Surmenați, zbuciumați și plictisiți, francezii preferă să deșerte, în luna august, marile metropole în favoarea unor catune cât mai izolate cu putință unde, alături de ei, întâlnim olandezi, belgieni, germani, scandinavi, englezi. Stilul de viață, peste tot în Franța, alcătuiește o surpriză de savori, iar de la oamenii primitori și politicoși am ce învăța la tot pasul.
Localitatea din ținutul Aveyron, pe râul Lot, este una dintre cele mai căutate, dar discrete, destinații de pe lista celor mai frumoase o sută de sate din Franța și printre cele mai șarmante.
Pe numele său occitan chiar Olt, mica așezare m-a adoptat într-o clipă și m-am simțit ca acasă.
Verile fierbinți oltenești le simt cel mai intens familiare în toiul amiezii, în plin soare, așa cum s-a nimerit și acastă scurtă oprire sudistă la peste treizeci și șase de grade.
Momentul cel mai plăcut este între două și patru după-masa, când toată lumea zace toropită, greierii își fac de cap, iar ierburile sălbatice răspândesc un miros vanilat.
În satul sfintei Eulalia, plimbarea ideală n-ar trebui să ocolească:
1.Teiul care încă mai avea flori grele și înmiresmate la început de august. Am o pasiune pentru tei și parfumul lor.
2. Moara din secolul 17, pe un mic pârâu afluent al Lotului.
3.Oltul occitan (oficial, Lot) care, așa cum îl văd aici, îmi amintește ruina vămii istorice de pe valea Oltului nostru și ,,masa lui Traian’’.
4.Biserica în stil romanic din secolul 11, clasată monument istoric.
5.Castelul din secolul 15 al familiei de Curières în stil Renaștere și gotic, proprietate privată încă locuită nu știu dacă chiar de urmași, cu părere de rău închis publicului.
Familia întemeietoare s-a stabilit în sat în 1205 și a dat istoriei cruciați și mușchetari.
6.Vechea mănăstire din 1640, transformată la Revoluție în școală de fete, iar la Restaurație în pension.
7.Casa Bufniței, în care o localnică pasionată de subiect a înființat în locuința sa un muzeu dedicat zburătoarei nocturne, vizitabil gratuit conform orarului.
8.Școala publică din secolul 18 devenită muzeul dedicat unui pictor local.
Și, pe tot traseul, casele medievale neclintite de secole din liniștea și aerul cu miresme văratice, îmi fac poftă să mă adâncesc în lectura unor pagini de istorie din acele vremuri.
Fă ce trebuie, mă îndeamnă, cabalistic, o inscripție pe care văd, printre altele, o balanță,
și nu stau prea mult pe gânduri.
Lectură de drum:
Simone Bertière, Louis XIII et Richelieu, La malentente
Centrul orașului Porto, inclus în Patrimoniul mondial UNESCO, oferă plimbărețului un moment de răgaz pentru surprize livrești.
Întotdeauna intru cu plăcere în librării ca să mă uit la cărți si profit de una dintre instituțiile urbane ca să mă delectez cu arhitectură istorică, ediții internaționale și idei.
Unele clasamente plasează Lello&Irmao pe primul loc între cele mai frumoase librării din lume și toți marii artiști sau scriitori în trecere prin Porto o frecventează și o laudă.
Librăria istorică a fost înființată în 1869, dar a schimbat proprietarul și locația de mai multe ori. Din 1906, cititorii o găsesc pe strada Carmelitas, artera comercială a urbei, unde se pătrunde ca într-un monument, pe baza unui bilet de intrare care conține si un bon de reducere.
Deși după cumpărarea biletului se stă la coadă și la ușa librariei, pe trotuar, ca să nu se aglomereze prea tare, înăuntru era ticsit.
Bibliofili din toată lumea vin aici în căutarea unor lucrări rare, manuscrise valoroase, dar printre care se pot dibui și chilipiruri. În 2015, cu nouă angajați și în pragul falimentului, librăria a hotărât să introducă bilet de intrare, inițiativă care a transformat-o în afacere de succes, pentru ca, în 2019, să ajungă la șaizeci de angajați, încasări de la peste un milion de vizitatori pe an și în jur de o mie două sute de cărți vândute pe zi.
În această combinație de art nouveau și stil neogotic se ondulează grațios scara interioară cu două laturi și cu dublă orientare,
de unde putem admira vitralii, decorațiuni din gips care imită lemnul pictat, busturile scriitorilor de pe rafturi.
Tavanul, și el un imens vitraliu, are în centru un portret inscripționat Decus in labore, deviza librăriei.
Localul îl impresionează pe vizitator, nu și pe cititor, pentru că e prea multă foială în jur, abia mi-am croit drum la etaj.
Rafturile și vitrinele de care m-am putut apropia conțineau doar scrieri în portugheză, iar cele internaționale expuse erau doar albume și cărți decorative. Localul mi s-a parut mai mult un spatiu de artă și mai puțin unul comercial, pentru că ambianța m-a acaparat cu totul în defavoarea cărților.
Fastuosul decor de muzeu găzduiește periodic și evenimente private, filmări sau licitații de artă, potrivite cu eleganța și bunul gust al interiorului.
Pelerinii și colportorii, ca să nu fie atacați de bandiți, făceau un ocol la căderea serii pentru a se pune la adăpost între zidurile trainicei fortărețe aflate pe un deal în mijlocul câmpurilor mănoase.
Pe metereze, străjile vegheau dacă, din depărtări, nu-i paște pericolul vreunei invazii.
Înconjurat de livezi de măslini, mandarini, clementini parfumați, cu surprindere am dat peste unul dintre cele mai vechi și fermecătoare orașe fortificate din Spania și chiar din Occident, dăinuind de cinci mii de ani în nemărginirea andaluză, după cum atestă vestigiile preistorice alunecate în civilizație sub romani, arabi și creștini.
Prima atestare oficială a cetății a fost cea a originii sale cartagineze, iar romanii au cucerit-o când s-au instalat în Peninsula Iberică, fără a izbuti să desființeze riturile și obiceiurile de origine orientală caracteristice întregului contur al Mediteranei.
Așezarea se bucură de faima unui sit arheologic roman, cu o necropolă unde au fost săpate în piatră, între secolele 2 î.Hr și 4 d.Hr., peste nouă sute de mausolee. Iuliu Cesar a proclamat Carmona drept orașul cel mai puternic din regiunea care corespunde acum Andaluziei, iar arabii i-au sporit și mai mult forța.
Traseul istoric parcurge ruinele celor două cetăți de apărare, străzi înguste printre căsuțe albe și mici patios cu portocali în spatele bisericilor.
Predomină elemente de arhitectură gotică și renascentistă pe care le recunosc fie în cadrul arcuit al vreunei ferestre, fie în bolți, coloane, staluri lucrate în lemn.
Dacă pe vremuri comerțul cu Americile au asigurat cetățenilor un nivel îndestulător, azi traiul se bizuie pe roadele livezilor din jur, pe producția de vin și ulei de masline și pe venituri consistente din cinematografie și media, pentru că, între zidurile Carmonei au fost turnate pelicule de toată isprava: versiunea cinematografică a operei Carmen cu Placido Domingo, Semana Santa cu Mira Sorvino, Manolete cu Penelope Cruz, și, recent, chiar producții indiene, pe lângă documentare, pictoriale de modă, spoturi publicitare pentru firme celebre, videoclipuri muzicale. Am ținut minte câteva obiective din scurta mea plimbare iernatică.
-Poarta Cordobei ale cărei origini datează din secolul 1, punct de trecere comercial respectat de vizigoți, arabi și castilieni.
Recunoscută drept poartă oficială, aici se percepea taxa pe mărfurile introduse spre vânzare, și nu erau puține, pentru că Americile constituiau o sursă de aprovizionare inepuizabilă. Așa cum o vedem azi, în stil baroc, datează din 1688, singura din Spania proiectată cu trei intrări, din care azi numai cea din mijloc se păstreză, cele laterale fiind integrate în locuințele care s-au construit pe flancurile porții.
-Alcazar de Arriba, palatul regelui don Pedro care stăpânea toate moșiile din jurul cetății, din secolul 14, unde azi se află paradorul local, hotel din rețeaua binecunoscută a statului spaniol.
-biserica San Pedro din secolele 15-18, cu un turn de influență barocă nu mult diferit de minaretul unei moschei.
În interiorul baroc, distingem altar, capele, baptisteriu și opere de artă de maeștri regionali.
-despre porțile istorice ale Carmonei am aflat și alte detalii care vă pot fi de folos. Dacă atunci când treceți pe sub o poartă, închideți ochii și vă țineți de nas, o dorință va fi împlinită. Încercăm ?
Maestrului i-a fost greu la începuturi să iasă din umbră și din Umbria părintească. Recunoașterea s-a lăsat așteptată, însă, atunci când unul dintre profesorii tăi se numește Botticelli, iar discipolul Rafael, desăvârșirea e atinsă. Pietro Vannucci, zis Perugino, ale cărui pânze sunt răspândite în muzeele și colecțiile particulare faimoase ale lumii, s-a întors acasă, la Perugia, unde poate fi văzut la Galleria Nazionale dell’Umbria până în 11 iunie 2023. Alături de el, au călătorit și alți pictori din anii 1500, cu tablouri pentru prima dată expuse în Europa.
Expoziția începe cu lucrarea cea mai enigmatică a anilor 1450, o suită de opt tablouri cu minunile Sfântului Bernardino, ale căror înțelesuri au rămas nedeslușite, în ciuda eforturilor depuse de exegeți și hermeneuți, care-i aparține parțial maestrului, fără a se ști cu precizie în ce masură a contribuit la execuția ei. Așadar, un debut de expoziție relevant pentru nivelul conceptului în care a fost gândită. Timpul se oprește în loc chiar de la primul pas.
Din Perugia a plecat târziu la Arezzo, abia la douăzeci de ani, a învățat o perioadă cu Piero della Francesca, și-a făcut ucenicia la Florența cu Verrocchio și Botticelli, iar în atelierul acestuia a primit vestea că e chemat la Roma alături de magistrul său și de Ghirlandaio ca să li se încredințeze, alături de artiști veniți din toată Italia, decorul Capelei Sixtine.
Cum era de așteptat, a urmat consacrarea deplină și, odată cu ea, o avalanșă de comenzi.
Motivul pentru care îmi place atât de mult Perugino este abordarea psihologică a protagoniștilor. Pictând un chip, o atitudine, el nu înfățișează personajul în ipostaza sa consacrată, cum îl cunoaște lumea, ci așa cum vrea el să pară sau cum a intuit el că ar fi într-adevar dincolo de aparențe și de ce susțin cărțile sfinte, ținând cont că majoritatea tablourilor reiau subiecte biblice.
Inclusiv pe sine însuși s-a reprezentat cu sinceritate, sigur de el fără a fi trufaș, cu o sclipire în priviri abia intuită de exigență și fermitate lipsite de aroganță, un profesionist care-și îngrijește fără compromisuri imaginea bazată pe o strategie pusă la punct în detaliu. Stă sprijinit de un pervaz, observând cu detașare, dar nu cu superioritate, spectacolul deșertăciunilor omenești.
Nu întâmplător, mai-marii epocii, Papa Sixtus IV și Lorenzo Magnificul, Isabella d’Este, Papa Julius II della Rovere fugeau după el, stăteau la coadă ca să le vină rândul la acceptarea unei comenzi și nu aveau încotro, erau nevoiți să aștepte isprăvirea operei inadmisibil de mult.
Și nici atunci nu ieșea cum voiau ei, pentru că pe Isabella d’Este a nemulțumit-o execuția tabloului, dar n-a mai avut ce să facă, doar să-i scrie o epistolă plină de reproșuri.
Începe să picteze portrete la maturitatea târzie, era și timpul, după ce-și îndeplinise comenzi și obligații, să le facă pe plac prietenilor apropiați.
Francesco delle Opere, realizat în stil flamand, înfățișează un artizan căruia bogătașii îi încredințau pietre prețioase spre a fi gravate pentru bijuterii, om de încredere, cu incontestabilă moralitate și forță de caracter.
Ține în mână un rulou de hârtie cu inscripția ,,Temeți-vă de Dumnezeu’’, în conformitate cu predicile lui Savonarola care influențau puternic opinia publică, și ar fi fost o nebunie să fii de altă părere.
Alături de el, vedem două tablouri ale ucenicilor săi Rafael și Lorenzo Costa. Necunoscutul lui Rafael nu-mi inspiră simpatie, cu privirea lui dezaprobatoare de intelectual plictisit și artist neînțeles, nu mi-ar veni să intru în vorbă cu el.
În schimb, culmea ironiei, Eleonora Gonzaga pictată de Costa seamană leit cu o prietenă de-a mea, tot Eleonora, foarte deșteaptă, sigură de ea, spirituală, cultivată și cu nasul pe sus.
Am stat mult în fața Artemisiei lui Beccafumi, care-și întrerupe treburile pentru o clipă ca să se întrețină răbdătoare cu străini veniți de departe.
În mediul artistic perugin, cel mai mare succes a fost tabloul cu Logodna Sfintei Fecioare, inițial încredințat altarului cu sfântul inel din catedrala orasului, San Lorenzo.
Tabloul a fost adus de la Caen, din Normandia și reprezintă sinteza filosofiei maestrului, în care duce la perfecțiune toate motivele experimentate de-a lungul carierei, peisaj, portret, expresie, arhitectură, perspectivă, lumină, mișcare, contur, culoare.
În opera sa predomină o mare diversitate de chipuri feminine, pentru că în ființele iubite a căutat, înainte de orice, o muză care să întruchipeze idealul frumuseții.
Madonele sale au fost inspirate în principal de soția sa Chiara Fancelli, care avea un stil personal în a-și aranja coafura, diferit de tot ce se văzuse până atunci, susține Vasari care i-a urmărit opera îndeaproape.
Melancolia delicată a femeilor, un dor inefabil, nemărturisit, poate o ușoară resemnare, dar și elanul de a îndeplini o vocație, de a duce la bun sfârșit o tainică însărcinare și o măruntă îndeletnicire sunt ipostaze pe care le descifrez în atitudinea și privirea lor. Între mine și ele se înfiripă de-a lungul parcursului o complicitate care nu dispare la ieșire.
ore de drum 