Lună: iunie 2026

La prima vedere

Belgrad, 2025

Încep prima descindere turistică la Belgrad cu vizita pieței centrale, cea mai veche parte a orașului, de unde pornesc toate traseele.

Capitala unui mic imperiu, cel iugoslav, acum doar a Serbiei, în Belgrad intuiesc cu ușurință o demnitate și o dezinvoltură specifică celor siguri de ei, pe lângă faptul că toți oamenii sunt frumoși, femeile grațioase, cochete, iar bărbații chipeși.

Spațiul aerisit și elegant al Pieței Republicii, rebotezată recent Piața Libertății, e locul unde belgrădenii își dau întâlnire, se distrează, sărbătoresc victorii sportive și revelioane.

Autoritățile au făcut mai multe tentative să o modernizeze, să o scoată din timpul ei, însă toate noile proiecte au stârnit controverse și reacții negative din partea belgrădenilor, iar piața a rămas cum a fost, amintind că aici au avut loc cele mai răsunătoare proteste împotriva regimului Milosevic în anii 90. Calea de urmat a fost decisă în acest perimetru, iar amintirea ei se dorește perenă.

În perioada romană, urbea împrejmuită cu ziduri își marca accesul cu o poartă în bună regulă.

În 1722, pe locul amplasării ei, austriecii au ridicat o alta poartă, numind-o după ducele Karl Alexander Wurttenberg, guvernatorul Serbiei, succedată la scurt timp de Poarta Istanbulului, în sens figurat, după guvernarea stambuliotă, dar și în sens propriu, pentru că din acest punct pornea drumul spre capitala noii stăpâniri.

Tot aici, în ultima etapă a guvernării otomane, capetele rebelilor executați erau expuse în poartă ca să le treacă cheful și altora să le calce pe urme.

Când, finalmente, turcii au părăsit orașul în 1867, una din primele măsuri luate de guvernul sârb a fost distrugerea porții, eliberând în jurul ei spațiul larg în care ne aflăm azi.

Pe o latură a pieței, Teatrul Național e cel mai vechi edificiu din jur. Demolarea Porții Istanbulului a furnizat atât spațiul, cât și piatra pentru temelia lui.

Întregul demers a fost patronat de prințul Mihailo, un mare iubitor de teatru, care a așezat cu mâna lui prima cărămidă în fundație cu doar șase zile înainte de dramaticul său sfârșit. Un an și o lună mai târziu, în 69, teatrul proiectat de Aleksandar Bugarski își deschidea stagiunea, în semn de omagiu, cu o piesă despre viața prințului.

Acea seară a fost și scena unei alte premiere, la fel de mult așteptate, când belgrădenii au beneficiat pentru prima data de avantajele iluminatului public cu gaz. Fațada, concepută după modelul Scalei din Milano, a fost distrusă de austrieci în timpul primului război mondial și reconstruită în 1922, iar cele trei scene sunt împărțite între teatru, balet, operă.

Pe celelalte laturi, edificii ilustrative ale arhitecturii socialiste din anii 50 mărginesc spațiul al cărui reper principal, cel mai popular loc de întâlnire din capitală, e cunoscut sub denumirea ,,la coada calului’’, cu numele protagonistului trecut pe plan secundar.

Statuia ecvestră a prințului Mihailo Obrenovic care a domnit între 1839 și 1868 și a fost preamărit în calitatea sa de eliberator al serbiei de sub jugul turcesc, a rămas până azi prima și singurul monument ecvestru din belgrad. prințul arată cu determinare spre sud, spre ținuturile aflate sub dominația otomană pe vremea sa, așteptând să fie eliberate.

Ca urmare a tragicei sale morți, urmașii i-au exploatat popularitatea spre folosul dinastiei domnitoare.

La baza statuii, executate în 1882 de Enrico Pazzi, imagini în relief arată cele 6 fortărețe sârbești unde turcii au fost învinși în 1862 și 1867.

Prințul stă cu spatele la cea mai frumoasă clădire, Muzeul Național, unde am petrecut o după-amiază întreagă și dimineața următoare.

Cel mai important muzeu din Serbia a fost proiectat inițial ca bancă de credit ipotecar, în 1903, de un cuplu de arhitecți celebri din Belgrad, pe locul istoricei cafenelei Dardaneli, provocând mare tristețe clientelei de artiști și scriitori.

Vibrațiile artistice ale locului n-au îngăduit ca edificiul să aibă destinația prevăzută și l-au deviat tot spre o finalitate culturală.

Deși înființat încă din 1844, muzeul a fost instalat aici abia în 1951, după reparațiile necesare în urma celui de al doilea război mondial.

După ce a fost ținut închis ani în șir, a fost redeschis în 2018. În colecțiile sale am regăsit multe și nebănuite indicii din capitole de istorie și artă pe cale le avem în comun cu bunii noștri vecini.

Te-aș iubi, dar nu știu vorba

Kazanlâk, 2025

Pe ascuns, deșurubam cu fereală capacele flaconașelor din lemn pictat și mă străduiam să redobândesc o cât de ștearsă mireasmă în fiola demult terminată.

Ani de zile a păstrat mama pe un colț de raft din bibliotecă, aidoma unor relicve ale cochetăriei, micile recipiente în care se comercializa peste graniță, prin Ruse, parfumul de la bulgari. De atunci, încă dinainte să-mi imaginez că oamenii pot călători, am năzuit să ajung în locul de unde proveneau flaconașele, aspirație întreținută de misticismul Dunării care, doar ea, mă despărțea și mă apropia de Bulgaria.

Am trecut de Ruse, am traversat pe drumuri lăturalnice pustii unde natura e fără egal, mai întâi câmpia spre Sveștari, apoi munții Rodope de la est până în Valea Rozelor. La Kazanlâk, capitala trandafirului, pe lângă alte atracții istorice, am vizitat și muzeul legendarei flori care îmi înfiripase în copilărie dorința de a ajunge în locul de unde fusese adus acel parfum.

Aici am aflat că, în Europa, trandafirii au fost pomeniți prima dată în Iliada și Odiseea, alte repere ale copilăriei. Numele florii vine de la frumoasa Rosalia care a nesocotit obligația de a sluji, ca fecioară, în templul lui Artemis, motiv pentru care răzbunătoarea zeiță a vânătorii și neprihănirii a preschimbat-o într-un tufiș înmiresmat cu flori albe, roz, roșii, apărate de spini, pe care poeții s-au întrecut să-l cânte.

Simbol al opulenței în Imperiul Roman, Împăratului Nero i s-a dus vestea că ar fi comandat pentru o petrecere o nemaivăzută cantitate de trandafiri din Egipt ca să-și desfete invitații cu o ploaie de petale.

Rosa damascena originară de pe valea râului Shiraz din Persia a ajuns în valea Kazanlâk prin Siria și Adrianopol, apoi s-a răspândit în toată aria ocupată la momentul respectiv de Imperiul Otoman, pesemne că și în Moldova tot pe filieră turcească a ajuns.

Dincolo de legende, originea botanică a trandafirului coboară la vechiul și etern verdele trandafir arborescent din pădurile pline de umezeală ale provinciilor izolate din China și India.

În secolele 12-13, trandafirii de soiuri uleioase debarcă, din Orientul Mijlociu, și în Europa. În 1270, în timpul cruciadelor, contele Breuer alege, dintre toate, faimoasa Rosa Damascena din regiunea Damascului.

Se constată că trandafirului îi priește deosebit de bine în văile sub-balcanice din Bulgaria, pe versanții sudici ai munților și, în scurt timp, creează renumele acestei regiuni drept vale a trandafirilor. Climatul favorabil cu ierni blânde și primăveri îndelungi cu ploi ușoare, cu multă umiditate și dimineți împrospătate de rouă, îi tihnește trandafirului care mustește de seva cu parfum unic în lume.

Din acele vremuri, s-au păstrat două documente, o ordonanță a sultanului Murad III (1574-95), prin care îi poruncește grădinarului șef din Adrianopol ca trandafirii din grădina de acolo să fie trimiși în grădinile vechiului palat din Istanbul. O altă atestare documentară se găsește în notele de călătorie ale faimosului globe-trotter Hagi Khalif, unde subliniază că, în 1650, apa de trandafiri avea mare căutare în trepidantul târg din Adrianopol.

Prima esență bulgărească de trandafiri se ivește pe piața europeană la sfârșitul secolului 17, în întâmpinarea nevoilor de dezvoltare ale industriei de parfumerie.

La început, o industrie artizanală cu mici ateliere presupunea un proces de fabricație la îndemâna oricărui gospodar mai destoinic, prin distilare cu ajutorul unui cazan de aramă sau alambic cu capacitate de 80-100 de litri, într-un proces repetat care durează două-trei ore, în urma căruia se obțineau picăturile galben-vernil ale uleiului esențial de trandafir.

Abia la început de secol 19, industria s-a dezvoltat pe scară largă, cu elanul medaliilor decernate la concursurile, expozițiile și târgurile de profil internațional, unde uleiul bulgăresc de trandafir se bucura de aprecieri la nivel înalt.

În 1893, la târgul internațional de la Chicago,compania producătorului Shipkov a prezentat publicului cincizeci și unul de sortimente de esență de trandafir bulgaresc, aranjate frumos într-o casetă meșteșugită din lemn de nuc din Kazanlâk, ale cărei părți laterale erau sculptate în formă de trandafir și acoperite delicat cu foiță de aur.

Prețul ridicat al produsului se explică nu doar prin calitatea trandafirilor de aici, dar și prin cantitatea de materie primă și efortul depus. Pentru un litru de esență, e nevoie de trei-cinci mii de flori de trandafir, culese cu grijă numai în zori de la cinci până la nouă, înainte ca soarele să se ridice prea sus pe cer și să se evapore jumătate din ulei.

Sezonul de recoltare se întinde pe parcursul unei luni întregi, între mai și iunie, iar din reziduurile de apă și petale se fabrică produse pentru industria farmaceutică, arome pentru cea alimentară, gemuri, lichior.

În ciuda termenului folosit, uleiul nu e întotdeauna lichid. La douăzeci de grade celsius, valorosul produs se cristalizează, de aceea e păstrat în canistre sigilate fiecare cu un model unic dintr-o ceară specială, la zece grade celsius, într-o subterană din Sofia, în condiții de securitate datorate atât valorii sale, cât și pericolului de a-i fi sustrasă rețeta.

Toate acestea le vedem și le aflăm la muzeul trandafirului ce deține o amplă colecție de obiecte privind istoria culturii sale în Bulgaria, instrumente din procesul de elaborare, unelte, vase de transport și înmagazinare.

Într-una din săli, văd replica unui depozit de ulei și al primului laborator chimic bulgar înființat în 1907 la Kazanlâk de Hristo Yaramov, dedicat testării produselor derivate din trandafiri, care analizează uleiul, esențele, apa de trandafir, menit a elibera certificate de puritate ale uleiului pentru export.

Fotografii unice din procesul de productie ilustrează înmiresmata epopee a trandafirului, de care iau aminte, în răsfățul aromelor din muzeu și din grădina sa. E cel mai potrivit moment al anului pentru această incursiune.

De la preaplinul magazin din holul muzeului, îmi fac rezerve din irezistibila mireasmă, până la următoarea călătorie în Bulgaria.

Muzică de drum: