Lună: octombrie 2023

În domul liniștit

Paris, 2021

Vreme îndelungată am tot dat târcoale Centrului Spiritual și Cultural Ortodox Rus, așteptând să se ivească prilejul de a găsi domul și sala de expoziții deschise simultan.

Ansamblul se înalță la loc de cinste, pe un teren de patru mii două sute de metri pătrați, râvnit și disputat la un concurs de proiecte la Primăria Parisului atât de Canada cât și de Arabia Saudită, datorită poziției sale privilegiate pe cheiurile Senei, înscrise în Patrimoniul mondial UNESCO.

Îmi trezise curiozitatea încă din stadiul înflăcăratei campanii de presă iscată în jurul protagoniștilor.

Un moment contemplativ e sporit atunci când, de la fereastra unei clădiri plăsmuită de un mare arhitect, o pot privi pe a altuia, la fel de valoros. Iată-le, la Paris, una lângă alta, muzeul Quai Branly al lui Jean Nouvel și centrul rus al lui Jean-Michel Wilmotte.

Despre acesta din urmă nu știam prea multe, doar că, pe vremea președintelui Mitterand, a decorat apartamentele primei doamne de la palatul Elysée.

Stilul edificiului este bizantin rus, dar materialele de construcție și tehnologia sunt franceze. Complexul e alcătuit din patru clădiri a căror fațadă e construită în piatră de Burgundia dispusă în straturi. Între ele, catedrala Sfânta Treime consacrată în 2016, a obținut, conform condițiilor înscrise în proiect, statutul de capelă a diplomaților și teritoriu rusesc cu tot spațiul din jur, pentru a preveni o eventuală acțiune juridică în vedea confiscării, în virtutea unui precedent judiciar de acum o sută de ani.

Cele cinci cupole acoperite cu foiță de aur mat se zăresc de la distanță, albe când e soare și galbene când e înnorat, patru de dimensiuni egale și una mai mare, închinate lui Iisus și celor patru evangheliști. Au fost fabricate la Vannes cu echipamente de tehnologie avansată pe un șantier specializat în ambarcațiuni de competiție.

Alături de catedrală, complexul mai include o casă parohială, săli de expoziție, muzeu, săli de cursuri, auditorium, birouri administrative, librărie. Un mic univers ortodox pentru cei aproximatic cinci sute de mii de credincioși ruși din Franța, sau poate ceva mai mulți acum, și pentru pasionații de cultură rusească.

Pe lista mea de lecturi în așteptare se află și Rodinka lui Lou-Andreas Salomé, pe care, mă gândesc privind prin biserică, sper să o pot citi înainte de a călători în Rusia ca să înțeleg mai bine ce văd.

Icoanele din interiorul domului par valoroase, cred că și sunt în virtutea faptului că intră sub jurisdicția Exarhatului Patriarhal al Europei de vest și Arhiepiscopiei parohiilor vest-europene.

Însă, în mod neașteptat, la fel de sacru am perceput și spațiul exterior bisericii, ca pe un loc predestinat să-l facă pe drumeț să se simtă fericit în oprirea sa, poate prin calitatea tihnei care domnea în scurta plimbare printre clădiri și în expoziția pe tema adaptărilor teatrale după scrierile lui Bulgakov.

În ziua aceea, fiind duminică, o luasem încă de dimineață cu muzeele și văzusem deja vreo câteva expoziții, lăsând biserica la sfârșitul programului. Din întâmplare, s-a dovedit o strategie perfectă ca să fie pus în evidență contrastul dintre icoanele rusești și arta religioasă occidentală, ca și cum aș fi avut abia în acea clipă revelația că adevaratul loc al icoanelor nu e în muzee, ci în biserici, aliniate pe iconostase și agățate pe coloanele din naos în tremurătoarea sclipire a lumânărilor. Prin fața cadrelor aurite și argintate care adăposteau icoanele se perindau credincioși, sărutându-le cu dor înlăcrimat de casă.

Chipurile sfinților, senine și împăcate în lumina soarelui mângâietor de amurg, îndeamnă imaginația să se lase în voia credinței. Câteva luni mai târziu, planurile de a mă închina la aceste icoane la ele acasă se năruiau. Pentru o vreme.

Film de drum:

Yuriy Kara, Mâine a fost războiul (1987)

Mi casa es tu casa

San Cristobal de las Casas, 2019

Un fost seminar catolic de la sfârșit de secol 19 a devenit, pentru cinci decenii, locuința unui cuplu de intelectuali europeni, el danez ea elvețiană, el arheolog ea ziaristă pe etnologie și fotografă pasionată de comunitățile maya, pentru protecția cărora a pus suflet și bani.

Frans și Gertrude Blom s-au întâlnit în jungla chapanecă în 1940,

au colaborat în mai multe expediții fiecare pe specialitatea sa, iar apoi, animați de aceleași aspirații, au rămas împreună pentru totdeauna în ținutul unde s-au cunoscut.

Nu e de mirare ca n-au mai vrut să plece de aici, mi-am dat seama de la primul pas în San Cristobal, unde ospitalitatea emoționează prin sinceritate, simplitate și omenie.

Casa lor, de fapt a Jaguarului în dialectul local (Na bolom),

a fost primul loc vizitat în orășelul din inima regiunii Chiapas de care cei doi parteneri s-au îndrăgostit, eu însămi amețită de impresia primirii, în starea de exaltare atinsă atunci când totul în jur zămislește armonie.

În vasta lor locuință, pe lângă încăperile vizitabile, mai funcționează un hotel cu restaurant, o casă de oaspeți și un cabinet medical pentru indienii lacandones nevoiți să vină la oraș la doctor,

un artizanat și birourile asociației culturale care a preluat activitatea și a continuat cercetările științifice ale celor doi profesioniști, totul sub umbrela unei fundații.

Scopul său a rămas neschimbat : protecția mediului, a resurselor naturale și a selvei lacandone, a patrimoniului cultural al acestei ramuri a culturii maya, sprijinul comunității în domeniile medical, educativ, material.

Biroul lui Frans, rămas întocmai din 1963, a primit oaspeți de seamă, printre care Henry Kissinger, François Mitterand și Diego Rivera.

În biblioteca adâncită în liniște, câtiva cititori răsfoiau și consultau materiale din cele nouă mii de volume, manuscrise, hărți ale regiunii disponibile oricând pentru oaspeți.

În sala indienilor lacandones sunt expuse ustensile domestice, instrumente de muzică și ceremonie,

veșminte țesute de ei după metode străvechi, obiecte etnografice.

Frans, dintr-o familie de anticari, venise în Mexic în calitate de colecționar, așa că obiectele de aici n-au fost reunite la întâmplare, ci minuțios selectate.

Din fericire, acesta a fost singurul loc din oraș unde era voie să fotografiezi în interior, în rest era interzis peste tot unde am fost.

Capela proprietății, intimă, adăpostește micul altar, obiecte de artă religioasă și câteva icoane atât de înduioșător de naiv adaptate de către indigeni din austerul europenism hispanic.

Frans s-a ocupat mai mult cu cercetarea, iar administrarea fundației de întrajutorare a băștinașilor, timp de cincizeci de ani, i-a revenit lui Gertrude care a trăit aici pâna în 1993.

Pe măsură ce proprietatea se amplifica, dificultățile financiare deveneau tot mai împovărătoare.

Singura modalitate s-a dovedit deschiderea spre voluntariat, iar vocația de a găzdui străini din toate cele patru zări ca să ajute la funcționarea fundației a devenit primordială,

astfel că au venit aici oameni dedicați să-i protejeze pe inocenții indieni de naivitatea cărora abuza oricine avea interese în această regiune cu un puternic potențial.

Gertrude a iubit cu pasiune jungla maya și a luat hotărârea să-și extindă grădina ca să poată crește arbuști pe cale de dispariție pentru a contribui astfel după puterile ei la reîmpădurirea regiunii Chiapas.

M-a inspirat foarte mult povestea lor,

pasiunea lor comună, dăruirea de sine pentru a apăra acest colț de paradis odată cu sensibilitatea sufletească a celor care-l locuiesc, devotamentul și efortul de a-l prezerva ca să-l putem vedea și noi.

Țara la cale

Turcia, 2022

Orientul e mai prielnic spiritualității, în vreme ce Occidentul îți distrage atenția prin detalii, reguli, segmentează gândul, îi întrerupe cursivitatea, obstrucționează contemplația. De la Edirne încolo, e spațiu berechet și doar linia orizontului oprește privirea în depărtări. Mai întâi, direcția Safranbolu, unde natura e văratică la sfârșit de septembrie.

La Edirne începe una dintre ramificațiile drumului mătăsii. În plus față de acest traseu consacrat, sultanii și-au fixat propriile lor itinerarii, pe segmente mai mici, fiecare pe unde călătorea mai des, cum ar fi ruta sultanului Osman II Imperator.

Spre Sinop, zăresc Marea Neagră.

La marginea orașelor mari sau mici, blocuri. Într-o țară cu atâta spațiu, de ce le-o fi placând turcilor să-și asume riscul de a locui în blocuri ?

Spre Amasya, pe drumurile Anatoliei, mă însoțesc personaje celebre, eroii din războiul troian, cei ai Lânii de aur, ai Imperiului Otoman, Sfântul Apostol Pavel, trupele lui Tamerlan, Alexandru Macedon, Împăratul Hadrian, Iulius Cezar și, despre ei, cărti de citit și întâmplări de aflat.

La vreo douăzeci de kilometri sud de Amasya, lângă satul Yunlu, pe ruta de Zile, a avut loc o bătălie fabuloasă despre care s-a dus vorba, și nu orice vorbă.

În anul 47 ani î.Hr., Pharnaces, regele din Pont, își pune în minte să recucerească teritoriul care înglobează Armenia, Cappadocia și Galatia, asupra căruia au domnit pe vremuri strămoșii lui, așa că declară război romanilor care ocupă o parte din teritoriul revendicat de el și pornește în campanie.

Cezar, detașat pe atunci în Egipt, primește ordinul de a merge cu armata ca să rezolve conflictul.

Pharnace a urmat drumul de la Amasya, capitala sa, iar Cezar a campat în satul Yunlu. Bătălia nemiloasă durează cinci ore și romanii ies triumfători. Iar Cezar trimite Senatului, la Roma, darea de seamă cea mai scurtă și mai celebră din istoria războiului: Veni,vidi,vici.

Urmând vechiul drum al mătăsii spre Erzincan, capitala producției de lână, văd sumedenie de turme de oi. În fiecare an, turcii sacrifică două milioane și jumătate de miei pentru sărbătoarea de Kurbam Bayrami.

La tot pasul, constat discrepanța dintre îndestularea vestului turc cu largi deschideri mediteraneene și ariditatea estului care se consolează cu o credință neclintită.

Spre Kars, în stepele imense ale Anatoliei, privirea se pierde, iar gândurile se regăsesc.

Treptat, un vis prinde contur și le prefigurează pe următoarele.

Printre marii călători în Anatolia și Asia Centrală, Marco Polo, ibn-Battuta, Jean-Baptiste Tavernier, s-au lăsat cu toții fermecați de aceeași stepă cu orizonturi nemărginite. Mă întreb ce s-a schimbat oare de atunci în acest peisaj?

La sud de Kars, apare majestuos Muntele Ararat, înalt de 5.137 de metri, la vederea căruia, în Evul Mediu, armenii se închinau.

Conform legendei, la poalele lui s-a răsturnat arca lui Noe. Mai multe expediții stiințifice au pretins că au găsit urmele arcei sacre, dar dovezile nu s-au confirmat.

O așezare de pe versantul răsăritean se numește Nahicevan (oamenii bărcii).

De la Kars la Erzurum, peisajul variază necontenit, formele stepei se schimbă și lasă loc pentru neprevăzut.

În trecătorile muntoase, câte un pașă (șef regional) mai întreprinzător fixa taxe pentru caravane.

În secolul 17, un călător francez, Jean-Baptise Tavernier consemnează prețul taxelor pe cap de cămilă și caravanier, destul de pipărate.

În regiunea Erzurun au fost construite douăzeci și două de baraje, dintre care unul, supervizat de însuși Ataturk, se spune că ar fi cel mai mare din lume, ca să rețină apa din cele două fluvii care au văzut născându-se primele civilizații, Tigrul și Eufratul.

Electricitatea produsă în GAP (Proiectul Sud-Estului Anatolian), e folosită în vestul industrial.

Armata, la fiecare pas, are ce păzi: defilee, baraje, piloni și gazoducte. Uimitoare, cu desăvârșire nouă pentru mine, mi s-a părut arhitectura unităților militare, amplasate la înălțime, ca niște fortificații în stil ultracontemporan, în plus față de cele de uz normal de pe șosea.

Spre Diyarbakir, în inima regiunii kurde, controalele se întețesc, dar nu și pentru turiști, cu excepția mașinilor de Iran și Irak.

Poate e doar o senzație personală, însă la sfârșitul acestei luni întregi de parcurs Turcia în vreo opt mii de kilometri,

am avut impresia că turcii nutresc o afecțiune specială față de români, pretutindeni, de la pichetele de control până în biserici și moschei, ori poate așa se poartă cu toți călătorii, indiferent de unde vin, sunt musafiri cu drepturi egale.

Pe măsură ce intuiția mi se confirma, ajunsesem să manifest o vagă trufie, de neconceput în Occident, legată de calitatea de români în virtutea căreia ți se permite să-ți bagi nasul oriunde.

Pe un flanc de munte care domină câmpia, lozinci înscrise gigantic, vizibile de departe, cinstind Turcia. La cu totul altă scară, văd căscioare de amărășteni cu drapelul fluturând și chiar cu mici slogane.

Alte lozinci slăvesc regiunea, armata, jandarmii, care înseamnă aici trupele antitero.

În sfârșit, Antiohia. Pe aceste pamânturi pe care a bântuit Sfântul Pavel, în alchimia misterioasă plăsmuită între gânduri și mersul pe jos, toate aceste peisaje l-au inspirat și i-au deschis porțile cerului.

În zece ani, Sfântul Pavel a parcurs peste treizeci de mii de kilometri în regiune, cea mai mare parte pe jos, ca și împăratul Hadrian de altfel.

Înainte de Tars, zăresc impresionantul port Ceyhan, unde se termină conducta care aduce petrolul azer la Mediterana traversând Anatolia pe la Erzurum.

Drumul spre nord, la Ankara, înseamnă aproape sfârșitul călătoriei, deși aș vrea să hoinăresc prin Turcia mult și bine.

Pe ogoare apar și primele semne de toamnă.

Agricultorii trudesc la strânsul recoltei și observ niște întinse suprafețe roșii, de aceeași nuanță ca drapelul Turciei,

semn că toamna e anotimpul cel mai potrivit ca să străbat acest ținut, când totul intră în armonie pe dinafară și în lăuntruri.

După regulile artei

Conques, 2019

Ca destinații de pelerinaj, Franța se distinge prin numărul mare de lăcașuri care dețin relicve cu dovezi certificate drept miraculoase.

Unul dintre miracole îl reprezintă chiar prezența și prestigiul abației de la Conques, pe cale să se prăvălească uitată de toți și salvată ca prin minune, după câteva războaie religioase și un incendiu.

Inclus, ca toate monumentele de pe pe Camino, în Patrimoniul Mondial UNESCO, abația primește, din secolul 11 și până azi, șiruri interminabile de pelerini spre/de la Compostella. Fuziunea între arta veche și cea contemporană atrage esteții, astfel că localitatea dintre coline a devenit una dintre etapele cele mai vizitate, din mai multe motive.

1. Monument istoric. În secolul 8, un ermit a venit să se retragă în acest spațiu sălbatic plăsmuit de natură în formă de cochilie. În secolul 9, s-a purces la ridicarea unei mănăstiri benedictine pe al cărei frontispiciu o inscripție le dădea de gândit pelerinilor care înțelegeau latina : Păcătoși, dacă nu vă convertiți modul de viață, luați aminte că veți fi supuși unei judecăți de temut.

Biserica actuală începe să se ridice în secolul 11 și, prin stil, se aseamănă cu alte sanctuare contemporane, dintre care am mai vazut Santiago de Compostella, Sf.Sernin din Toulouse, Sf.Martin din Tours. Între secolele 11-13, și-a traversat perioada de glorie când a avut cea mai mare afluență de pelerini, deși, pe vremea aceea, era greu și periculos să întreprinzi lungi călătorii.

Fațada vestică, de văzut la apus, este o capodoperă a sculpturii romanice din secolul 12. Judecata de Apoi evocată în Evanghelia Sfântului Matei numară o sută douăzeci și patru de personaje repartizate pe trei registre suprapuse împărțite în compartimente.

Vedem, la stânga lui Christ, infernul, iar la dreapta paradisul. El are mâna stângă coborâtă spre respinși, cea dreapta înălțată spre aleși. Alături de Maica Domnului și Sf.Petru, au fost reprezentate personaje care au marcat istoria abației, printre care Charlemagne, binefăcătorul legendar al instituției. De cealaltă parte, doi îngeri cavaleri abia stăpânesc mulțimea condamnaților care se înghesuie să scape de supliciile infernale. În haosul lumii de jos, toate păcatele capitale sunt pedepsite.

2.Pelerinaj religios. Un călugăr din abație a cărui venerație era îndreptată spre Sainte-Foy, tânăra creștină care, în 303, a fost martirizată la Agen pe când avea doar treisprezece ani, a decis să treacă la acțiune, punând la cale un plan neobișnuit.

Toate relicvele sfintei erau păstrate la Agen, spre disperarea monahului care, mânat de adorație, pleacă la Agen dându-se drept pelerin și se strecoară în comunitatea religioasă. Treptat, pietatea și devotamentul său inspiră atâta încredere încât, după zece ani, localnicii îi încredințează sarcina de a veghea asupra prețioaselor relicve.

La scurt timp, călugărul dispare cu moaște cu tot și le aduce la Conques. Sfintei se pare că îi priește noul domicliu, astfel că miracolele se țin lanț, îi sporesc renumele, recunoasterea abației și veniturile, prin donații în semn de recunoștință.

Așa se explică grandoarea actuală, cu interiorul inalt de douăzeci și doi de metri, corul de proporții vaste înconjurat, ca în toate bisericile de pe Camino, de un deambulatoriu care permitea credincioșilor să defileze în jurul relicvelor Sfintei Foy (care în franceză înseamnă credință), înconjurate de un grilaj din secolul 12.

Din claustru au mai rămas doar niște arcade care dau într-o veche sală de mese și un bazin servind de lavabo.

3.Intervenția contemporană. Acum aproape un secol, vizitând abația, un copilaș din partea locului, profund credincios, a avut o revelație care i-a schimbat cursul existenței. Simplitatea arhitecturală a naosului, îmbinarea de lumină și întuneric în materialitatea brută a pietrei i-a conștientizat vocația de a-și închina viața artei. Pierre Soulages, pictor și înfăptuitor de concepte, cel mai bine cotat plastician francez, s-a stins în 2022 la vârsta de 102 ani.

Vitraliile catedralei au fost opera închinată de el locului care l-a inspirat. Fabricate tot pe plan local cu un tip special de sticlă, ele permit o difuzie de înaltă calitate a luminii.

4.Podgoriile din jurul satului. Faimoasele vii de Marcillac au fost cultivate cu savurosul soi Monastrell (Mourvèdre) adus din Spania de către pelerini în secolul 12, care a putut fi adaptat în Franța în mod miraculos la solul local de pe această arie restrânsă din jurul abației, pentru că uzual se găsește doar pe malul mării.

Localitatea și-a creat renumele unui reper important pe harta degustătorilor de vinuri rare. De aici, pe cărări șerpuitoare, se pornește în căutarea domeniilor cu producție integral biologică.

5.Satul cu clădiri medievale oferă un șarmant traseu de plimbare și chiar o etapă mai lungă pentru o degustare culturală și culinară după regulile artei.