statuii, executate în 1882 de Enrico Pazzi, imagini în relief arată cele 6 fortărețe sârbești unde turcii au fost învinși în 1862 și 1867.

Prințul stă cu spatele la cea mai frumoasă clădire, Muzeul Național, unde am petrecut o după-amiază întreagă și dimineața următoare.

Cel mai important muzeu din Serbia a fost proiectat inițial ca bancă de credit ipotecar, în 1903, de un cuplu de arhitecți celebri din Belgrad, pe locul istoricei cafenelei Dardaneli, provocând mare tristețe clientelei de artiști și scriitori.

Vibrațiile artistice ale locului n-au îngăduit ca edificiul să aibă destinația prevăzută și l-au deviat tot spre o finalitate culturală.

Deși înființat încă din 1844, muzeul a fost instalat aici abia în 1951, după reparațiile necesare în urma celui de al doilea război mondial.

După ce a fost ținut închis ani în șir, a fost redeschis în 2018. În colecțiile sale am regăsit multe și nebănuite indicii din capitole de istorie și artă pe cale le avem în comun cu bunii noștri vecini.