Baku, 2023
Parțial, călătoria mea în Azerbaidjan s-a intersectat cu cea întreprinsă de Alexandre Dumas în 1858 și, printre obiectivele care au coincis, mă opresc la sanctuarul focului Ateșgah.
La momentul vizitei, gândul îmi zbura în altă parte, erau locuri în care voiam neapărat să ajung, adică nu, îmi doream neapărat să ajung undeva, dar nu știam unde.
Așa cum zeii le potrivesc întotdeauna pe toate, am aflat care era acel loc nebănuit abia în ultima zi, la ultima oprire, dar mai e până atunci. Asta ca să improvizez o explicație că nu m-a impresionat prea mult acest templu și că mi s-a părut mult mai pasionant povestit de Dumas în cartea lui despre Caucaz decât văzut la fața locului. Să pășim pragul venerabilei porți îndreptată spre Răsărit.
Monument unic, amenajat într-o curte triunghiulară înconjurată de ziduri, complexul zoroastrian din secolul 18 are în interiorul sanctuarului central un altar.
O flacără ce părea veșnică, alimentată de un zăcământ de gaz natural, a ars până în 1969, după care a fost nevoie să se racordeze la sistemul cartierului.
În patru puncte care înconjoară altarul ard alte focuri mai mici, aprinse doar de sărbători. Lipite de zidurile împrejmuitoare, au fost adăugate celule hărăzite discipolilor zoroastrieni sosiți din Iran și India să se retragă în asceză și rugăciune. În unele era săpată o nișă pe al cărei pervaz odihneau idoli indieni.
Discipolii, spre deosebire de oaspeții ocazionali, erau îmbrăcați foarte sumar, și doar în timpul exercitării ritualului când, în zori, așezați în cerc, aduc ofrandă focului fructe, flori, pâine și lapte. Altminteri, soarele n-ar mai răsări.
Preoții acestui cult se numeau magi și, spune Dumas, pe lângă ei se mai aciuaseră și ghiauri scăpați de prin Turcia și Egipt, fugind de persecuții, care găsiseră aici un mediu tolerant pentru orice cult religios.
La început, mai trăgeau și negustori din tot spațiul indo-persan, între două caravane pe drumul mătăsii, care, în schimbul povețelor căpătate de la asceți spre dobândirea înțelepciunii, contribuiau la funcționarea sanctuarului.
Pentru adepții cultului, focul însemna începutul și sfârșitul creației, cu puteri ambivalente, purificatoare și distrugătoare. Rezidenții permanenți practicau forme de pioșenie uneori extreme, petreceau mult timp încremeniți într-o poziție supărătoare sau legați cu lanțuri grele.
Dumas a asistat la o celebrare a serviciului sacru care consta într-o psalmodie cu voce joasă, a unui cânt pe două-trei tonalități în care numele zeului Brahma revenea des.
În toată mănăstirea mai rămăseseră să locuiască permanent doar trei adoratori ai soarelui, veniți din India.
Din când în când, oficiantul se prosterna cu fața până la pământ, iar diaconul lovea unul de altul două talgere cu sunet puternic, marcând trecerea de la o etapă la alta a serviciului terminat cu împărtășania enoriașilor care au primit fiecare de la călugăr câte un cubuleț de zahăr. După slujbă, a vizitat curtea, s-a uitat cu luare-aminte la puțuri, s-a aplecat să privească în adâncul lor nesocotind interdicția, întrucât vaporii degajați pot să-l facă pe curios să-și piardă simțirile.
Cel mai adânc are șaizeci de metri, e împrejmuit de un parapet și, pe vremuri, se scotea apă din el, ce-i drept tulbure.
Într-o bună zi, apa a secat, iar oamenii au aruncat o torță în adâncuri ca să lămurească ce s-a întâmplat. Atunci a izbucnit o vâlvătaie care nu s-a mai ostoit. Alte puțuri, mai mici, se găsesc la chiar nivelul solului, acoperite doar cu un grilaj. Templul a avut o importanță specială pentru adepții indieni Șiva și Ganeșa, însă călătorii menționează în însemnările lor multe alte divinități cu tot atâtea ritualuri ale încălzirii corpului produse, în lipsa focului, și printr-o alimentație foarte condimentată, atestată încă de la vracii și magii culturilor primitive.
Devoții hinduși au fost dintotdeauna cei mai numeroși, cu pleiada lor de zeități și, de aceea, nu s-a urmat niciodată cu precizie un anume ceremonial, fapt pe care îl consider convenabil pentru că fiecare trăiește sacralitatea urmându-și propriile intuiții.
Ghidul îmi spune că Dumas ar fi dormit două nopți în turnulețul de la intrare. Nici pomeneală.
În jurnalul său de călătorie, scriitorul povestește cum comandantul garnizoanei ruse îl invită la un ceai, chipurile, acasă la el, în satul cu sanctuarul, însă, când ajunge cu însoțitorul său, prefectul Baku-ului, descoperă uimiți că, de fapt, ofițerul întinsese masă-mbelșugată într-o odaie dichisită, cu paturile gata făcute pentru ca musafirii să petreacă noaptea acolo după ospăț. Dar, fiind așteptat, Dumas a preferat să se întoarcă la Baku imediat dupa cina compusă din pilaf, frigărui, pere, struguri, lubeniță, cât să ne facă poftă de o călătorie în Caucaz.